Predică la Duminica a XX-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

dacă duminica trecută am subliniat faptul că iubirea dumnezeiască este fundamentul vieții creștine, pentru că noi trebuie să iubim în mod paradoxal pe aproapele nostru, neuitându-ne la cine este și la ce face el, așa după cum și Dumnezeu ne iubește pe noi, azi voi vorbi despre aceea că viața creștină e o viață plină de învieri dumnezeiești. Căci încă din prima clipă a creștinării noastre, adică de la Botezul nostru, noi intrăm în viața cu Dumnezeu printr-o înviere. Prin învierea noastră din moartea păcatului, din moartea noastră duhovnicească.

Botezul a fost prima noastră înviere din morți [Colos. 2, 13], primul praznic dumnezeiesc pe care noi l-am trăit în adâncul ființei noastre, pentru că El ne-a înviat atunci din moartea păcatului. Și ne-a făcut vii întru El, prin slava Lui, vii duhovnicește, capabili să Îl vedem și să Îl simțim pe El duhovnicește, pentru că ne-a umplut de slava Lui, care e viața Sa cea veșnică.

De aceea, viața creștină e viața lui Dumnezeu în noi, e viața noastră cu Dumnezeu, e sălășluirea lui Dumnezeu în noi prin slava Lui cea veșnică, și ea, această viață creștină, bisericească, divino-umană, este în mod fundamental altceva decât viața telurică, lumească, neînviată din moartea păcatului.

Căci ne-am născut ca niște păgâni, fiind în robia demonilor, ca unii care eram nevindecați și necurățiți de moartea păcatului, ne-am născut morți duhovnicește, fără simțiri dumnezeiești în noi, iar Botezul prunciei noastre a însemnat înviere și renaștere dumnezeiască pentru fiecare în parte. Pentru că în Botezul mântuirii noastre, Dumnezeul nostru, Dumnezeul milostivirilor și al îndurărilor celor nesfârșite, ne-a făcut vii prin slava Lui, pe noi, cei care eram morți duhovnicește, ne-a eliberat din robia demonilor și ne-a curățit și vindecat în mod desăvârșit de tot păcatul, făcându-ne fiii Săi duhovnicești.

Din acest motiv, creștinii ortodocși sunt fiii lui Dumnezeu prin har, cei înviați din morți de către El, și prin aceasta sunt diferiți față de lume. Așa după cum ne-a asigurat Domnul și Stăpânul vieții noastre: „nu sunteți din lume [ἐκ τοῦ κόσμου οὐκ ἐστέ], ci Eu v-am ales pe voi din lume [ἀλλ᾽ Ἐγὼ ἐξελεξάμην ὑμᾶς ἐκ τοῦ κόσμου]” [In. 15, 19, BYZ]. Adică El ne-a spus: „Nu mai trăiți trupește, nu mai trăiți ca niște păgâni, ci trăiți duhovnicește de acum! Pentru că Eu v-am ales pe voi și v-am curățit și sfințit prin Botez, prin aceea că voi ați venit la Mine și ați rămas cu Mine și sunteți cu Mine mereu”.

Pentru că El îi alege pe toți care vin la El cu pocăință și crezând în poruncile Sale. Dumnezeu nu exclude pe nimeni de la mântuire! De aceea, oricine e azi păgân sau eretic, adică străin de viața cu Dumnezeu, poate veni la El pentru ca să fie înviat din morți și să trăiască cu Dumnezeu.

Căci Botezul e învierea noastră din morți, din moartea păcatului, și începutul vieții cu Dumnezeu. Însă păcatele noastre ne omoară duhovnicește pe măsură ce le săvârșim. Păcatele sunt cu toatele mortale. Și pentru neputința noastră cea multă, din marea Sa milostivire față de noi, Dumnezeu ne-a pus la îndemână o Taină preaminunată în Biserica Sa, Taina învierii perpetue, și anume Taina Mărturisirii sau a Spovedaniei, prin care noi putem învia în mod continuu din moartea păcatului. Căci fiecare mărturisire/ spovedire a păcatelor noastre e o înviere preaminunată din morți, o revenire printre cei vii duhovnicește, printre cei plini de slava lui Dumnezeu.

De aceea, fără spovedirea continuă a păcatelor noastre nu ne putem mântui! Mântuirea noastră ține de iertarea continuă a lui Dumnezeu și de împărtășirea euharistică cu Domnul. Pentru că învierea noastră la viața cea duhovnicească și întărirea noastră în viața duhovnicească se face numai prin Mărturisire și Euharistie, numai prin iertarea păcatelor noastre și împărtășirea cu Domnul.

Din acest motiv, Evanghelia de azi [Lc. 7, 11-16], în care Domnul l-a înviat pe fiul văduvei din Nain [Ναΐν], ne vorbește în mod duhovnicesc despre modul cum El ne înviază și pe noi. Cum ne înviază de fiecare dată când ne pocăim pentru păcatele noastre și când le spovedim cu durere.

Căci mama cea văduvă, care își plângea fiul ei cel mort [Lc. 7, 12-13], este Biserica, care se roagă și plânge pentru fiecare fiu păcătos al ei care nu se pocăiește. De aceea, Domnul Se milostivește de Biserica Lui [Lc. 7, 13] și se apropie de fiecare dintre noi, fiii ei, care vrem să ne ridicăm din moartea păcatului, și ne spune: „Tinere, ție îți zic, scoală [Νεανίσκε, σοὶ λέγω, ἐγέρθητι]!” [Lc. 7, 14, BYZ].

Pentru că tinerii nu trebuie să fie morți duhovnicește, ci vii întru El! Tinerii nu trebuie să fie morți sufletește, ci frumoși duhovnicește, plini de har! Sau orice om e tânăr în măsura în care s-a unit cu Dumnezeu prin Botez și prin întreaga viață creștină. Căci El este tinerețea noastră cea veșnică.

Dar când ne omoară rana păcatului și murim duhovnicește, numai Domnul ne poate ridica din moartea noastră. Numai El ne poate porunci să ne sculăm din moarte, să ne ridicăm la viață și să fim iarăși vii împreună cu El.

Pentru că păcatul înseamnă îndepărtare de Dumnezeu, de Cel care este izvorul vieții noastre. Și dacă ne-am îndepărtat de Viața noastră, de El, de fundamentul vieții noastre, atunci murim duhovnicește, iar mai apoi și trupește. Dar până murim trupește, până când sufletul nostru se desparte de trup, viața noastră pe pământ e o moarte duhovnicească continuă, pentru că nu Îl mai simțim pe El în noi înșine.

– Și de ce preferăm să trăim o viață plină de moarte duhovnicească, de lipsă de sens?

– Pentru că nu vrem să ne pocăim și să cerem iertare lui Dumnezeu! Așa, ca fiul cel curvar, care a murit duhovnicește prin slujirea lui față de demoni [Lc. 15, 15-16], dar, mai apoi, a venit către Dumnezeu și a primit iertarea Lui prin pocăință [Lc. 15, 17-24].

…Învierea acestui tânăr din Nain a fost reală! Căci „cel mort s-a ridicat și a început a vorbi. Și [Domnul] l-a dat pe el maicii sale” [Lc. 7, 15, BYZ].

L-au văzut înviat toți cei care erau de față la înmormântarea lui! Tocmai de aceea, „i-a luat frica pe toți și slăveau pe Dumnezeu” [Lc. 7, 16, BYZ]. Pentru că tânărul a înviat și a vorbit și a trăit printre ei, deși nimeni nu mai credea ca acest lucru să se petreacă.

Însă, când Dumnezeu învie pe cineva din morți, acela e viu cu adevărat. Și pe noi, pe toți cei care primim iertarea Lui în Taina Mărturisirii, El ne învie duhovnicește din moartea păcatului, după cum l-a înviat pe tânărul din Nain. Ne învie și vorbește cu noi, pentru că Se milostivește de noi.

– Și de ce Dumnezeu Se milostivește neîncetat de noi?

– Pentru că El ne iubește în mod nespus și vrea binele nostru real, adică mântuirea noastră. El nu dorește ca să trăim bine doar pe pământ, ci și aici și veșnic. Dar pentru ca să trăim bine pe pământ, cât și veșnic, trebuie să fim duhovnicești. Adică plini de slava Lui și de virtuți dumnezeiești. Plini de frumusețe duhovnicească și de sfințenie. Căci „carnea și sângele nu pot să moștenească Împărăția lui Dumnezeu [σὰρξ καὶ αἷμα Βασιλείαν Θεοῦ κληρονομῆσαι οὐ δύνανται], nici stricăciunea [nu] moștenește nestricăciunea [οὐδὲ ἡ φθορὰ τὴν ἀφθαρσίαν κληρονομεῖ]” [I Cor. 15, 50, BYZ].

Iar prin carne și sânge este desemnat omul trupesc, omul teluric, omul fără simțiri sfinte, omul nerenăscut prin Botez și prin întreaga viață a Bisericii lui Dumnezeu. Și oamenii necreștinați, nebotezați formează lumea nerenăscută haric, care simte și trăiește trupește. De aceea, când omul trupesc și creștinul păcătos mor, trupurile lor devin stricăciune, pe când, atunci când moare cel duhovnicesc, trupul lui devine nestricăciune. Pentru că trupul lui devine Sfinte Moaște, adică un trup nestricat.

Și dacă rămâne nestricat trupul său sau îndumnezeit în mod parțial, acesta e semnul că sufletul său a moștenit Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că nestricăciunea e semnul sfințeniei, al intimității cu Dumnezeu a omului.

De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că cei trupești, cei telurici nu suportă viața cu Dumnezeu și luptă împotriva ei. Pentru că „omul sufletesc [ψυχικὸς ἄνθρωπος] nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu [οὐ δέχεται τὰ τοῦ Πνεύματος τοῦ Θεοῦ]. Căci nebunie îi este lui [μωρία γὰρ αὐτῷ ἐστιν] [aceasta] și nu poate să priceapă [καὶ οὐ δύναται γνῶναι], [pentru] că în mod duhovnicesc se cercetează [ὅτι πνευματικῶς ἀνακρίνεται]” [I Cor. 2, 14, BYZ].

În mod duhovnicesc înțeleg Scriptura cei duhovnicești, pe când cei trupești și cei sufletești înțeleg doar literalitatea Scripturii. Și tocmai de aceea se spun multe neadevăruri despre Dumnezeiasca Scriptură și despre Dumnezeieștii Părinți ai Bisericii. Căci cei trupești și cei sufletești, cei care nu trăiesc în slava lui Dumnezeu și nu sunt luminați de către El, în curăție și sfințenie, despre cele ale lui Dumnezeu, spun tot felul de lucruri neadevărate despre Tradiția Bisericii, pentru că nu înțeleg profunzimea ei sfântă. Neînțelegându-i pe Sfinți, cei păcătoși le răstălmăcesc cuvintele. Și de aceea avem foarte multe cărți mincinoase, cu adevăruri trunchiate sau cu manipulări de tot felul: pentru că cei care le scriu au înțeles în mod parțial sau defectuos teologia și viața Bisericii sau au mințit despre ea în mod pervers.

Fapt pentru care, atunci când scriem și propovăduim teologia Bisericii, trebuie să facem un slalom continuu printre minciunile de tot felul spuse despre viața Bisericii. Pentru că trebuie să vorbim dinăuntrul Tradiției și al vieții Bisericii, din interiorul vieții sfinte și al istoriei reale și nu pe baza falsificărilor de tot felul.

Pentru că omul păcătos e orb față de profunzimea negrăită a voii lui Dumnezeu. Pentru el viața înseamnă a trăi la întâmplare, a face ceea ce voiește, a trăi clipa în mod voluptos, a nu-i păsa de nimic și de nimeni. Plăcerea îl duce la indiferența față de normalitate, față de legi, față de orice urmă de responsabilitate.

Tocmai de aceea, când începi să fii condus de plăcere, începi să îți percepi propria-ți viața ca pe un experiment fără morală. Pentru că vrei bani, vrei plăceri continue, vrei să îți întreci limitele, vrei să faci lucruri care nu se fac, care sfidează, care batjocoresc, care îi umilesc pe alții. Fiindcă vezi toate lucrurile ca raportându-se la tine însuți, ca fiind doar pentru tine și nu îți pasă dacă rănești, dacă enervezi, dacă îi omori pe alții.

Păcatul ajuns obișnuință, ajuns patimă, ajuns boală interioară, te învață să pervertești totul în jurul tău, pentru că tu însuți te-ai pervertit prin el. Și dacă tu bei, vrei să bea și alții. Și dacă tu fumezi, îi încurajezi și pe alții să fumeze. Dacă tu curvești sau ești pervers sexual, vrei ca și alții să îți moștenească viața. Însă, când vrem să transmitem boala noastră și altora, vrem ca și alții să sufere ca noi.

Pentru că noi știm că suferim din cauza patimilor noastre, știm că ele nu sunt ceva de cinste pentru noi, ci sunt rușinea noastră. Dar perversitatea omului păcătos e tocmai aceasta: el vrea să dea virusul, boala, moartea și altora, pentru ca să sufere și alții. Căci demonii, în primul rând, trăiesc această perversitate a suferinței nepocăite: vor să ne împărtășim și noi de chinul lor, de moartea lor duhovnicească, pentru ca să suferim veșnic împreună cu ei. Și de aceea ne învață toate patimile care sfidează voia lui Dumnezeu.

Cei convertiți însă, cei care s-au întors prin pocăință la viața cu Dumnezeu, procedează dimpotrivă: din iubire multă pentru oameni, ei nu vor să mai sufere și alții ca ei, în rătăcirile lor, și îi învață cât de rău e păcatul, cât de rea e neascultarea de Dumnezeu, cât de multă suferință aduce ea în om. Și aceștia sunt prietenii reali ai oamenilor păcătoși. Pentru că ei le vor binele, și nu răul veșnic, așa după cum le doresc demonii.

De aceea, ieri și azi, în referendumul pentru familie, creștinii au spus Da pentru prezervarea căsătoriei de la Dumnezeu, cea dintre un bărbat și o femeie, pentru că au spus Da familiei creștine. Nu poți avea familie creștină dacă nu ai căsătorie creștină. Iar societatea creștină din România și din alte țări ortodoxe are la bază căsătoria creștină. Căci creștinii se nasc și trăiesc în familie și se educă în mod fundamental în Biserică și în societatea creștină.

Lumea ortodoxă este lumea născută din Căsătoria Sfântă dintre un bărbat și o femeie. Părinții, copiii și nepoții, bunicii și cumnații și unchii și rudele de tot felul și vecinii și prietenii, adică familia și familia extinsă și neamul și prietenii familiei și ai neamului trăiesc împreună și unii lângă alții  în mod creștinește, fără să aibă relații sexuale nepotrivite între ei. Căci familia creștină nu este un experiment sexual, ci o însoțire sfântă pentru o viață sfântă. Iar relațiile de rudenie sunt relații de iubire duhovnicească și nu pătimașă.

Tocmai de aceea, când apare vreo ceartă sau vreo relație nepotrivită în familia și în neamul nostru ele sunt socotite calamități și nu bucurii. Pentru că păcatul distruge familia și neamul, relațiile de sânge și de rudenie. Și, din acest motiv, păcatul trebuie imediat corectat, imediat înlăturat, pentru binele tuturor.

Căci binele familiei și al neamului nostru e un bine comunitar și nu egoist. Creștinii trăiesc împreună și ajutându-se unii pe alții în Biserică și în familie și în neamul lor și în societatea creștină. Creștinii trăiesc împreună într-o viață curată și sfântă și se ajută și se iubesc și se prețuiesc și se învață unii pe alții la tot lucrul cel bun.

Iar o societate reală are nevoie întotdeauna de creștini, pentru că ei sunt viața acestei lumi, atâta timp cât ei sunt fiii lui Dumnezeu după har. Ei sunt fermentul vieții duhovnicești, cei care pot sădi viața lui Dumnezeu în oameni, cei care pot aprinde lumina lui Dumnezeu în oameni, cei care pot duce lumea spre voia lui Dumnezeu.

Secularizarea continuă a lumii sau repăgânizarea ei se lovește neîncetat de Biserică. Pentru că Biserica e Dumnezeu împreună cu Îngerii și cu Sfinții și cu cei credincioși Lui, aflați într-o continuă bucurie de taină. Biserica nu e telurică, ci divino-umană! Pentru că fundamentul ei este Dumnezeu și de aceea e de nebiruit.

Iar lupta noastră pentru normalitatea omului și a familiei este o luptă duhovnicească. Pentru că știm că noi, bărbații, suntem chemați de Dumnezeu să ne iubim femeile noastre în mod dumnezeiesc, „precum și Hristos a iubit Biserica [καθὼς καὶ ὁ Χριστὸς ἠγάπησεν τὴν Ἐκκλησίαν] și S-a dat pe Sine pentru ea [καὶ Ἑαυτὸν παρέδωκεν ὑπὲρ αὐτῆς]” [Efes. 5, 25, BYZ] și, în același timp, că noi, ca părinți de copii, trebuie să avem grijă imensă față de copiii noștri, învățându-i toate cele spre folosul și spre mântuirea lor.

Pentru că Dumnezeu, ieri, azi și mâine, a cerut, cere și va cere de la noi toți să împlinim voia Lui. A cerut, cere și va cere de la noi să înviem mereu din moartea păcatului, ca să fim vii întru El, ca să fim moștenitori ai Împărăției Sale. Amin!

---

[1] Începută la 11. 30, în zi de marți, pe vreme frumoasă, însorită, în ziua de 2 octombrie 2018. Afară sunt 19 grade.