Deodată am auzit ploaia venind
Versul acesta al lui Nichita Stănescu nu este unul romantic la modul simplist și nici nu este o metaforă ușoară. Nu este o „dulcegărie poetică”. Adică nu este o încercare de sentimentalism ieftin sau o dovadă de sentimentalism.
Deodată am auzit ploaia venind este o luare la cunoștință, o conștientizare a unei minuni a lui Dumnezeu. A unei minuni obișnuite, dacă se poate spune așa. Conștientizare a frumuseții miraculoase a unui fenomen intrat în banalitate, pe care marea majoritate îl consideră banal și îl trec cu vederea.
Nichita a fost foarte sensibil atât la ploaie cât și la ninsoare. A mărturisit acest lucru și în interviuri, nu numai în versuri. Întrebat fiind la un moment dat despre ce l-a impresionat cel mai mult, Nichita a răspuns: ploaia și ninsoarea.
Aceste lucruri sunt copleșitor de reale. Dumnezeu Însuși a dat har Profeților Săi să vorbească despre ele în termeni poetici:
„[Cu] porunca Lui a grăbit zăpada și [El] grăbește fulgerele judecății Sale. Pentru aceasta comorile s-au deschis și norii au zburat ca păsările. […] Ca păsări zburând presară zăpada și ca lăcusta nimicind [este] coborârea ei. De frumusețea albeței ei se va minuna ochiul și de ploaia ei se va uimi inima” etc (a se vedea cap. 43 din Înț. lui Sirah, cap. 43, în traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, aici).
Dacă stai să contempli ploaia, ea este un fenomen impresionant, dumnezeiesc, extraordinar. Însă oamenii consideră astfel fenomenele deosebite, întâmplările cosmice cu amplitudine, impresionante din punct de vedere vizual.
Dar ploaia a intrat în banalitate. Iar poezia universală a prezentat-o mai degrabă ca un fenomen negativ, puțin impresionabil.
Chiar poezia simbolistă, modernistă a insistat pe efectele negative ale ploii asupra psihicului uman. Și asta din cauza că ploaia era privită din perspectiva oamenilor săraci, a oamenilor simpli, muncitori. Pentru că mulți poeți simboliști aveau o situație materială precară. Ploaia era pentru ei un mediu sau o modalitate de amplificare a suferințelor, care erau și așa destul de mari. Iar suferința lor era în primul rând psihică și spirituală.
De aceea, Nichita reașează ploaia în firescul ei, pentru că o privește cu un ochi genuin. Cu un ochi contemplativ, din punct de vedere poetic genuin. Pentru că oamenii obișnuiți asociază ploaia cu timpul mohorât, cu sosirea toamnei, cu îndepărtarea de vară și de timpul frumos petrecut în perioada verii.
Fapt pentru care nu mulți poeți sunt în stare să privească ploaia ca pe un lucru, ca pe un fenomen de la Dumnezeu, ca pe o binecuvântare din partea Lui. Pentru că ploaia e un dar dumnezeiesc pentru noi.
Însă el e un dar nu numai pentru rodirea pământului, ci și dacă e privit în sine. Pentru frumusețea fenomenului, pentru ineditul său. Dacă stai în liniște și, deodată, începe să plouă, e ca și cum ar veni cineva la tine, ca un trimis de departe, de la Dumnezeu. Și Nichita avea această trăire! El experia lucrurile lumii cu ochi de nou-născut, cu ochi de om care privește lucrurile pentru prima oară. Ca și când acum ar fi fost create de Dumnezeu și le-ar fi văzut pentru prima oară. „Căci pe toate le-a făcut Domnul și celor evlavioși le-a dat înțelepciune” (Înț. lui Sirah, 43, 33) ca să le perceapă frumusețea dumnezeiască.
A auzit ploaia venind, însă într-un mod rafinat, extraordinar. Privind acest fenomen în miraculosul său. Pentru că nu sunt mulți oameni care aud ploaia venind. Căci el o auzea venind și nu auzea picăturile de ploaie răpăind, curgând spre pământ, ca majoritatea oamenilor. Și această auzire e o percepție ultra-sensibilă a acestei creații a lui Dumnezeu, care este ploaia.