Interesant, în ceea ce privește „geamătul lin şi curat al arpelor de argint în mâinile unor îngeri”, din Geniu pustiu (fragmentul citat puțin mai sus), este faptul că ceva asemănător, ca imagine poetică, putem identifica la Alecsandri: „Gânditoare şi tăcută luna-n cale se opreşte./ Sufletul cu voluptate în estaz adânc pluteşte,/ Şi se pare că s-aude prin a raiului cântare/ Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare” (Concertul în luncă).

Nu se poate susţine însă că Eminescu a preluat şi a amplificat pur şi simplu versurile lui Alecsandri, pentru că se recunosc la Eminescu acele trimiteri explicite la surse scripturale, hagiografice şi liturgice.

Eminescu şi-a însuşit o anumită atmosferă poetică, un anumit limbaj şi o construcţie lirică din poezia preromantică, anterioară, însă, ceea ce este absolut esenţial de precizat, el nu doar îşi impropriază nişte elemente poetice, ci pe cele pe care le împrumută le consideră semnificative.

Încât, în versurile eminesciene, lecturate cu atenţie, descoperim o bogăţie de semnificaţii asociate unor imagini poetice provenite din surse lirice anterioare, pe care cu greu le puteam bănui şi interpreta în acest fel, în forma lor paşoptistă.

Eminescu preia sintagme poetice create anterior în lirica românească, dar le amplifică şi ne oferă vectori spre abisalităţi interpretative, asupra versurilor înaintaşilor.

Iar abisalităţile sunt presupozibile şi acolo pentru că, de fapt, nu poeţii prepaşoptişti sau paşoptişti constituie sursa primară, originară, ci literatura română veche sau religioasă, care nu se mai străvede bine în poezia acelora, din cauza contextului romantic european (care are şi el un fond creştin înrudit şi uşor de confundat, totuşi, unei lecturi neaprofundate, cu ceea ce numim toposuri româneşti) şi a formelor poetice noi.

Felul în care procedează Eminescu, integrând în versurile sale elemente reprezentative din lirica predecesorilor şi creând conştient şi programativ o tradiţie, va fi preluat de urmașii lui. Acelaşi lucru îl vor înţelege şi îl vor face, tacit, cu poezia lui Eminescu, cei de după el (Goga[1], Pillat, Bacovia[2], Arghezi, Barbu, Blaga, Nichita, chiar şi Mircea Eliade[3], în proză).

Şi faptul acesta reprezintă o atenţie faţă de perpetuarea spiritului, a sensurilor esenţiale. Autorii noştri resimt creaţia literară nu ca un triumf al individualismului, ci ca o perpetuare a tradiţiei şi o hermeneutică simbolică, în paralel cu critica ştiinţifică.

Eminescu nu inventează, însă, el însuşi acest procedeu, ci imita un gest medieval (să-i zicem), tipic gândirii religioase şi literaturii omiletice, prin care o semnificaţie sau o viziune anume erau preluate şi purtate mai departe, fără alterare, din val în val, peste eoni, aşa încât ecoul primar al unei atitudini se putea auzi multe secole şi milenii mai târziu.

Era o acustică eclesială în templul timpului, rezonând perfect ca şi acustica spaţială, cosmică. Este, de asemenea, modul de manifestare al unei intertextualităţi complexe şi extinse, care implică atât textele scrise cât şi textul cosmic – toată literatura medievală bizantin-ortodoxă presupune acest gen de intertextualitate.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Octavian_Goga.

[2] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Bacovia.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade.

Did you like this? Share it: