Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Lună: octombrie 2018 (Page 1 of 6)

Poezia merge cu tine

Poezia merge cu tine,
merge cu tine la pas.
Uneori îți împrumută
zâmbetul. Iar alteori
blândețea nesfârșită
a ochilor.
Uneori e o furtună, alteori
o pace care închide
furtuna cu lanțuri.
Te însoțește când ești
treaz și când dormi;
când privești până
departe
și când mă privești până
târziu…

Poezie de vino, vin’

Gândurile vin de departe
ca apa.
La început crezi că te răcoresc, dar ele te
îneacă.
Mi-e frig, Doamne, de sunete reci.
Inima mi se plânge și mă ceartă
că nu sunt o inimă.
Mi-e frig, Doamne, de
întuneric și mă plouă
străzile goale. Străzile
pline de goale.
Adie o frunză cu gura
aurită.
Doar ochiul tău cristalin mă
îmbracă iar cu o pădure.
Ca să respir, să respir…

Lucian Blaga: trei arte poetice și alte poeme [2]

În vol. În marea trecere deosebim două arte poetice (Către cititori și Noi, cântăreții leproși) al căror mesaj este semnificativ, pentru că se observă o diferență demnă de remarcat față de primul volum, de începuturile poetice ale lui Blaga. Astfel, dacă în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii își afirma încrederea în lumina cunoașterii sale, care nu desacraliza corola de minuni a lumii prin curiozitate empirică, ci potența misterele cosmice, acum poetul devine mut și orb: „umblu mut printre voi” și „cu ochii închiși” (Către cititori).

Poezia nu mai e o cale de cunoaștere, ci „cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit/ așa de mult să plângă și n-au putut./ Amare foarte sunt toate cuvintele”.

Cuvintele sunt lacrimi neplânse, amare foarte:
Aici e casa mea. Dincolo soarele și grădina cu stupi.
Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă
și așteptați să vorbesc. – De unde să-ncep?
Credeți-mă, credeți-mă,
despre orișice poți să vorbești cât vrei:
despre soartă și despre șarpele binelui,
despre arhanghelii cari ară cu plugul
grădinile omului,
despre cerul spre care creștem,
despre ură și cădere, tristețe și răstigniri
și înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
așa de mult să plângă și n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea – lăsați-mă
să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închiși.

Se poate diserta despre orice, inclusiv într-un discurs poetic (iar poetul enumeră câteva teme centrale ale operei sale, dar mai ales ale volumelor În marea trecere și Lauda somnului), însă dincolo de aceste „eseuri” lirice, în acest volum esența cuvintelor este lacrimală, poezia e un hohot neauzit, versurile sunt un plâns nerostit.

Cuvintele acestui volum, ca și ale celui care urmează, sunt lacrimi amare, ale unei amărăciuni care nu a putut fi aruncată din sine prin plâns. De aceea preferă atitudinea celui care umblă orb și mut printre oameni.

În cealaltă artă poetică, poeții sunt „cântăreți leproși” care trec prin lume și prin viață „mistuiți de răni lăuntrice”. Iar motivul este că „cerul e zăvorât” și „zăvoaiele raiului” sunt inaccesibile.

„În zadar căprioarele beau apă din mâinile noastre,/ în zadar câinii ni se închină,/ suntem fără scăpare singuri în amiaza nopții”: observăm că nu mai e aici noaptea a cărei taină să o amplifice poetul cu irizarea luminii sale lăuntrice, ci „amiaza nopții”. O beznă adâncă.

Acum, „noi suntem numai purtători de cântec/ sub glia neagră a tăriilor,/ noi suntem numai purtători de cântec/ pe la porți închise”: cerul e un pământ negru, adică opac, ireflexiv, transcendența e o poartă închisă. Poeții nu pot provoca deschiderea cerului.

Dar ei păstrează aptitudini profetice: „fiicele voastre vor naște pe Dumnezeu/ aici unde astăzi singurătatea ne omoară”. Nașterea lui Dumnezeu e vestită ca unei lumi păgâne, care nu a auzit niciodată această bunăvestire.

Singurătatea de care vorbește Blaga este a absenței lui Dumnezeu din lume. Poetul însuși o deslușește bine în Psalm: „O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă”. Și această durere a crescut în ființa lui până când a ajuns să simtă că „între răsăritul de soare și-apusul de soare/ sunt numai tină și rană”.

Suferința cea mare este a închiderii lui Dumnezeu în transcendență (incorectă din punct de vedere teologic ortodox, dar o temă obsesivă a liricii germane expresioniste, îndeosebi, pe care o aflăm exprimată în conjuncție cu durerea sa personală, generată de absența revelației divine): „În cer te-ai închis ca-ntr-un coșciug./ O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea/ decât cu viața,/ mi-ai vorbi”. Versurile sunt, în mod explicit, expresia deznădejdii poetului.

El strigă: „În spinii de-aci, arată-te, Doamne,/ să știu ce-aștepți de la mine”. Dorința e similară cu a lui Arghezi.

„Tină și rană” fiind, după propria mărturie, mistuit de suferință lăuntrică pentru lipsa dialogului cu Cel veșnic, pentru absența certitudinilor în viața sa, Îl întreabă: „Ori nu dorești nimic?/ Ești muta, neclintita identitate/ (rotunjit în sine a este a),/ nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea” (se poate stabili o paralelă pe de o parte cu Arghezi, iar pe de alta cu Nichita Stănescu, a cărei expresivitate lirico-filosofică o anticipează).

Blaga se simte claustrat în această „amiază a nopții”. Căci, spre deosebire de precedentul romantic al poemelor lui Eminescu, în care răsăritul stelelor era întotdeauna un moment revelator, în care poetul simțea „Cum inima-mi de-adânc o liniștește /…/ răsărirea stelei în tăcere” (Eminescu, Sonet), aici, la Blaga, „stelele intră în lume/ deodată cu întrebătoarele mele tristeți”. Lumina stelelor provoacă nu pace, nici descoperire a tainelor, ci întrebări chinuitoare aceluia ce nu mai află niciun sens în lume în absența revelației Celui ce a creat-o. În ciuda intrării în lume a stelelor, „e noapte fără ferestre-n afară”. Fără ferestre spre veșnicie.

Stelele nu îi mai aduc lumina revelației și pacificarea interioară, ca lui Eminescu, nu îi mai descoperă geneza cosmică, nu îl mai apropie de lumina lui Dumnezeu.

George Gană a rezumat foarte bine această situație:

„Lucian Blaga se înscrie în linia marelui romantism […]. Blaga este însă un poet al lumii moderne, postromantice, pentru care certitudinile spirituale ale celor dinainte au devenit problematice sau au fost înlocuite cu grave neliniști. Încrederea într-un sens al lumii și deci al existenței umane s-a clătinat, un sentiment de criză colorează cu intensități variabile lirismul acestor moderni. Poezia lui Blaga se desfășoară pe un fond de melancolie, în accepția pe care el însuși o dădea termenului: «Melancolia e disperarea ființei care nu-și mai simte înrădăcinarea organică în lume». […] Într-o lume desacralizată […], existența este o alunecare spre neant, o mare trecere.

Acoperit întrucâtva în Poemele luminii de elanurile descătușate de iubire, obiectivat mitologic în ciclul Moartea lui Pan din Pașii profetului, sentimentul caducității apare ca deplin asumat odată cu al treilea volum de versuri, intitulat chiar așa: În marea trecere. […]

Atâta vreme cât transfigurarea în sens paradisiac nu se produce, poetul e invadat de sentimentul singurătății și al damnării, [e] pradă a timpului devorator”[1].

Singura soluție pe care o vede Blaga este ca să „mă dezbrac de trup/ ca de-o haină pe care-o lași în drum”. Pentru a rămâne numai suflet, numai spirit.

I se pare că numai astfel, prin moarte, se poate lumina noaptea vieții. Redescoperim astfel o atitudine exprimată și în primul volum: „Aștept să îmi apună ziua/ și zarea mea pleoapa să-și închidă,/ mi-aștept amurgul, noaptea și durerea,/ să mi se-ntunece tot cerul/ și să răsară-n mine stelele,/ stelele mele,/ pe care încă niciodată/ nu le-am văzut” (Mi-aștept amurgul).

Spuneam însă că suferința lui spirituală suportă comparație cu a lui Arghezi (Blaga făcuse Facultatea de Teologie, Arghezi fusese ieromonah).

Blaga exclamă: „În spinii de-aci, arată-te, Doamne,/ să știu ce-aștepți de la mine. /…/ Ori nu dorești nimic? /…/ nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea”.

Arghezi, într-un poem intitulat tot Psalm, se smerea astfel înaintea lui Dumnezeu: „Ruga mea e fără cuvinte,/ Și cântul, Doamne, mi-e fără glas./ Nu-ți cer nimic. Nimic ți-aduc aminte./ Din veșnicia ta nu sunt măcar un ceas. // Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,/ Nici omul meu nu-i, poate, omenesc./ Ard către tine-ncet, ca un tăciune,/ Te caut mut, te-nchipui, te gândesc”.

Spre deosebire de Blaga, însă, care nu mai credea în putința de a primi revelația dumnezeiască în viața aceasta, Arghezi nu e doar mai bine informat din punct de vedere dogmatic-ortodox, dar are și o experiență ascetică autentică și profundă:

„Săgeta nopții zilnic vârfu-și rupe/ Și zilnic se-ntregește cu metal [nevoința ascetică se frânge zilnic în ascensiunea ei către Cer și zilnic se întărește cu metalul râvnei înnoite de har]./ Sufletul meu, deschis ca șapte cupe,/ Așteaptă o ivire din cristal,/ Pe un ștergar cu brâie de lumină”. Așteaptă întipărirea limpede ca cristalul a chipului lui Dumnezeu în sine, așa cum odinioară s-a închipuit chipul Său pe ștergar.

Asemenea experiențe îi sunt străine lui Blaga. În cazul lui, trebuie să decopertăm poezia de influențele expresionismului protestant (pe care le recunoaștem în îndrăznelile eretic-blasfemice) ca să putem intui izvorul subteran al adevăratei lui religiozități. Un izvor astupat adesea cu mâl, dar care nu încetează totuși să curgă.

Astfel, un poem care a atras atenția, de la apariția volumului Lauda somnului, este Paradis în destrămare:

„Portarul înaripat mai ține întins/ un cotor de spadă fără de flăcări./ Nu se luptă cu nimeni,/ dar se simte învins./ Pretutindeni pe pajiști și pe ogor/ serafimi cu părul nins/ însetează după adevăr,/ dar apele din fântâni/ refuză gălețile lor./ Arând fără îndemn/ cu pluguri de lemn,/ arhanghelii se plâng/ de greutatea aripelor./ Trece prin sori vecini/ porumbelul sfântului duh,/ cu pliscul stinge cele din urmă lumini./ Noaptea îngerii goi/ zgribulind se culcă în fân:/ vai mie, vai ție,/ păianjeni mulți au umplut apa vie,/ odată vor putrezi și îngerii sub glie,/ țărâna va seca poveștile/ din trupul trist”.

Țărâna materialismului va seca poveștile Bisericii [nu neapărat în înțelesul de basme/ fantezii] din trupul trist al omului despiritualizat.

Poemul prezintă îmbătrânirea și moartea „poveștilor” din trupul trist al lumii secularizate, anunțându-i eshatologia. Duhul Sfânt, care „Se purta pe deasupra apei” (Fac. 1, 2) la facerea lumii, ca o cloșcă care le pregătea pentru primirea vieții, după cum explică Sfântul Vasilios cel Mare în Hexaimeron, acum „stinge cele din urmă lumini” ale sorilor din univers. Imaginea poetică e în legătură cu viziunea eshatologică a lui Eminescu din Scrisoarea I[2].

Criticii literare cu tendințe nedisimulate spre ateism i s-a părut că poate descifra aici neîndoielnic o vestire a încetării credinței creștine:

„Dela primele versuri, arhanghelul cu cotorul de spadă fără flăcări concretizează sentimentul de  descompunere a paradisului, care simbolizează ideea de incoruptibilitate a spiritului. Năpădirea păianjenilor în apa vie figurează descompunerea materială a ultimului refugiu spiritual, conceput de creștini. Dacă moartea atacă și substanța imaterială a îngerilor, nivelați cu noi, sub pământ, înseamnă că legea morții prezidează și asupra esențelor, pe care eram obișnuiți a le crede eterne. Poetul ne invită să medităm asupra zădărniciei năzuințelor noastre transcendente”[3].

Asemenea va interpreta și Crohmălniceanu. Dar Blaga nu descrie descompunerea Paradisului însuși, ci descompunerea umanității care se luptă cu Dumnezeu. „Trupul trist” din care „seacă poveștile” este cel care putrezește, pe care îl înghite „țărâna”. Pentru că „poveștile” acestea nu sunt de adormit copiii, ci de trezit conștiințele oamenilor mari.

Pe de altă parte, Marin Mincu a oferit o interpretare textualistă, considerând că cele care se perimează sunt înseși simbolurile, printr-o prea mare solicitare a lor.

Să ne amintim însă avertismentul poetului asupra descifrării imaginilor apocaliptice din cele două volume (În marea trecere și Lauda somnului), pentru că el însuși ne-a oferit o cheie hermeneutică: „Credeți-mă, credeți-mă,/ despre orișice poți să vorbești cât vrei:/ despre soartă și despre șarpele binelui,/ despre arhanghelii cari ară cu plugul/ grădinile omului,/ despre cerul spre care creștem,/ despre ură și cădere, tristețe și răstigniri/ și înainte de toate despre marea trecere./ Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit/ așa de mult să plângă și n-au putut”.

Cuvintele acestor poeme sunt în loc de lacrimi pentru omul depărtat de Dumnezeu. „Cu cuvinte stinse în gură/ am cântat și mai cânt marea trecere,/ somnul lumii, îngerii de ceară./ De pe-un umăr pe altul/ tăcând îmi trec steaua ca o povară” (Biografie).

Steaua lui de poet e o povară în „amiaza nopții” în care zace lumea. Pentru că trebuie să profețească nașterea lui Dumnezeu (Noi, cântăreții leproși, Bunăvestire) și învierea de obște (Taina inițiatului, Peisaj transcendent etc) unei lumi care l-a închis pe Dumnezeu în cer ca-ntr-un mormânt (fapt anunțat încă de Eminescu, în Melancolie[4])…

Și dacă În marea trecere a început cu un avertisment intitulat Către cititori, în mod simetric Lauda somnului se încheie cu un epilog, Încheiere, adresat de asemenea cititorului, cu același scop de a-i indica o cheie hermeneutică. L-am comentat altădată (aici) astfel:

„Frumoasă este afirmația din ultimul poem, Încheiere, al acestui volum: „Frate, o boală învinsă ți se pare orice carte”, căci, cu adevărat, o carte poate fi exorcizarea unor patimi și obsesii și ea se poate transforma, pe plan personal, în victoria [asupra] unei patimi conștientizate. Există însă pericolul ca această patimă, odată exprimată în carte, să îmbolnăvească pe alții, care nu sunt conștienți de virusul ei, de molima duhovnicească ce zace în ea.

Acest poem final este frumos și prin faptul că este o cerere a rugăciunilor celor care citesc cartea, pentru cel care a scris-o, un epilog în stil modern, dar în duhul cărților noastre vechi: „ți-a mai rămas în urechi vreun cuvânt?/ De la basmul sângelui spus [„basmul” pe care îl spune omul trupesc, omul de carne și sânge]/ întoarce-ți sufletul către perete/ și lacrima către apus”. Întoarce-ți sufletul către Icoana din perete și lacrima adu-o pentru apusul vieții tale, când va trebui să părăsești lumea aceasta”.

Nu trebuie să reții ceea ce a spus „basmul sângelui”, ci să crezi că poetul a avut nevoie să „își învingă boala” prin aceste versuri…


[1] În prefața la: Lucian Blaga, Opera poetică, Ed. Humanitas, 1995, p. 20-21, 23.

[2] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/10/09/eminescu-creatie-si-mantuire/.

[3] Șerban Cioculescu, Aspecte lirice contemporane, Ed. Casa Școalelor, 1942, p. 13.

[4] A se vedea comentariul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/04/melancolie/. Acesta a intrat în cartea mea, Studii literare, vol. 3, Teologie pentru azi, București, 2017, care se poate downloada de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/23/studii-literare-vol-3/.

Predica la împlinirea a 41 de ani [31 octombrie 2018]

Iubiții mei[1],

prin întruparea Sa și prin toate lucrurile mântuirii noastre, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că El este „Domnul purtării de grijă al tuturor [τῆς ὅλων προνοίας Κύριον]”[2]. Că El are grijă de noi toți.

Căci El S-a întrupat pentru „a schimba pe cel stricăcios întru nestricăciune”[3] – și aici Sfântul Atanasios se referă la trup și la îndumnezeirea lui, căci trupul nostru cel stricat prin păcat El l-a arătat nestricat, îndumnezeit, în trupul pe care Și l-a asumat și l-a îndumnezeit – și pentru „a zidi din nou oamenilor [viața] cea după chip[ul lui Dumnezeu]”[4]. Pentru a-i face din nou pe oameni duhovnicești, Sfinți. Pentru că numai viața sfântă, viața plină de slava lui Dumnezeu, ne face nestricăcioși în trupul nostru și curați și sfinți în sufletul nostru.

Însă viața cea după chipul lui Dumnezeu ne-a redăruit-o Cel care este chipul Tatălui, adică Fiul Său[5]. Și, în greacă, εἰκών [icon] – de unde noi avem icoană – înseamnă chip, imagine, asemănare[6].

Iar atunci când Sfântul Filippos a cerut să Îl vadă pe Tatăl [In. 14, 8, BYZ], Domnul i-a spus:  „Cel care M-a văzut pe Mine [Ὁ ἑωρακὼς Ἐμέ], L-a văzut pe Tatăl [ἑώρακεν τὸν Πατέρα]!” [In. 14, 9, BYZ]. Pentru că Fiul este în Tatăl și Tatăl este în Fiul [In. 14, 10, BYZ], datorită existenței Lor perihoretice și a unității Lor de ființă.

Însă, cine L-a văzut pe Fiul, L-a văzut și pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, căci cele trei persoane ale Dumnezeirii au o existență perihoretică, fiind Unele în Altele, datorită faptului că au aceeași ființă. Dar ca să Îi vezi pe Tatăl și pe Duhul în Fiul, în persoana Lui divino-umană, trebuie să vezi duhovnicește. Trebuie să vezi că Fiul nu face nimic fără Tatăl și fără Duhul Sfânt și că Ei Se pun în mod continuu Unul pe Altul în evidență și că Ei coboară în noi, prin slava Lor, ca noi să fim una, după cum Ei sunt una [In. 17, 12, BYZ].

Pentru că Dumnezeu coboară în noi prin slava Lui și ne umple de știința comuniunii, adică de dragoste dumnezeiască și de dorința sfântă ca toți să fim una [In. 17, 11, BYZ], adică o singură Biserică a Lui. Pentru că Dumnezeu dorește ca aceeași iubire și înțelegere sfântă dintre persoanele dumnezeiești să fie și în Biserica Lui.

Însă, pentru ca să ne facă Sfinți și nestricăcioși, Mântuitorul tuturor a murit pentru noi[7].

Iar, prin moartea Lui, Mântuitorul nostru a desființat moartea noastră prin harul Său[8]. De aceea, dacă murim în credința în El, nu murim pentru veșnicie, pentru că vom învia ca oameni duhovnicești întru El la învierea cea de obște.

De aceea noi, creștinii, când vorbim despre noi înșine, despre viața și moartea noastră, vorbim despre o realitate personală închinată lui Dumnezeu. Pentru că noi vrem să fim tot mai mult după chipul [εἰκόνα] și asemănarea [ὁμοίωσιν] lui Dumnezeu [Fac. 1, 26, LXX], adică tot mai duhovnicești. Pentru că sufletul și trupul nostru se pot înduhovnici la nesfârșit, se pot îndumnezei acum și veșnic, după cum vedem că au stat lucrurile cu umanitatea Sa deplin îndumnezeită.

Căci prin moartea și învierea Sa, Domnul a nimicit moartea în trupul Său[9]. Iar, înviind din morți, Cel care este însăși Viața lumii, ne-a dăruit nouă învierea și nestricăciunea[10] prin Botezul nostru. Învierea sufletului nostru din moartea păcatului și nestricăciunea trupului nostru. Dar pe acestea le păstrăm în noi nu oricum, ci dacă rămânem mereu în slava Lui.

Și dacă cădem din slava Lui prin păcate de tot felul, trebuie să ne ridicăm iar și iar prin pocăință și mărturisire, Taina Mărturisirii fiind repunerea noastră în har după fiecare păcătuire.

Din acest motiv, când vorbim despre viața noastră trebuie să vorbim despre roadele vieții duhovnicești. Pentru că viața creștină e o viață duhovnicească. Iar „rodul Duhului [καρπὸς τοῦ Πνεύματός]”, după cum ne spune Sfântul Pavlos, „este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea [ἐστιν ἀγάπη, χαρά, εἰρήνη, μακροθυμία, χρηστότης, ἀγαθωσύνη, πίστις, πρᾳότης, ἐγκράτεια]” [Gal. 5, 22-23, BYZ].

Nu este o listă exhaustivă, ci parțială! Pentru că orice virtute dumnezeiască este un rod al Duhului. Și Sfântul Pavlos numește toate virtuțile un rod al Duhului, pentru ca să ne spună că toate virtuțile dumnezeiești trebuie să fie în noi.

Noi trebuie să le lucrăm pe toate, împreună cu Dumnezeu, pentru că frumusețea duhovnicească a vieții noastre trebuie să le cuprindă pe toate.

Am eu dragoste de Dumnezeu și de oameni? În comparație cu iubirea lui Dumnezeu și a Sfinților  și a Îngerilor pentru noi, nu am. Nu am dragoste nici în comparație cu iubirea multor oameni față de semenii lor. Pentru că iubirea pe care Domnul ne-o cere este așa după cum El ne iubește pe noi [In. 13, 34, BYZ]. Și cu toate acestea, iubirea lui Dumnezeu se revarsă mereu în inima mea și mă învață să îl iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi [Mt. 22, 39].

Am bucurii sfinte? Da! Sunt bucuriile pe care El mi le dăruie în mod direct sau prin oamenii Săi. Slujirea Lui e plină de bucurii dumnezeiești, tainice, pentru care sunt recunoscător. Și, cu toate acestea, am conștiința că bucuriile mele duhovnicești sunt pe măsura mea și că alții trăiesc bucurii sfinte pe care eu nici nu mi le pot închipui.

Care pace? Pacea Lui! Da, mă copleșește cu pacea Lui! Însă știu că pacea Lui, pe care o simt eu, e pe măsura mea, și există o pace și mai mare și mai mare și mai mare, pe măsura sfințeniei pe care o ai. De aceea nu putem să spunem niciodată că noi avem toată știința teologică și toată experiența sfântă. Pentru că fiecare le trăim la nivelul nostru de duhovnicie.

Am eu îndelungă-răbdare? Câteodată nu am! Pentru că vreau să urgentez lucrurile, să le grăbesc. Și vreau ca și cei din jurul meu să se miște în ritmul meu. Și când văd că acest lucru nu se petrece, atunci mă enervez și mă arăt nerăbdător. Dar slăvesc în mod continuu îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu cu mine și cu întreaga lume. Căci El ne păsuiește îndelung, ne așteaptă îndelung pocăința, întoarcerea noastră. Și îmi plac nespus oamenii care rabdă îndelung, care iartă mult, care înțeleg slăbiciunile lor și ale confraților lor.

Mă smerește bunătatea oamenilor și încerc și eu să fiu bun față de toți. Cu inimă bună. Pentru că inima bună și cuvântul binevoitor sunt simțite ca o alinare de către oameni. Și învăț continuu din bunătatea copleșitoare a lui Dumnezeu față de noi.

Facerea de bine e pentru mine cartea pe care o dărui, predica pe care o rostesc, cuvântul și lucrurile pe care le dărui. Slujirea mea e o facere de bine. Însă cât vrea Dumnezeu ca să I ne dăruim Lui? Ce fel de slujire cere El de la mine?

Credința e o lucrare a harului dumnezeiesc în noi și ea sporește în noi pe măsura curățirii noastre de patimi. De aceea, credința mea e pe măsura mea, adică pe cât sunt eu de înrădăcinat în relația cu Dumnezeu. Însă știu că el cere de la mine o credință tot mai mare, una copleșitoare pentru mine, pentru cel care sunt acum.

Mă lupt mereu pentru a fi blând, dar știu că nu am blândețea pe care El mi-o cere. Mă lupt mereu să fiu înfrânat, dar cad adesea în neînfrânare.

Iert? Da! Iert, pentru ca să mă simt liber interior. Îmi place să iert pe toți oamenii, pentru că astfel mă bucur mereu de iertarea Lui. Însă știu că iertarea mea e pe măsura mea. La fel, pe măsura mea, e și înțelegerea mea și rugăciunea mea și smerenia mea și umilința mea și durerea mea și bucuria mea și munca mea.

Mai pe scurt, oricât am fi de împliniți interior, întotdeauna va exista un mai mult de care avem nevoie. Întotdeauna va fi nevoie de și mai multă muncă pentru acest mai mult care ne împlinește. Pentru că „duhul [nostru este] doritor [πνεῦμα πρόθυμον]” [Mt. 26, 41, BYZ] mereu de mai mult. Duhul, adică sufletul nostru, dorește lucruri imense.

Însă anul acesta am cunoscut eu însumi, după cum știți, că „trupul [este] slab [ἡ σὰρξ ἀσθενής]” [Ibidem]. Că trupul, care e mereu obosit, care este adesea extenuat, devine tot mai slab, tot mai neputincios. Până într-acolo încât cedează în fața bolii și a neputinței extreme.

Nu pot să spun că îmi pare rău pentru rezultatele muncii mele, căci ele mă împlinesc în mod continuu, dar știu că excesul de muncă e un păcat împotriva sănătății mele. Însă Dumnezeu m-a învățat recent să combin odihna cu munca de așa manieră, încât să fiu și mai propriu muncii mele. Pentru că odihna ajută munca mea să fie tot mai rapidă și mai clară și mai împlinitoare.

De aceea, acum, la 41 de ani, vă mărturisesc tuturor că cel mai bun lucru în viață e să fii mereu deschis spre voia lui Dumnezeu cu tine. Căci El obișnuiește să ne strice întotdeauna planurile noastre la modul pozitiv. Adică noi ne gândim ca viața noastră să fie într-un fel anume, dar, dacă ne lăsăm în purtarea Lui de grijă, ajungem să trăim o viață și mai plină de realizări duhovnicești decât cea pe care ne-am imaginat-o noi.

Fiindcă Dumnezeu ne demonstrează tot timpul că El știe cel mai bine ceea ce ne trebuie. Și, pe cale de consecință, că noi suntem imaturi în materie de viitor. De aceea, dacă vrem un viitor bulversant la modul pozitiv, nu trebuie să ne facem planuri de viitor bătute în cuie. Pentru că El ne va demonstra tot timpul, că viitorul trăit în credința în El e mai tulburător decât orice viitor pe care noi ni l-am imaginat. Pentru că viitorul pe care El ni-l dă să-l trăim are profunzime, are împlinire, ne bucură, are realitate și nu e doar o proiecție mentală.

Prețuiesc tot mai mult relațiile reale, aerul nepoluat, mâncarea necontrafăcută, onestitatea oamenilor, căldura lor sufletească, bibliotecile gigante, măsura în vorbe, ordinea în jurul meu, frumusețea neșlefuită, bucuria noutăților celor bune.

La 41 de ani am deja un trecut pe care unii încearcă să îl rescrie, pentru ca să îl minimalizeze sau pentru ca să mă facă mai acceptabil, iar pe care eu am început să îl privesc ca pe o bază de date, cu multe foldere pe care nu le-am mai deschis cu lunile, cu anii. Dacă nu aș avea mărturiile scrisului, ale creației mele, și oamenii care mă cunosc, aș zice că nu e trecutul meu. Dar da, e trecutul meu! Numai că pe mine nu mă încălzește trecutul, ci mă interesează continuu doar cum să duc mai departe ideile din mine, proiectele la care lucrez.

Însă, dacă cineva m-ar întreba pentru ce lucrez, pentru cine, pentru cine fac acest efort nesfârșit, i-aș răspunde că pentru oamenii viitorului. Pentru oa- menii de mâine ai Bisericii. Adică pentru toți oamenii.

– De ce?!

– Pentru că iubesc faptul de a-i ajuta prin munca mea! Îmi fac munca în mod conștiincios pentru că vreau să îi ajut cu adevărat. Fiindcă oamenii de mâine trebuie să se sprijine pe munca noastră, a celor din trecut, după cum și noi ne-am fundamentat pe baza muncii antecesorilor noștri. Avem nevoie unii de alții, pentru ca împreună să Îi slujim lui Dumnezeu. Avem nevoie de conlucrarea noastră, a tuturor, pentru rezultate nesperate.

Dar eu scriu și pentru oamenii prezentului! Pentru cei care înțeleg că a fi om credincios înseamnă a fi om luminat de Dumnezeu și care sporește în fiecare zi în curăție și sfințenie. Scriu și slujesc și mă bucur alături de oameni. Pentru că trebuie „să ne bucurăm și să ne veselim și să-I dăm slavă Lui [χαίρωμεν καὶ ἀγαλλιώμεθα καὶ δῶμεν τὴν δόξαν Αὐτῷ]” [Apoc. 19, 7, BYZ], Dumnezeului nostru, Celui care ne îngăduie să ne bucurăm de El.

Așadar, iubiții mei, vă mulțumesc tuturor acelora care v-ați rugat pentru mine și mi-ați scris în acest an și ați vorbit cu mine! Vă mulțumesc tuturor acelora care m-ați ajutat în mod substanțial prin darurile și sugestiile dumneavoastră! Vă sunt recunoscător tuturor pentru discuții și pentru punerile în temă de tot felul!

Dumnezeu să aibă milă de noi toți și să ne întărească spre tot lucrul cel bun și mântuitor pentru noi! Amin!


[1] Începută la 17. 33, în zi de vineri, 26 octombrie 2018, zi cu soare, 20 de grade.

[2] ΤΟΥ ΕΝ ΑΓΙΟΙΣ ΠΑΤΡΟΣ ΗΜΩΝ ΑΘΑΝΑΣΙΟΥ,  ΑΡΧΙΕΠΙΣΚΟΠΟΥ ΑΛΕΞΑΝΔΡΕΙΑΣ, ΛΟΓΟΣ ΠΕΡΙ ΤΗΣ ΕΝΑΝΘΡΩΠΗΣΕΩΣ ΤΟΥ ΛΟΓΟΥ ΚΑΙ ΤΗΣ ΔΙΑ ΣΩΜΑΤΟΣ ΠΡΟΣ ΗΜΑΣ ΕΠΙΦΑΝΕΙΑΣ ΑΥΤΟΥ, în PG 25, col. 129/ Tratat despre întruparea Cuvântului și despre arătarea Lui nou, prin trup, în Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I, Cuvânt împotriva elinilor, Cuvânt despre întruparea Cuvântului, Trei Cuvinte împotriva arienilor, trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în PSB 15, Ed. IBMBOR, București, 1987, p. 113.

[3] Ibidem/ Idem, p. 114. [4] Ibidem/ Ibidem. [5] Ibidem/ Ibidem.

[6] Friberg Greek Lexicon, 8.014, cf. BW 10.

[7] PG 25, col. 132/ PSB 15, p. 116. [8] Ibidem/ Ibidem.

[9] PG 25, col. 148/ PSB 15, p. 125.

[10] PG 25, col. 196/ PSB 15, p. 153.

Lucian Blaga: trei arte poetice și alte poeme [1]

În exegeza mea la opera poetică a lui Blaga[1], am susținut teza că atitudinea poetului din Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este una tradițională în poezia și gândirea românească ortodoxă.

Îmi mențin această convingere și aș dori acum doar să apăs asupra unor observații.

Punctul de plecare în stabilirea acestei atitudini îl constituie, după cum am arătat mai demult, versurile Sfântului Dosoftei: „De la Tine z[i]ua luminează,/ Și noaptea cu stele dă rază./ Tu ai tocmit luna de dă zare,/ Și soarelui i-ai dat de răsare” (Ps. 73 din Psaltirea în versuri).

Versurile pot să nu fie impresionante stilistic pentru cititorul modern și postmodern de poezie, dar semnificațiile majore cosmogonice nu au fost trecute cu vederea de unul ca Eminescu, care nu se împiedica de simplitatea expresiei poetice, căutând bogăția semnificației în interiorul imaginilor.

Eminescu a înțeles subtilitatea metafizică a cugetării lui Dosoftei când a scris: „Tu ai tocmit luna de dă zare”. Pentru că a da zare lumii, prin lumina lunii, echivalează cu a scoate lumea din întuneric, din noaptea neființei, a o aduce întru existență, dar, totodată, a o și lumina treptat și cu gingășie, a-i descoperi contururile cu delicatețe poetică, în mod sensibil, contemplativ, nu invaziv.

E un detaliu care nu e menționat în Sfânta Scriptură, pe care poetul Dosoftei  l-a simțit și cugetat în mod teologic (Dosoftei merită din plin titlul de poet nu atât pentru rafinamentul prozodic, cât pentru subtilitatea lingvistică, poetică și teologică de care a dat dovadă). Faptul că numai Eminescu l-a observat e într-un fel firesc.

El a repetat metafora lui Dosoftei în Luceafărul: „Dar un luceafăr, răsărit/ Din liniștea uitării,/ Dă orizon nemărginit/ Singurătății mării”. Luceafărul „dă orizon nemărginit”, la fel ca luna în versul dosofteian. Eminescu a înțeles de la Dosoftei că Dumnezeu a creat aștrii cerești pentru a deschide o zare nemărginită lumii.

Nu știu cum se făcea schimbarea de la zi la noapte, dacă era bruscă sau lină, în primele trei zile ale genezei, când încă nu fuseseră creați aștrii cerești, pe care Dumnezeu i-a „tocmit” în ziua a patra. Dar cert este că, prin răsăritul și apusul acestor aștri, se produce o schimbare dulce, calmă, de la regimul nocturn la cel diurn. Nu se trece pur și simplu de la noapte la zi și de la zi la noapte.

Dar, mai ales, se produce o schimbare care oferă minții omenești răgazul de a deveni oarecum contemporană cu începuturile lumii, cu cosmogeneza, de a contempla pe îndelete izvorârea aștrilor sau ieșirea universului din întuneric, treptat, sub lumina blândă a lunii și a stelelor.

Aceste lucruri le-a înțeles Eminescu din versurile, care par banale și lipsite de rafinament estetic, ale lui Dosoftei: „Tu ai tocmit luna de dă zare,/ Și soarelui i-ai dat de răsare”. De aceea și Luceafărul „dă orizon nemărginit/ Singurătății mării”, mare în care se reflectă tot universul, care e o oglindă universală.

Cu alte cuvinte, Luceafărul „dă orizon” singurătății  universului. Pentru că universul, în lumina conștiinței sale de „logos alogos” (Orighenis), își simte singurătatea, simte nevoia unui partener de dialog cu o lumină a rațiunii superioară, care este omul.

Dumnezeu a creat mai întâi lumina, pentru ca universul să-și simtă singurătatea, apoi pe om, ca partener de dialog și stăpân al universului, apoi femeia, pentru ca bărbatul să nu fie singur.

În virtutea acestei rațiuni, Luceafărul, care „dă orizon nemărginit”, sau Hyperion, care „răsai c-o-ntreagă lume”, simte nevoia partenerului său care este femeia.

După cum, la Dosoftei, luna „dă zare” și soarele „răsare”, la Eminescu, Luceafărul „dă orizon” și Hyperion răsare „c-o-ntreagă lume”. El reprezintă lumina, solaritatea minții umane poetic-geniale care e în stare să convorbească cu rațiunile sădite de Dumnezeu în cosmos, să fie parteneră de dialog a cosmosului.

Dumnezeu nu a creat singurătatea, ci prin însuși felul în care a conceput întreaga zidire, El a creat de la bun început premisele comuniunii.

„Prințul” eminescian care vorbește cu pădurea (O, rămâi…) reprezintă aspirația poetului spre revenirea la condiția adamică, după cum refacerea cuplului primordial (Bușulenga) indică aceeași dorință de comuniune în ordinea pe care a creat-o Dumnezeu de la bun început.

Următorul, în succesiunea poeților noștri, care a sesizat sau a intuit, măcar în parte, aceste semnificații teologice, a fost Blaga (făcuse Facultatea de Teologie). De aceea, el a descris „cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții”. Și a declarat că: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea”.

Și aceasta pentru că luna care „dă zare” universului ne lasă să înțelegem și un alt adevăr: universul acesta infinit este și infinit sensibil, frumusețea și profunzimea rațiunilor sale trebuie contemplate și înțelese treptat, fără ca să ajungem vreodată la istovirea sau la desăvârșirea înțelegerii. Tainele ființei și ale firii sunt infinite și insondabile până la capăt.

Ulterior, Blaga a și teoretizat acest sentiment în Geneza metaforei și sensul culturii, vorbind de așezarea românului și a omului în general într-o „zariște cosmică”, „în orizontul misterului și al revelației”. Și nu mă îndoiesc că sintagmele, care au devenit celebre, i-au fost sugerate de imaginea poetică a lunii care „dă zare” și a luceafărului care „dă orizon”. Pentru că, precum Heidegger, a plecat de la poezie spre filosofie, dar nu a făcut cunoscute adevăratele trepte inițiatice care l-au orientat spre teoretizările sale.

În cunoscuta sa artă poetică, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, doar versurile „și tot ce-i nențeles/ se schimbă-n nențelesuri și mai mari” trimit în mod cât de cât sesizabil la Eminescu, restul fiind obscur, dovadă că niciun critic nu a remarcat anterior originea gândirii și a atitudinii sale poetice la Dosoftei și Eminescu, înscrierea lui într-o tradiție veche și stabilă.


[1] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/18/lucian-blaga-intre-aspiratia-spre-lumina-si-intunericul-infernal-actualizat/. Articolul acesta a intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 3, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/02/epilog-la-lumea-veche-vol-i-3-editia-a-doua/.

Temniță și duhovnicie [3]

Când un vecin de celulă moare, Poetul își imaginează că îl vede noaptea venind la el și spunându-i:

„Nu, nu m-au ros niciodată oftica, foamea, păduchii,/ în stele am grajd de aur curat./ Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii,/ noaptea-n celulă mi l-am lucrat. // Vecine, văzduhul ne cheamă vibrând din vechi violoncele,/ Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi? / E drumul ocnașilor: uite, i-am întâlnit printre stele/ din lanțuri sunând, în convoi. // Vino cu mine. Din rogojină fă-ți verde trăsură./ Sunt paturi albe sus, și sunt pâini./ Ne-așteaptă-n luceafăr Iisus, cu lapte cald și prescură/ și-un pahar plin cu lacrimi, în mâini”.

Nu e o vedenie duhovnicească, ci o proiecție a nădejdii în Dumnezeu, a nădejdii că această suferință este spre ispășire, spre mântuire.

Însă are și momente de neputință, când sucombă sub greutatea suferinței și a ispitelor, și chiar momente de răzvrătire, când nu mai se abține de la a se exprima hulitor, ca un necredincios.

Cred că ar fi fost de preferat să nu facă publice aceste poeme, dar se pare că pentru el a fost mai importantă postura de poet decât sminteala pe care ar putea-o provoca altora. Sau se poate considera că a fost sincer și a vrut să-și mărturisească toate încercările prin care a trecut. Îmi e greu să mă pronunț pentru că numai Dumnezeu știe conștiința fiecăruia.

Uneori simplul fenomen al desprimăvărării aduce o alinare deținuților politici:

„Ieșim îmbrânciți la corvoadă afară,/ dar brânciurile, azi, sunt mai moi./ În aer suspină ceva ce te-nfioară,/ parc-ar foșni un seraf peste noi. /…/ Sudalmele-acum nu mai par așa crunte,/ și gardienii ne-njură/ cu-o rază de soare pe frunte,/ c-un zâmbet pe gură. // Tragem mai leneș căruța prea plină/ și-n simple sfințenii de vite,/ rumegăm ca și ele lumină/ de-amețim de zări bănuite. /…/ Și iar sub povară urnim cu tristețe;/ și nu știm ce-n drum ne doboară,/ osânda pe tâmple, sudoarea pe fețe,/ sau, doar, o prea grea primăvară. // Și ghiontul ne-ndeamnă, sudalma ne-mbie./ Și cum ne tot frângem în mari opintiri,/ pe umerii noștri soarele scrie/ cruci de lumină subțiri. // Și unu iar cade și iar se înhamă,/ și-n crâncena trudă făr’ de răgaz,/ subțire și moale ca o sfântă năframă/ vântul ne șterge chinul pe-obraz” (Început de primăvară).

Poetul se confundă iarăși și iarăși cu suferința hristică, mai ales că primăvara vine cu adieri pascale pentru cei condamnați la temniță grea, și nu atât anotimpul în sine cât mai degrabă timpul religios și liturgic sunt cele care îi fac pe deținuți să aibă asemenea gânduri și trăiri, care transcend mizeria realității imediate.

Gyr regăsește ritmul baladesc în Cântec de nuntă, care e de fapt o doină de jale:

„Vâră-mi junghiul tău, tristețe,/ crește-mi, jale, ca o bubă…/ Patru gardieni în dubă/ m-au tot dus pe căi răzlețe. // M-au tot dus la neagra nuntă,/ să mă-ngroape, să m-ascundă,/ unde-i negura mai cruntă,/ unde-i ocna mai afundă. // Și tu, Temniță-mireasă,/ m-așteptai cu masa mare:/ numai lacrimi în pahare,/ iar în bliduri fiere deasă. /…/ Și-n celulă-ntins-ai lesne/ pat de nuntă și-ndrăgire,/ doisprezece ani în bezne/ să-mi sugi carnea mea de mire. /…/ Cântă-mi, Moarte, din lăută,/ zi-mi cântarea cea mai cruntă/ pentru cea mai neagră nuntă,/ cu mireasa cea mai slută!…”.

Într-o altă poezie spune: „Mai am unsprezece ani și jumătate…” (Carte poștală).

Predică la Duminica a XXIV-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

bolile noastre sufletești și trupești au un singur Doctor: pe Dumnezeu. Așa după cum spunem în Taina Sfântului Maslu, atunci când strigăm către El: „Stăpâne Doamne [Δέσποτα Κύριε], Dumnezeul nostru [ὁ Θεὸς ἡμῶν], Doctorule al sufletelor și al trupurilor [Ἰατρὲ ψυχῶν καὶ σωμάτων]”[2] noastre!

Însă niciuna din bolile noastre și din patimile noastre nu sunt de la El, nu sunt creația Lui, ci sunt o urmare a păcatelor noastre. De aceea, atât păcatele, cât și patimile, cât și bolile noastre trebuie să ni le asumăm ca fiind doar ale noastre, trebuie să ni le asumăm ca producție proprie dezastruoasă, pentru care trebuie să ne pocăim. Adică, noi trebuie să cerem iertare lui Dumnezeu pentru toată îmbolnăvirea sufletului și a trupului nostru, pentru fiecare exces pe care l-am făcut în detrimentul sănătății noastre sufletești și trupești.

Căci multa muncă, multa desfătare, multa indiferență la nevoile altora sunt tot atâtea excese prin care ne-am stricat sănătatea noastră sufletească și trupească. Faptul că am muncit prea mult și nu ne-am odihnit pe măsura efortului nostru, că ne-am distrat fără măsură, mâncând, bând, dansând, pierzându-ne nopțile în plăceri desfrânate, că am cheltuit în neștire dar nu am fost deloc milostivi, că nu am dat din ale noastre și altora, sunt păcate împotriva sănătății noastre.

Pentru că noi, pentru viața noastră, nu avem nevoie de multe lucruri. Noi putem trăi cu puțină mâncare și băutură, cu puțin confort, cu puține distracții. Nu e nevoie să cheltuim bani mulți pentru ca să mâncăm sau ca să bem sau pentru ca să avem unde dormi. Însă, când banii nu ne ajung, deși muncim toată ziua pentru ei, e pentru că nu ne facem viața pe măsura salariului nostru. Consumăm mai mult decât avem nevoie și decât ne permit propriile noastre economii financiare.

Și de aceea suferim, suntem în lipsuri, suntem tulburați tot timpul de gânduri, de griji, de dorințe, pentru că vrem mai multe decât putem, ne facem planuri pe care nu le putem realiza, agitația noastră interioară ne îmbolnăvește și mai rău, iar noi ne simțim tot mai singuri…

Iar singurătatea și boala ne învață să ne rugăm cu adevărat și să vrem să ne schimbăm cu adevărat. Singurătatea ne învață să prețuim foarte mult oamenii și ajutorul lor, prietenia lor, iar boala ne învață să prețuim foarte mult sănătatea și viața liniștită, pașnică. Căci omul când e bolnav nu mai are gândul la plăceri și la distracții, ci se gândește doar la ceea ce trebuie să facă pentru ca să se simtă mai bine, tot mai bine. Iar, pe lângă echilibrul interior și medicamente, bolnavul simte să se roage mult, să se încreadă cu totul în mila lui Dumnezeu. Căci vede că oamenii sunt neputincioși în fața bolii, că medicii nu pot face minuni, ci numai Dumnezeu Se poate arăta minunat în viața noastră și ne poate ridica din boală, din patul suferinței și al morții.

De aceea, Evanghelia de azi [Lc. 8, 41-56] vine și ne reconfirmă faptul că Dumnezeu e prima și ultima noastră nădejde de vindecare și de mântuire întotdeauna. Că El este singurul nostru Doctor, că El este Doctorul, că de la El sunt viața și sănătatea noastră.

Iairos [Ἰάειρος], conducătorul sinagogii [ἄρχων τῆς συναγωγῆς], nu cade la rugăciune în mijlocul sinagogii, ci „la picioarele lui Iisus [παρὰ τοὺς πόδας τοῦ Ἰησοῦ]” [Lc. 8, 41, BYZ].

Când face acest lucru? Când a văzut că fiica lui e pe moarte [Lc. 8, 42].

La fel, femeia care era „în curgerea sângelui de 12 ani [ἐν ῥύσει αἵματος ἀπὸ ἐτῶν δώδεκα]” [Lc. 8, 43, BYZ] „s-a atins de marginea veșmântului Său [ἥψατο τοῦ κρασπέδου τοῦ ἱματίου Αὐτοῦ]” [Lc. 8, 44, BYZ]. Și când s-a atins? Când a văzut că și-a cheltuit toată averea cu doctorii și nimeni n-a putut să o vindece [Lc. 8, 43].

Adică ambii oameni au venit la Domnul ca la ultima lor nădejde. Iairos a cerut viața fiicei sale și a primit-o [Lc. 8, 55]. Femeia bolnavă s-a atins de veșmântul Domnului și s-a vindecat [Lc. 8, 44]. Însă Domnul a vorbit și despre vindecarea femeii și despre învierea copilei ca despre mântuirea lor.

Femeii i-a spus: „Îndrăznește [Θάρσει], fiică [θύγατερ], credința ta te-a mântuit [ἡ πίστις σου σέσωκέν σε]! Mergi întru pace [πορεύου εἰς εἰρήνην]!” [Lc. 8, 48, BYZ].

Iar lui Iairos i-a spus: „Nu te teme [Μὴ φοβοῦ]! Crede numai și [ea] va fi mântuită [Μόνον πίστευε, καὶ σωθήσεται]!” [Lc. 8, 50, BYZ].

Însă mântuirea noastră este un proces continuu, care ține toată viața, și nu este o realitate de o clipă! Căci mântuirea noastră e conlucrarea noastră continuă cu Dumnezeu, pentru ca să ne umplem de slava Lui și de virtuțile Sale cele dumnezeiești. Mântuirea noastră înseamnă o continuă umplere de sfințenia lui Dumnezeu, pentru ca atunci când sufletul nostru se va despărți de trup, prin moarte, să moștenim Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea, când Domnul a numit vindecarea femeii drept mântuire, a spus că vindecarea ei este începutul mântuirii sale. Pentru că începutul mântuirii e conlucrarea credinței noastre cu slava lui Dumnezeu, pentru ca să împlinim întru toate zilele noastre poruncile Sale cele îndumnezeitoare.

Iar când învierea din morți a numit-o mântuire, Domnul s-a referit la același lucru: la faptul că noua viață, cea primită în dar, e începutul mântuirii sale.

Căci dacă te ridici din morți la viață, nu trebuie să îți schimbi viața în bine? Dacă ești ridicată de Dumnezeu dintr-o boală de moarte, nu trebuie să fii recunoscătoare pururea lui Dumnezeu pentru mila Sa?

Dar expresia: „credința ta te-a mântuit” nu înseamnă că credința e singura care ne mântuie, ci credința e începutul mântuirii noastre. Însă credința în Dumnezeu trebuie să fie plină de împlinirea poruncilor Sale, adică de o viață de sfințenie. Pentru că nu putem crede în El în indiferență față de poruncile Lui și în depărtare de El. Așa cum ne-a spus-o Domnul: „Dacă aveți să păziți poruncile Mele, veți rămâne în iubirea Mea; precum Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în iubirea Lui” [In. 15, 10, BYZ]. Și tot acolo: „Rămâneți în Mine și Eu în voi! Precum joarda nu poate a purta rod de la sine, dacă nu are să rămână în viță, [tot] astfel nici voi, dacă nu aveți să rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi [sunteți] joardele [viței]. Cel care rămâne în Mine și Eu în el, acela poartă multă roadă; căci fără Mine nu puteți a face nimic” [In. 15, 4-5, BYZ].

Și credința noastră în Dumnezeu tocmai acest lucru îl experimentează din plin: că fără El nu putem face nimic.

Dar nu putem să ne mântuim doar prin faptul că Dumnezeu e bun și mult milostiv cu noi! Nu putem să ne mântuim în afara ființei noastre! Pentru că mântuirea noastră se lucrează în interiorul ființei noastre. Mântuirea noastră e totuna cu sfințirea noastră, cu umplerea noastră de slava Lui și de virtuțile Sale cele dumnezeiești, e totuna cu îndumnezeirea noastră. Mântuirea noastră este asemănarea cu El prin har, e transfigurarea noastră duhovnicească și nu o fantezistă „lucrare” a lui Dumnezeu „în afara” ființei noastre.

Căci dacă procesul vindecării de o boală anume nu e o lucrare în afara ființei noastre, cum ar fi mântuirea și sfințirea noastră lucrări „în afara” ființei noastre? Însă ereticii care „au externalizat” mântuirea, care „au scos-o” din ființa omului și au făcut din ea o „lucrare exclusivă” a lui Dumnezeu, au lăsat în om numai păcatele și patimile lui. Pentru că omul, după mintea lor rătăcită, e capabil de rău, dar nu e capabil și de bine, cu ajutorul harului lui Dumnezeu.

Adică au negat cu totul mântuirea omului, sfințirea lui, îndumnezeirea lui, însuși scopul iconomiei mântuirii Domnului, și au făcut din credință „o simplă adeziune” la învățătura Domnului și nu virtutea primă a îndumnezeirii noastre.

Însă virtutea dumnezeiască a credinței trebuie să fie în noi împreună cu toate virtuțile cele dumnezeiești, pentru ca noi să fim dumnezeiești! Ca să rămânem întru El, adică întru slava Lui, trebuie să fim plini de toate virtuțile Sale. Pentru că întru toate faptele vieții noastre noi trebuie să arătăm sfințenia lui Dumnezeu, faptul că El este în noi și cu noi prin slava Lui.

…Iairos L-a rugat pe Domnul ca să o scape pe fiica lui de moarte. Fiică a lui Iairos, pe care Sfântul Ambrosius[3] a văzut-o a fi sinagoga evreiască[4]. De aceea, când a înviat-o din morți pe fata ca de 12 ani a lui Iairos [Lc. 8, 42, BYZ], Domnul a arătat, în mod tainic, că El dorește să mântuie toate semințiile lui Israil. Pentru că El dorește să mântuie întreaga lume pe care a creat-o.

Iar femeia cea cu hemoragie de 12 ani este pentru Sfântul Ambrosius „credința care Îl atinge pe Hristos, credința care Îl vede pe El”[5]. Căci s-a atins de veșmântul Său tocmai pentru că a crezut în El. Și, crezând întru El, s-a umplut de puterea lui Dumnezeu [Lc. 8, 46, BYZ], de slava Lui, care a vindecat-o pe ea numaidecât [Lc. 8, 44, BYZ].

De aceea subliniam anterior, că nu doar credința ne mântuie, ci credința noastră care conlucrează cu puterea lui Dumnezeu, cu slava Lui, pentru ca să ne întărească să împlinim toate poruncile Sale cele dumnezeiești. Căci credința e începutul mântuirii noastre, dar cuprinsul și împlinirea mântuirii noastre este formată din toate faptele și virtuțile îndumnezeirii noastre.

Însă mântuirea noastră e și rodul rugăciunii întregii Biserici pentru noi. Căci fiica lui Iairos a fost înviată pe baza credinței lui [Lc. 8, 50].

Credinței lui în cine? În Domnul nostru Iisus Hristos! Căci Domnul i-a spus tatălui ei, lui Iairos: „Crede numai și [ea] va fi mântuită”. Însă nu i-a spus în cine să creadă și nici de cine va fi mântuită fiica lui.

Însă Iairos a înțeles în cine trebuie să creadă, adică în El, în Hristos, și de aceea a văzut mântuirea ei, învierea ei din morți, noua ei viață. Noua ei viață, primită în dar de la El, pentru ca să poată trăi creștinește, pentru ca să poată trăi duhovnicește, adică în Hristos Dumnezeu.

Iar dacă un tată, care se roagă pentru fiica lui, care crede în mântuirea ei, are atâta putere în rugăciunea lui față de Dumnezeu, cum nu vor avea putere mare Sfinții și Îngerii Lui, care se roagă pentru mântuirea întregii lumi? De aceea, când vorbim despre mântuirea noastră, să nu ne referim doar la ce facem noi pentru noi, ci și la ce face întreaga Biserică pentru noi. Căci întreaga Biserică, pe pământ și în cer, se roagă pentru noi, pentru mântuirea noastră și ne ajută să ne mântuim.

…Când Domnul a vorbit despre atingerea de El [Lc. 8, 45-46], atunci a vorbit în mod explicit despre dumnezeirea Lui. Despre faptul că El, ca Dumnezeu, „are în Sine cunoașterea tuturor lucrurilor”[6].

Iar când a înviat-o din morți pe fiica lui Iairos, așa cum ne învie din morți Domnul în Taina Mărturisirii, El a poruncit să-i dea să mănânce [Lc. 8, 55]. Și Sfântul Ambrosius al Milanului, în această poruncă a Domnului de la v. 55, înțelege că El ne-a poruncit să ne hrănim cu cuvintele lui Dumnezeu și cu Sfânta Sa Euharistie[7]. Pentru că numai astfel avem cu adevărat viață întru noi, adică viața Lui.

Sfântul Chirillos al Alexandriei[8] subliniază faptul că femeia cu scurgere de sânge, care era necurată potrivit legii, s-a atins pe la spate de El și a vrut să rămână neobservată de Domnul, pentru că ea nu avea voie să se atingă de El[9]. A încălcat legea căutându-și mântuirea, dar El a vindecat-o, necăutând la această mică încălcare a legii curăției vechitestamentare. Pentru că adevărata curăție era cea interioară, cea pe care o aduce legea cea nouă. Și El o vindecă pe ea de boala ei trupească, pentru ca ea să caute mereu adevărata vindecare: vindecarea de patimi a sufletului său.

Dar prin vindecarea ei, ne spune Sfântul Chirillos, Iairos a primit o mare lecție. Pentru că el a înțeles că cele ale legii sunt temporare și tipologice și că numai credința în Hristos ne mântuie[10].

Însă cei ce râd de credința în Hristos și de minunile și de Sfinții lui Dumnezeu, aceia își pierd mântuirea lor, pentru că Îl batjocoresc pe Dumnezeul mântuirii noastre.

De aceea, iubiții mei, noi trebuie să trăim creștinește, plini fiind de credință, de nădejde și de dragoste pentru Dumnezeu, ajutându-ne semenii să se mântuie! Căci mântuirea ne unește pe unii cu alții, ne smerește, ne umple de multă mulțumire pentru toate binefacerile lui Dumnezeu în viața noastră. Amin!


[1] Începută la ora 9. 45, în zi de miercuri, pe 24 octombrie 2018. Soare și nori, 12 grade.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Uncion.html.

[3] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Ambrose.

[4] Cf. Commentary of Saint Ambrose on the Gospel according to Saint Luke, translated by Ide M. Ni Riain and B. Phil, Pub. Haleyon Press, Dublin, 2001, p. 172.

[5] Idem, p. 173. [6] Idem, p. 174. [7] Idem, p. 175.

[8] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Cyril_of_Alexandria.

[9] S. Cyril, Patriarch of Alexandria, A Commentary upon the Gospel According to S. Luke, now first translated into english from an ancient syriac version by R. Payne Smith, part I, Pub. The University Press, Oxford, MDCCCLIX [1859], p. 191.

[10] Idem, p. 192-193.

Page 1 of 6

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy