Eleva de liceu era confesivă. Mai mult, părea că nu are cu cine să vorbească deschis și că găsise tocmai în profesoara de română care o medita pe omul căruia să-i mărturisească ce îi stătea pe suflet.

La cei 17 ani ai săi, Ileana nu ieșea din casă, precum fetele de vârsta ei. Nu mergea în cluburi, nu se distra cu colegii de școală. Mama o ducea și o lua de la școală cu mașina. Nu, nu era bolnavă. Era un copil cât se poate de normal. Tatăl fusese asasinat de interlopi și mama se temea ca fiica să nu fie și ea omorâtă. Pentru bani se fac multe crime în România de azi.

Așa că Ileana se maturizase fără să vrea, stând multă vreme singură cu sine și cu gândurile sale. Ori cu mama și bunica, cărora însă nu le putea spune totdeauna ce gândea.

Iar profa de română i se părea de încredere ca să i se destăinuie și să o întrebe despre lucruri ce frământă o fată de 17 ani.

O mărturisire șocantă (ar zice unii) a fost aceea că ea ar fi vrut, dacă s-ar fi putut, să nu fie obligată să facă sex, nici dacă s-ar fi căsătorit. I-ar fi plăcut mai degrabă să se țină de mână și să se privească în ochi. Doar ei doi, ea și cel cu care s-ar fi căsătorit. Dar știa că acest lucru nu e posibil. Dar fiindcă mama și bunica îi băgaseră în cap că nu poți să ai încredere în bărbați, voia să se căsătorească mai bine cu un musulman, care să nu divorțeze niciodată de ea.

Profa a sfătuit-o să aștepte să cunoască oamenii mai bine, să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat să fie îndrăgostită și i-a spus că nu toți bărbații sunt neloiali. Nu sunt toți curvari sau necredincioși.

De fapt, și ea era uimită de încrederea tinerei eleve în ea, dar și de dorința unei vieți caste, despre care auzise vorbind pe alte femei, dar la care nu se așteptase din partea unei adolescente crescute în puf.