Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [26]
Chiar dacă nu îl caracterizează și chiar dacă se întâmplă rar, Sorescu încearcă să adere la ritmurile nichitastănesciene și la (meta)logica poetică a aceluia: „Lucrurile-și pun pe piept/ Două limbi de ceas enorme/ Pentru zborul lor intern/ Ce le prelungește sensul,/ De la noaptea lor la oameni. // E-o cădere de cascadă,/ Ca o coamă-n sus întoarsă,/ Chiar copacii sar din cercuri,/ Pentru-a crește lângă ele/ Mai nestingherit, mai ager” (Fior de început).
Sau muzica interioară și entuziasmul debordant al primelor două volume ale lui Nichita Stănescu magnetizau și pe alții și îi făceau să ritmeze asemănător.
Nu mi se pare deloc a fi o parodie. Ci o contaminare momentană, firească.
Sorescu e grav în felul lui. El simulează banalul sau ludicul cotidian pentru a ajunge la miezul profund a ceea ce pare superficial. Întocmirea unei hărți a ființei sale pare un joc mai mult au mai puțin infantil, care-și descoperă cutremurul neliniștii la final:
„Mai întâi să vă arăt cu bățul/ Cele trei părți de apă/ Care se văd foarte bine/ În oasele și țesuturile mele:/ Apa e desenată cu albastru. // Apoi cei doi ochi/ Stelele mele de mare. // Partea cea mai uscată,/ Fruntea/ Continuă să se formeze zilnic/ Prin încrețirea/ Scoarței pământului. // Insula aceasta de foc e inima,/ Locuită dacă nu mă înșel. /…/ Dacă văd marea/ Mă gândesc că acolo trebuie să fie/ Sufletul, altfel marmora ei/ N-ar face valuri. /…/ Cu simțurile,/ Cele cinci continente/ Descriu zilnic două mișcări:/ O mișcare de rotație în jurul soarelui/ Și una de revoluție/ În jurul morții…” (Harta).
Ar fi bine să fim cu toții conștienți de această dublă realitate, fizică și spirituală: ne mișcăm în jurul soarelui, dar și în jurul morții.
Dumnezeu, Cel ce a zidit relieful și geografia lumii, a creat și relieful ființei noastre, care nu e mai puțin magnific și uluitor decât lumea întreagă. Ba, după cum El ne-a spus, lumea întreagă nu valorează cât sufletul unui om.
Dacă am putea privi ființa umană – fiecare ființă umană – nu ca pe una banală și umilă, ci ca pe o făptură uluitoare, ca pe un macrocosmos în microcosmos (cum au zis Sfinții Părinți), așa cum reușește Sorescu în acest poem – cu un aer boem și dezinvolt dar care ascunde cu totul alte gânduri – am putea să ne apreciem altfel unii pe alții și în același timp să aducem lauda care se cuvine Creatorului.
Omul e o mare taină. Alcătuit din trup și suflet, din smerenie și măreție, ocolește zilnic soarele, dar și moartea. Dumnezeu l-a lăsat să dea zilnic ocol soarelui, dar și morții, pentru ca să înțeleagă valoarea vieții, dar și a veșniciei.
Lui Sorescu îi plac lucrurile banale la suprafață, care nu dau semne de adâncime la prima vedere. Îi place normalul care ascunde, nebănuit de mulți, metafizicul. Îi place ideea de a trece aproape neobservat și de a lăsa urme adânci.