Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Temniță și duhovnicie [2]

Chinurile temniței sunt greu de descris. Singurătatea e atât de cumplită încât insectele sau animalele care ne oripilează de obicei devin  tovarăși de dorit: „Dragi prieteni de singurătate,/ când celula cu beznă se-ncarcă,/ ploșniță dragă, guzgane cumnate, mătușă libarcă. // Și voi lighioane surate,/ păianjeni, păduchi și gândaci,/ numai voi, din pereții posaci,/ călcați cu inimi de frate/ prin orele mele înveninate…” etc (Cumetri de singurătate).

Timpul trece foarte greu în iadul închisorii: „Acum o sută de ani,/ am avut un copil, o nevastă…/ Auziți, păianjeni? Auziți, șobolani?/ Un copil, o nevastă… // Când o fi fost fericire aceea/ cu umbre nepământean diafane?/ Înecuri, sfârșituri de lumi, uragane,/ mi-au smuls odrasla, femeia? // Le-am uitat râsul, părul, obrazul…/ Cum or fi fost ochii ei?/ Adânc luminați ca topazul,/ Sau ca singurătatea de grei? // Câte veacuri sunt, câtă funingine,/ până la zâmbetu-unui prunc de omăt?/ L-am lăsat, parcă de mult, lângă o minge,/ într-un basm îndărăt…” etc (Identitate).

Ne putem închipui? Privită dintr-un infern ca acesta, lumea/ viața obișnuită pare basm. Dar oare cât de groaznic trebuie să fie adevăratul Infern, Iadul veșnic, dacă acesta este așa de înspăimântător?

Însă cel îngropat de viu în celula murdară, chinuit de foame, torturat de gardieni dar și de amintirea unei alte vieți, primește și mângâiere, de la Cel care a îngăduit această suferință:

As-noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna-a intrat după El în celulă
și-L făcea mai înalt și mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niște păduri.
Luna-L spoia cu argint pe veșminte,
argintându-i pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de sub pătura sură:
– Doamne, de unde vii? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
și mi-a făcut semn să tac…

A stat lângă mine pe rogojină:
– Pune-Mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea umbre de răni și rugină,
parcă purtase lanțuri, cândva…

Oftând, Și-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea căpățână,
și mișunau păduchi și guzgani.
Simțeam cum îmi cade tâmpla pe mână,
și am dormit o mie de ani…

Când m-am trezit din grozava genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă și era lună,
numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins brațele. Nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul. Niciun răspuns.
Doar razele reci ascuțite-n unghere,
cu sulița lor m-au împuns.

– Unde ești, Doamne? – am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de cățui.
M-am pipăit, și pe mâinile mele
am găsit urmele cuielor Lui…

(As-noapte, Iisus…)

Uneori Dumnezeu ne trimite chinuri pentru că nu vrem să le acceptăm de bunăvoie, pentru a ne descotorosi de patimi. Însă tot El e Cel care ne însoțește în durerile grele, atunci când uităm că noi suferim pentru păcatele noastre, dar El a suferit pentru noi dureri inimaginabile fără a avea nicio vină, fiind cu totul neprihănit, și fără a avea nevoie de noi, fiind Dumnezeu atotdesăvârșit.

Trimiterile din poem la patimile și suferința pe Cruce a lui Hristos sunt evidente, culminând cu împungerea cu sulița și înmormântarea Sa. Iar Cel ce a suferit toate acestea ia asupra Sa chinurile întemnițatului, suferința umilinței și a mizeriei lui, care amenințau să-i răpească demnitatea de om, de ființă umană, dăruindu-i, în schimb, demnitatea cea mai înaltă, aceea de a fi urcat pe Crucea Lui. Hristos ia vărgile zeghei, somnul printre libărci și tristețea deținutului, oferindu-i înălțimea suferinței Lui, omătul curățirii prin suferință, încredințându-l că primește semnele cuielor Lui.

Poemul pare a fi fost scris în urma unui vis, care l-a întărit pe osânditul la temniță grea să sufere tragerea pe roată a deznădejdii, de fiecare zi:

„Și-n fiece noapte, -n celula cu febre,/ tunând, uruind, pe vinete șine,/ ți-aud, Deznădejde, venind peste mine/ trenul tău negru, -ncărcat cu tenebre. // Vagoanele-ți duduie, grele, prin noaptea de-asfalt,/ și eu te aștept, Deznădejde, la cantoane de jale,/ și-n fiece noapte, c-un țipăt înalt, hoitul meu blestemat îl arunc sub roțile tale…” (În fiece noapte).

Închisoarea îi măcina trupul iar deznădejdea sufletul. Însă din această dublă măcinare se năștea smerenia, erodarea iluziilor de odinioară:

„Nopți la rând urmăresc prin vizetă/ beznele, beznele, beznele…/ Odinioară, citeam stelele. Lesne le/ buchiseam slovele, scrise pe boltă cu cretă. // Voiam să-mi învăț zodia pe dinafară/ și-o visam scrisă cu litere-nalte, citețe./ Credeam că steaua mea e o caleașcă la scară,/ să mă ducă, trasă de cerbi, peste râpi și podețe…” etc (Zodie).

Dumnezeu ne corectează basmele minții, pentru că viața creștină nu e un „fairy tale”…

Did you like this? Share it:

Previous

Lucas 19, 11-28, cf. BYZ

Next

De la Melancolie la Plumb sau de la Eminescu la Bacovia

2 Comments

  1. Pr. Ioan

    Foarte bine spus! Vă felicit, Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Mulțumim și noi, Părinte Ioan! Numai bine, Doamne ajută!

      Psa. Gianina

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy