Memento mori și nostalgia Paradisului [25]
Textul cosmic, universul, a fost treptat eliminat din conştiinţa occidentală literară, ajungând în epoca modernă să fie considerat proză, antipoezie, document natural neartistic – vom discuta mai detaliat aceste aspecte puţin mai târziu.
Muzica aceasta cosmică, convorbirea conştiinţei sale cu raţiunile dumnezeieşti însămânţate în univers („Şi tot ce codrul a gândit cu jale /…/ Ce spun: izvorul lunecând la vale,/ Ce spune culmea, lunca de arini,/ Ce spune noaptea cerurilor sale,/ Ce lunii spun luceferii senini”… – codrul şi toate elementele naturii gândesc şi spun, vorbesc între ele în continuu, au un dialog, o limbă pe care logosul uman o poate asculta şi traduce pe înţelesul său) îi provoacă poetului o intimizare profundă cu sensul şi raţiunea acestei comunicări, care devine fiinţa lui abisală, sintetizată metonimic prin râsu’ plânsu’ lui Eminescu („Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,/ De mă uitam răpit pe mine însumi”).
Îl va prelua şi Nichita Stănescu (a cărui sintagmă concisă am reprodus-o), reprezentând o definiţie rezumativă a persoanei umane, tradiţională în cultura şi spiritualitatea românească, de provenienţă scripturală, cu referire la umanitatea desăvârşită a lui Hristos, Cel ce plânge murind pentru oameni şi râde mântuindu-i, în acelaşi timp (imagine tradusă în folclor şi în basme prin cea a împăratului care cu un ochi plânge şi cu altul râde).
Acest dialog între logosul uman şi logosul cosmic îi provoacă de asemenea răpire şi uitare de sine : „de mă uitam răpit pe mine însumi”. Adică, fiind răpit de frumuseţea cosmică – nu de cea estetică, ci de cea raţională, logosifică, dialogică –, „mă uitam pe mine însumi”.
Numai că răpirea şi uitarea de sine fac parte din sfera semantică a extazului mistic, care apare descris în aceşti termeni de către Sfântul Pavel, de la care au preluat isihaştii terminologia, şi, de la ei, Eminescu:
„Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie –, că a fost răpit în Rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. 12, 2-4, Biblia 1988).
Muzica îngerească a sferelor cosmice (expresia muzica sferelor îi aparţine lui Pitagora[1], dar semantica eminesciană este una încreştinată, care nu rămâne la viziunea mecanicistă şi matematică a gânditorului antic) sau a codrilor cântători este un pre-extaz.
Revelaţia naturală a lui Dumnezeu este un extaz înainte de extaz, o revelare a Sa înainte de experienţa revelării dumnezeieşti în extazul mistic. Eminescu l-a trăit pe primul, în copilărie, şi revine mereu, nostalgic, la amintirea experienţei lui profunde şi profund autentice din punct de vedere spiritual, şi în mod sigur a avut dorul nostalgic, cel puţin în urma lecturilor sale patristice, ascetico-mistice, de a-l împlini printr-o experienţă desăvârşită a cunoaşterii lui Dumnezeu faţă către faţă, în extaz.
Şi-a dorit un vis extatic sau o ieşire din sine, la fel ca Arghezi, care să îl confrunte cu Adevărul revelat, cu Duhul Sfânt făcut sensibil (ca să-l parafrazăm pe Ion Barbu, deși vederea extatică nu e sensibilă, ci spirituală), când ochii inimii se deschid ca să vadă lumina Duhului, iar concreteţea anumitor relatări din versuri sau din nuvele mă face să-mi pun serios unele întrebări.
Să fi ajuns Eminescu, prin rugăciunea inimii, pe vremea „când sufletu-mi noaptea veghea în estaze” şi „vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază”, cu adevărat, la o experienţă mistică superioară revelaţiei prin cântecul codrilor şi al stelelor, ascultat în copilărie?
Să fie autobiografice amănuntele viselor extatice din Geniu pustiu, rememorând vremuri în care „copilul vorbeşte prin somn, zâmbind, cu Maica Domnului”[2]?
Ce înseamnă rugăciunea aceasta către Maica Domnului: „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară” (Răsai asupra mea…)? Și, mai departe: „Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința/ Și reapari din cerul tău de stele:/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”? Să fi văzut copilul în vis acest detaliu care se repetă în poeme: „Privirea-ți adorată/ Asupră-ne coboară” (Rugăciune); „Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară” (Răsai asupra mea…)?
Încă nu am cercetat mai profund această problemă, în căutarea unor dovezi solide, a unor mărturii încă și mai explicite, dar nu ne-ar mira dacă ele ar fi descoperite. De la această mărturie poetică până la visul din copilărie al lui Apostol Bologa, nu mai avem în literatura română expunerea, biografică sau strict literară, a unui vis/extaz mistic.
[1] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Pitagora.
[2] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 110.
A se vedea și articolul meu, De la Eon la Hyperion, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/08/27/eminescu-de-la-eon-la-hyperion/.