Amănuntul trecerii dintr-un cer în altul, mai înalt și mai luminos, ca și cel al imperiului de aur și altele din textul lui Eminescu apar, de asemenea, în Viața Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos (posibil și în alte hagiografii):

„Ce mi-au fost nu știu. Că precum doarme cinevași dulce toată noaptea și să scoală a doa zi, așa eu am petrecut doă săptămâni întru acea videnia dulce, precum porunciia Dumnezeu, m-am văzut ca într-un Raiu foarte frumos și minunat și mirându-mă gândiiam cu duhul ce este aceasta. Știu că în Țarigrad [Constantinopol] este lăcașul mieu, dar aicea cum am venit nu știu și nu mă pricipeam de sântu în trupu au afară de trupu, Dumnezeu știe. […]

Și mă bucuram foarte de acea frumusețe și mă miram cu mintea de negrăita podoabă a dumnezeiescului Raiu și unblând printr-însul mă veseliiam. Erau acolo pomi mulți și foarte înalți clătindu-se [clătinându-se] cu vârfurile lor, care veseliia foarte ochii omenești și ișiia miros mare din ramurile lor.

Unii dintru acei pomi înfloriia neîncetat, iar alții era înpodobiți cu frunze de aur, alții avea roduri de mult feluri cu negrăită frumusețe înpodobiți, sădiți de dumnezeiasca mână.

Și era întru acei pomi mulțime de păsări: unile cu aripile de aur, altele albe ca zăpada, iar altele pestrițe în multe chipuri, carele șezându în pomii Raiului cânta prea frumos, încât de dulcele glas al cântărilor lor eram întru nepricepere, îndulcindu-să inima mea foarte.

Și unblându eu printre acei pomi cu inimă veselă, am văzut un râu de apă mare curgându care adăpa acei pomi frumoși. Și peste râu era o vie mare tinzându-și vițele sale cu frunze de aur. Și era cu struguri în chipul aurului înpodobită. Și bătea acolo niște vânturi line și mirositoare de patru părți, de carele clătindu-se pomii făcea sunet minunat cu frunzele sale.

Apoi m-au coprinsu o frică și mi să părea că stau deasupra mării cerești. Iar un tânăr înbrăcat în veșmântu mohorât, a căriia [căruia] față străluciia ca soarele, mergea înaintea mea și […] am văzut deodată o Cruce mare, frumoasă […] am îngenuncheat înaintea Crucii cu frică și cu bucurie mare și am sărutat[-o] cu osârdie. Și dacă am sărutat, m-am umplut de negrăită dulceață sufletească și simțiiam mai mare miros decât al Raiului.

Și trecându Crucea, căutam în jos și vediiam suptu mine ca o beznă a mării [adânc al mării] și mi să părea că umblu prin văzduh. Și speriindu-mă am strigat către cel ce mă duciia zicându:

– Doamne, mă tem să nu caz în adâncime!

Iar el mi-au zis:

– Nu te teme, că ni se cade să ne suim mai sus, peste a doa tărie a cerului!

Și am văzut acolo niște bărbați minunați și lăcașul lor și bucuriia praznecului lor [pe] care nu [o] poate spune linbă omenească. Apoi am întrat într-o văpae minunată care nu ne ardea, ci numai ne lumina și am început a mă speriia. Iar cel ce mă duciia m-au apucat de mână zicându:

Ni să cade să ne suim mai sus!

Și iarăș ne-am văzut peste al treilea cer, unde am văzut și auzit mulțime de puteri cerești cântându și slăvindu pre Dumnezeu.

Apoi am venit la o zăveastă sau catapeteazmă care străluciia ca fulgerul, înaintea căriia sta niște voinici strașnici și mari, cu chipul ca para focului. Iar fețile lor străluciia mai vârtos decât soarele”[1]etc.

Și dincolo de această catapeteasmă Îl vede pe Hristos…


[1] Cf. Cătălina Velculescu, Nebuni întru Hristos, Ed. Paideia, București, 2007, p. 307-309.