Zi: 10 octombrie 2018

Iubiții mei[1],

dezamăgirea este o conștientizare brutală a neputinței noastre de a schimba oamenii, lucrurile, evenimentele. Și ea este o urmare a punerii nădejdii noastre în oameni sau într-un proiect anume, la care noi am muncit enorm de mult.

De aceea, când oamenii ne dezamăgesc, când ne înșală încrederea pe care le-am acordat-o sau când noi înșine nu putem să atingem țelul pe care ni l-am propus și de aceea suntem dezamăgiți de propria noastră neputință, dezamăgirea e ca o noapte fără stele. E o durere vie, plină de neputință, de singurătate interioară, care îmbracă încrederea noastră rănită. Dar, în același timp, e o ușă deschisă spre deznădejde, spre starea în care dezamăgirea devine mormânt. Și de aceea dezamăgirea trebuie oprită cât mai repede în sufletul nostru, dacă nu vrem să ne înmormântăm de vii în durere.

Dezamăgirea e pe măsura încrederii acordate, a iubirii dăruite cuiva. Iar Dumnezeu ne dă să trăim iar și iar dezamăgiri de tot felul, pentru a ne învață să construim lucruri mari în mijlocul dezamăgirii, cu dezamăgirea în suflet, dar luptând împotriva ei, și, în același timp, să ne vindecăm de lipirea pătimașă de oameni și de lucruri.

Când am trăit primele dezamăgiri referitoare la oameni le-am suportat cu multă greutate. Credeam atunci că s-a sfârșit toată încrederea și bunătatea mea față de oameni. Că nu mai pot iubi oamenii…

Însă, pentru că nu am lăsat niciodată dezamăgirea să mă biruie, ci am făcut din ea rugăciune și artă, creație vie, continuă, la cote de excelență, adică un continuu dialog onest cu oamenii prin arta și teologia mea, împlinirea mea în mijlocul dezamăgirii, al tristeții, a fost totodată umplerea mea de iubire față de oameni. Căci pe măsură ce m-am dezlipit de iubirea pătimașă de oameni și le-am înțeles neputința lor, pe măsură ce am înțeles de ce mi-au înșelat încrederea, pe atât mi-am văzut și neputința mea. Și, paradoxal, înțelegerea lor și a persoanei mele în profunzimea ei, înțelegerea neputințelor noastre, m-a făcut să iubesc și mai mult oamenii, să îi iubesc duhovnicește, fără să mă mai las dezamăgit de neputințele lor.

De aceea, dezamăgirea nu mai e ușa largă spre deznădejde, ci ușa largă spre iubirea lui Dumnezeu și a oamenilor, dacă înțelegem, cu harul lui Dumnezeu, de ce oamenii sunt atât de neputincioși în adâncul lor și, în același timp, de ce sunt atât de înalți în aspirațiile lor spre a face bine. Pentru că neputința noastră nu e niciodată mai mare decât dorința noastră de a face binele. Și atunci când suntem prinși în neputința noastră, pironiți în ea ca Tâlharul cel bun pe Cruce, și vedem că nu mai putem schimba lucrurile rele pe care le-am făcut, a lucra în mijlocul dezamăgirii noastre înseamnă a ne lucra propria noastră pocăință.

Pentru că dumnezeiasca pocăința, cea care ne mântuie pe noi, are nevoie de această luciditate sfântă pe care o aduce dezlipirea noastră de iubirea pătimașă de oameni, de noi înșine și de lucruri. Căci pe măsură ce înțelegem că oamenii sunt mai complecși decât toate alegerile lor factuale, pe atât avem mai multă încredere în oameni și iubire față de ei.

De ce? Pentru că o alegere pe care o facem la un moment dat nu înseamnă, în mod neapărat, și că ea este una definitorie pentru noi. Oamenii se grăbesc adesea să își aleagă telefonul, mașina, soția, soțul, casa, profesia. Dar, după ce aleg ceea ce vor, își dau seama că nu au ales chiar atât de bine. De aceea își exprimă imediat dezamăgirea, când văd că lucrurile nu merg bine, deși, atunci când au ales, au crezut că sunt foarte serioși cu ei înșiși.

Din acest motiv, pentru mine referendumul pentru familie nu înseamnă nici o radiografie corectă a „gradul[ui]” de secularizare al societății românești”[2] și nici o intrare „în minoritate a creștinismului românesc”[3], ci o alegere conjuncturală, în care unii au fost lucizi și serioși cu viitorul României în materie de moralitate a familiei, pe când alții au ales indecizia, bagatelizarea sau indiferența față de acest demers civic. Asta nu înseamnă că cei care n-au zis DA la referendum nu se mai căsătoresc sau sunt împotriva familiei și a Bisericii, ci, dimpotrivă, își văd de viața lor în continuare, fiind familiști și având copii și nepoți care își vor întemeia familii.

Căci gradul de religiozitate al României nu se verifică la referendum, ci în viața de zi cu zi, în raporturile dintre noi. Iar Creștinismul românesc, adică Ortodoxia, nu este o ideologie la modă sau un tricou la modă pe care îl îmbraci ca să ieși în oraș, ci modul autentic de existență al omului. Pe care îl poți afirma sau nega după caz, fără ca viața creștină să se spulbere deodată cu negarea ei.

De aceea, dezamăgirea pentru nevalidarea referendumului e firească, căci demersul de apărare al familiei a fost unul cât se poate de sfânt în adâncimea sa plină de responsabilitate. Pentru că el a vrut să apere voia lui Dumnezeu cu omul, pe care Dumnezeu l-a creat ca bărbat și femeie, pentru ca să se însoțească cu însoțire sfântă.

Însă, chiar dacă acest demers constituțional s-a soldat cu un eșec, noi trebuie să mergem mai departe cu și mai multă încredere în Dumnezeu și să ne lăsăm călăuziți de voia lui Dumnezeu în toate compartimentele vieții noastre. Pentru că El știe cum trebuie să ne depășim dezamăgirile și cum să facem din ele relații mult mai profunde la nivel familial și social.

Reușita referendumului ar fi fost drumul scurt, rapid al securizării familiei creștine. Dar dacă, din punct de vedere democratic, am ales drumul cel lung  al luptei pentru viața și moralitatea creștină, atunci trebuie să aprofundăm tot mai mult teologia dumnezeiască a Bisericii și să fim tot mai prezenți în viața și activitatea multiplă a Bisericii, pentru ca să fim tot mai reali creștini ortodocși. Și în loc de o dezamăgire sterilă, fără viitor, trebuie să alegem să fim buni și profunzi părinți de copii și iscusiți și plini de teologie Slujitori ai Bisericii, predicând în mod continuu și în cunoștință de cauză României creștine.

Pentru că secularizarea sau repăgânizarea lumii nu e stopată de legi, afișe sau cutume inventate peste noapte, ci de creștinii ortodocși care își asumă viața și teologia Bisericii în cunoștință de cauză. Creștinii autentici sunt zidurile de care se lovesc și se sparg toate ideologiile și înșelările lumii noastre. Creștinii autentici sunt cei care trăiesc cu Dumnezeu, pentru că se lasă învățați continuu voia Lui.

Dar creștinii autentici nu se nasc la bar, nici la școală, nici la club, nici pe stradă, nici la muzeu, nici la operă, nici la teatru, nici la mall, ci în Biserică. Creștinii autentici sunt cei care mănâncă continuu teologia Bisericii cu sufletul lor flămând de adevăr, pentru ca să trăiască în ei înșiși și în casa lor și în societate ca oameni vii, duhovnicești, locuiți de Dumnezeu prin slava Lui.

Și dacă democrația înseamnă alegerea unui mod social de-a exista în care ai drepturi și obligații,  viața creștină este alegerea prin excelență a lui Dumnezeu, în care ne asumăm întreaga voie a lui Dumnezeu cu noi. De aceea, în relația cu Dumnezeu noi nu ne ghidăm după o filosofie umană, ci după voia Lui revelată nouă, pe care o avem în Sfânta Tradiție și în Sfânta Scriptură și în toată viața Bisericii.  Tocmai de aceea, pentru un creștin, o viață socială reală înseamnă o viață creștină, o viață trăită cu Dumnezeu și în relație vie cu toți oamenii. Căci viața creștină nu este una izolaționistă, ci una care e în relație cu toți și se dăruie spre folosul tuturor.

Iar Biserica Ortodoxă, în România ortodoxă, este cea care a născut în sufletele oamenilor, în mod firesc și nu ideologic, toleranța/ îngăduința creștină. Căci românii ortodocși i-au acceptat de veacuri pe cei care nu sunt ca ei, dar cu care au avut raporturi reale și pașnice. Conviețuirea românilor ortodocși cu cei de alte neamuri, confesiuni și religii e o realitate ce trebuie aprofundată continuu de fiecare dintre noi, dacă vrem să înțelegem aportul Bisericii noastre la viața din România.

Însă Biserica Ortodoxă Română, aici, în pământul țării noastre, tolerează persoanele, altele decât române și ortodoxe, dar nu le acceptă teologia eterodoxă și obiceiurile lor care contravin vieții noastre creștine. Tocmai de aceea, vorbim de 2.000 de ani de Biserica apostolică din România, pentru că Biserica noastră a respins de-a lungul secolelor tot ceea ce nu îi este propriu, rămânând credincioasă teologiei și vieții lui Dumnezeu.

Și atât pe timp de pace, cât și atunci când am fost asupriți teritorial, religios sau ideologic, românii ortodocși și-au păstrat teologia, viața, cultul și limba lor formată și păstrată în Biserică.

Așa că azi, când trăim în mijlocul a diverse  constrângeri ideologice, noi, ca neam și Biserică, nu trăim un lucru nou, ci o situație de persecuție rece pe care am experimentat-o de secole. Și această experiență nu trebuie să ne neliniștească, ci să ne întărească în credință. Pentru că așa cum au trecut mai departe strămoșii noștri, așa vom trece și noi, cu harul lui Dumnezeu…

E 14 octombrie și o pomenim pe Preacuvioasa, Maica noastră, Paraschevi [Παρακσευή][4]. Care din secolul al 11-lea când a trăit[5] și până azi e minunea din mijlocul nostru[6]. Căci ea a crezut cu totul în Cel care ne-a cheamă pe noi la Sine și s-a sfințit în viața monahală, adormind la vârsta de 27 de ani[7]. Însă nici tinerețea, nici bolile, nici ispitele, nici singurătatea, nici asprimea vieții monahale nu au biruit-o pe Sfânta Paraschevi/ Vineri, pentru că s-a lăsat cu totul în mâna lui Dumnezeu, Care a călăuzit-o în tot lucrul cel bun. Fiindcă Dumnezeu îi călăuzește în toate zilele pe toți aceia care se dăruie Lui și care se nevoiesc tot timpul să împlinească voia Sa cea sfântă.

Așadar, iubiții mei, a ne plânge de milă și a ne considera neputincioși nu este soluția pentru noi, ci nevoința și mărturisirea creștină! Cine trăiește cu Dumnezeu vorbește din mijlocul experienței lui de viață. Și dacă suntem cu Dumnezeu nu ne temem de nimic, pentru că Îl alegem mereu pe El, pe Cel care ne călăuzește spre tot adevărul și spre toată lucrarea cea bine plăcută Lui.

Să ne întărim în adevărul și în sfințenia lui Dumnezeu și să nu ne mai facem griji deșarte! Pentru că El știe ceea ce ne trebuie, El știe de ceea ce avem noi nevoie și știe și cum să repare alegerile noastre greșite. Amin!

---

[1] Începută la 10. 32, în zi de marți, pe 9 octombrie 2018. Soare, 18 grade.

[2] Cf. http://basilica.ro/un-succes-nedeplin-ne-cheama-la-mai-multa-speranta-si-lucrare/.

[3] Cf. https://www.tribuna.ro/stiri/editorialul-zilei/neam-boicotat-138693.html.

[4] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/889/sxsaintinfo.aspx.

[5] Cf. https://doxologia.ro/vietile-sfintilor/sinaxar/viata-sfintei-cuvioase-parascheva.

[6] A se vedea: https://doxologia.ro/viata-bisericii/documentar/vesmintele-sfintei-cuvioase-parascheva-de-la-iasi.

[7] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/13/predica-la-pomenirea-sfintei-cuvioase-paraschevi-14-octombrie-2017/.