Nichifor Crainic remarca foarte just faptul că, pentru Eminescu şi pentru cei mai mulţi dintre poeţii români,

„cosmosul în care trăim e creat de Dumnezeu şi e un reflex în mii de feţe al frumuseţii şi al strălucirii divine. […] Asemenea poeţi ne comunică şi nouă acel sentiment primordial de uimire în faţa spectacolului cosmic şi de bucurie că trăim în această lume ca într-o revelaţie naturală a Celui Atotputernic. […]

Frumuseţea naturii se leagă imediat de ideea Creatorului lumii, despre care am vorbit. Frumuseţea naturii e un reflex din strălucirea frumuseţii divine. Ea nu se impune subiectului liric numai ca un lucru circumscris în marginile existenţei naturale, ci ca un lucru care poartă aureola unei prezenţe de dincolo de lume.

Contemplarea frumuseţii unui peisaj determină pe poet la un fenomen de transfigurare a naturii către sensul ei transcendent şi tainic (s. n.)“[1].

Găsim „transfigurarea naturii” în toate comentariile didactice, nu și: „către sensul ei transcendent și tainic”.

Crainic face însă marea eroare să nu-l citească foarte atent pe Eminescu şi să-i atribuie aceste calităţi mai mult lui Coşbuc, şi aici sunt nevoită să mă delimitez de Nichifor Crainic[2] – mai multe vom vorbi în capitolul despre Coşbuc[3].

Ideea de transfigurare a peisajului poetic va fi preluată şi continuată de critica literară românească, precum şi aceea de logos cosmic, însă ambele formule, ortodoxe în esenţă, vor fi decontextualizate, deposedate de substratul lor religios şi integrate unui limbaj criticist neutru, hibrid şi pseudo-filosofic.

Interogaţiile ultimei strofe din poemul O,-nțelepciune, ai aripi de ceară! sunt retorice, pentru că „greul anatemei” de-a nu primi niciun răspuns este în mod evident o povară şi o nefericire pentru Eminescu.

Pentru el, sunt total absurde plăcerile filosofice de-„a da viaţă problemei” fără a crede că pot fi descifrate vreodată „literele vremii” de către gândirea umană.

În mod paradoxal însă, lui Eminescu, care a renegat modelul filosofic, strict uman (omenesc, prea omenesc, vorba lui Nietzsche), de a contempla şi înţelege lumea, ca pe un alt element de vanitate umană, care nu procură certitudinea înţelepciunii şi repaosul, odihna spirituală mult râvnite de poet, i s-a atribuit afilierea profundă şi cu urmări în fecunditatea artistică, la variate tipuri de filosofii: platonică şi plotiniană, schopenhauriană, kantiană, budistă şi brahmană etc.

Eminescu ne dezvăluie însă – tocmai prin indicarea angoasei cumplite şi a durerii care l-a măcinat interior, aceea de a fi rătăcit calea spre răspunsurile sigure, spre liniştea şi serenitatea duhului – că nu este un nihilist, ci un spirit optimist, luminos, în străfundurile sale. El se autoportretizează drept un om care s-a luptat să ajungă la dezlegări lămuritoare, la pace, la fericire, la lumina vieţii veşnice, chiar dacă a mai şi greşit uneori, erori pe care singur le mărturiseşte şi le deplânge, după cum se poate citi şi din poeziile sale.


[1] Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, ediţie îngrijită şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache, Ed. Timpul, Iaşi, 1996, p. 103-104, 106.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nichifor_Crainic.

[3] A se vedea cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 4, p. 14-24, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2012/12/22/epilog-la-lumea-veche-i-4/.

Did you like this? Share it: