Fereastra mea, reverenda. Sau cât de mare e Preoția

Reverenda nu e un perete, e o fereastră! Ea nu este un zid, ci o îmbrățișare. Ea nu este o ascundere de oameni, ci o pătrundere în intimitatea lui Dumnezeu, pentru ca să te rogi pentru ei. Căci numai acolo, înaintea Lui, oamenii au relevanță veșnică.

Atunci când o îmbraci și îți acoperă trupul deplin, ea arată că tu ești capul turmei, dar și slujitorul ei. Că moartea ta pentru lume înseamnă viața lumii. Adică o lumină care se revarsă prin fiecare cuvânt pe care tu îl afirmi. Pentru că cuvintele tale sunt viață pentru oameni, dacă Dumnezeu Și-a revărsat viața Lui în viața ta. Dacă Și-a revărsat slava Lui cea veșnică în viața ta.

Ea, reverenda, e o metaforă vie, care îți îmbracă tot trupul. Dar tu nu știi de unde vine și nici unde Se duce Cel care te trimite. Pentru că El vorbește pentru tine nu doar când oamenii ascultă, ci, mai ales, când n-au urechi nici pentru ei înșiși. Glasul Lui este ca tăcerea cea duioasă. Nu știi de unde vine, nu știi unde te duce, nu știi pe câți convinge deodată.

Preoția îți cere ca jumătate din viață să slujești, jumătate să scrii, prima jumătate pe care nu o mai ai îți cere să cercetezi ceea ce scrii, a doua jumătate pe care nu o mai ai îți cere să te privești din afara ta, dacă vrei să vezi cât de mult și de câte ori ești penibil.

Ceva e sigur: eu iubesc cel mai mult Preoții. Preoții adevărați, Sfinți, cei care sunt un munte de nevoință. Și ei sunt mai mult în cărți decât în realitatea imediată.

De aceea știu că reverenda e un șir lung de conștientizări, de zile de pocăință, de zile de luminare dumnezeiască, care nu se pierd niciodată.