Sfârșitul postmodernismului
În sfârșit, s-ar părea că s-a sfârșit!…
Vorbesc de postmodernismul literar. Sau, mai bine zis, „critica oficială” dă semne că, după aproape 20 de ani de la anunțul acestui final, în Occident (deși curentul era obosit deja de un deceniu), e dispusă în fine, și ea, în România, să schimbe paradigma postmodernismului cu metamodernismul – a se vedea, între altele, articolul de aici (Theodor Codreanu propunea în 2005 alt termen: transmodernism).
E dispusă, adică, să pună un punct decisiv și să vorbească deschis despre „falimentul postmodernismului”, despre „întoarcerea dimensiunilor alungate de postmodernism (istoricitate, afect și profunzime)”, despre faptul că „metamodernismul include și o reîntoarcere a formelor și aspirațiilor realiste, moderniste, ba chiar premoderne”, că „structurile narative, tonalitățile și figurile metamodernismului se îndreaptă, de pildă, spre un nou romantism, lăsînd în urmă pop-art-ul și cinismul grunge” etc.
E drept, discuția a pornit nu de la sine sau în mod firesc, ci pe baza unei cărți apărute anul trecut, Metamodernism: Historicity, Affect, and Depth after Postmodernism, scrisă de Robin Van den Akker, Alison Gibbons și Timotheus Vermeulen (a se vedea aici). Așa se întâmplă la noi. Trebuie să scrie Antoine Compagnon (aici) ca să acceptăm că există moderniști antimoderni, să vină cartea asta pentru ca să proclamăm falimentul postmodernismului etc.
Din păcate însă, prima reacție e de a acomoda cu orice preț fenomenul literar românesc cu definiția la modă. Dacă până acum am văzut despărțirea cu jumătate de intenție de postmodernism, acum urmează despărțirea zeloasă de postmodernism.
Deși despre post-postmodernism și metamodernism se vorbește de multă vreme în Occident, la noi lumea literară universitară a preferat expectativa, fluctuația conceptuală. A pus întrebări, a exprimat îndoieli: o fi așa? N-o fi așa?
De ce? Pentru că ideologia literară postmodernistă, la noi, ca orice curent sincronizant (sau cel puțin cu pretenții), a considerat că trecutul e mort și îngropat, că nu o reînvie vreodată! Și, în consecință, a susținut cu vehemență că nu are nevoie de nicio valoare a trecutului.
Sinceră să fiu, pe mine mă uluiește faptul că istoria nu i-a învățat nimic niciodată!
Mă întreb însă: dacă mânie-poimâine Occidentul realizează brusc că politica dusă în forță pentru favorizarea ideologiei LGBT e falimentară, la noi în câtă vreme ajunge vestea? Și cum se vor da peste cap ideologii (inclusiv intelectualii universitari boicotiști) ca să reafirme normalitatea?