Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a XXIV-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

bolile noastre sufletești și trupești au un singur Doctor: pe Dumnezeu. Așa după cum spunem în Taina Sfântului Maslu, atunci când strigăm către El: „Stăpâne Doamne [Δέσποτα Κύριε], Dumnezeul nostru [ὁ Θεὸς ἡμῶν], Doctorule al sufletelor și al trupurilor [Ἰατρὲ ψυχῶν καὶ σωμάτων]”[2] noastre!

Însă niciuna din bolile noastre și din patimile noastre nu sunt de la El, nu sunt creația Lui, ci sunt o urmare a păcatelor noastre. De aceea, atât păcatele, cât și patimile, cât și bolile noastre trebuie să ni le asumăm ca fiind doar ale noastre, trebuie să ni le asumăm ca producție proprie dezastruoasă, pentru care trebuie să ne pocăim. Adică, noi trebuie să cerem iertare lui Dumnezeu pentru toată îmbolnăvirea sufletului și a trupului nostru, pentru fiecare exces pe care l-am făcut în detrimentul sănătății noastre sufletești și trupești.

Căci multa muncă, multa desfătare, multa indiferență la nevoile altora sunt tot atâtea excese prin care ne-am stricat sănătatea noastră sufletească și trupească. Faptul că am muncit prea mult și nu ne-am odihnit pe măsura efortului nostru, că ne-am distrat fără măsură, mâncând, bând, dansând, pierzându-ne nopțile în plăceri desfrânate, că am cheltuit în neștire dar nu am fost deloc milostivi, că nu am dat din ale noastre și altora, sunt păcate împotriva sănătății noastre.

Pentru că noi, pentru viața noastră, nu avem nevoie de multe lucruri. Noi putem trăi cu puțină mâncare și băutură, cu puțin confort, cu puține distracții. Nu e nevoie să cheltuim bani mulți pentru ca să mâncăm sau ca să bem sau pentru ca să avem unde dormi. Însă, când banii nu ne ajung, deși muncim toată ziua pentru ei, e pentru că nu ne facem viața pe măsura salariului nostru. Consumăm mai mult decât avem nevoie și decât ne permit propriile noastre economii financiare.

Și de aceea suferim, suntem în lipsuri, suntem tulburați tot timpul de gânduri, de griji, de dorințe, pentru că vrem mai multe decât putem, ne facem planuri pe care nu le putem realiza, agitația noastră interioară ne îmbolnăvește și mai rău, iar noi ne simțim tot mai singuri…

Iar singurătatea și boala ne învață să ne rugăm cu adevărat și să vrem să ne schimbăm cu adevărat. Singurătatea ne învață să prețuim foarte mult oamenii și ajutorul lor, prietenia lor, iar boala ne învață să prețuim foarte mult sănătatea și viața liniștită, pașnică. Căci omul când e bolnav nu mai are gândul la plăceri și la distracții, ci se gândește doar la ceea ce trebuie să facă pentru ca să se simtă mai bine, tot mai bine. Iar, pe lângă echilibrul interior și medicamente, bolnavul simte să se roage mult, să se încreadă cu totul în mila lui Dumnezeu. Căci vede că oamenii sunt neputincioși în fața bolii, că medicii nu pot face minuni, ci numai Dumnezeu Se poate arăta minunat în viața noastră și ne poate ridica din boală, din patul suferinței și al morții.

De aceea, Evanghelia de azi [Lc. 8, 41-56] vine și ne reconfirmă faptul că Dumnezeu e prima și ultima noastră nădejde de vindecare și de mântuire întotdeauna. Că El este singurul nostru Doctor, că El este Doctorul, că de la El sunt viața și sănătatea noastră.

Iairos [Ἰάειρος], conducătorul sinagogii [ἄρχων τῆς συναγωγῆς], nu cade la rugăciune în mijlocul sinagogii, ci „la picioarele lui Iisus [παρὰ τοὺς πόδας τοῦ Ἰησοῦ]” [Lc. 8, 41, BYZ].

Când face acest lucru? Când a văzut că fiica lui e pe moarte [Lc. 8, 42].

La fel, femeia care era „în curgerea sângelui de 12 ani [ἐν ῥύσει αἵματος ἀπὸ ἐτῶν δώδεκα]” [Lc. 8, 43, BYZ] „s-a atins de marginea veșmântului Său [ἥψατο τοῦ κρασπέδου τοῦ ἱματίου Αὐτοῦ]” [Lc. 8, 44, BYZ]. Și când s-a atins? Când a văzut că și-a cheltuit toată averea cu doctorii și nimeni n-a putut să o vindece [Lc. 8, 43].

Adică ambii oameni au venit la Domnul ca la ultima lor nădejde. Iairos a cerut viața fiicei sale și a primit-o [Lc. 8, 55]. Femeia bolnavă s-a atins de veșmântul Domnului și s-a vindecat [Lc. 8, 44]. Însă Domnul a vorbit și despre vindecarea femeii și despre învierea copilei ca despre mântuirea lor.

Femeii i-a spus: „Îndrăznește [Θάρσει], fiică [θύγατερ], credința ta te-a mântuit [ἡ πίστις σου σέσωκέν σε]! Mergi întru pace [πορεύου εἰς εἰρήνην]!” [Lc. 8, 48, BYZ].

Iar lui Iairos i-a spus: „Nu te teme [Μὴ φοβοῦ]! Crede numai și [ea] va fi mântuită [Μόνον πίστευε, καὶ σωθήσεται]!” [Lc. 8, 50, BYZ].

Însă mântuirea noastră este un proces continuu, care ține toată viața, și nu este o realitate de o clipă! Căci mântuirea noastră e conlucrarea noastră continuă cu Dumnezeu, pentru ca să ne umplem de slava Lui și de virtuțile Sale cele dumnezeiești. Mântuirea noastră înseamnă o continuă umplere de sfințenia lui Dumnezeu, pentru ca atunci când sufletul nostru se va despărți de trup, prin moarte, să moștenim Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea, când Domnul a numit vindecarea femeii drept mântuire, a spus că vindecarea ei este începutul mântuirii sale. Pentru că începutul mântuirii e conlucrarea credinței noastre cu slava lui Dumnezeu, pentru ca să împlinim întru toate zilele noastre poruncile Sale cele îndumnezeitoare.

Iar când învierea din morți a numit-o mântuire, Domnul s-a referit la același lucru: la faptul că noua viață, cea primită în dar, e începutul mântuirii sale.

Căci dacă te ridici din morți la viață, nu trebuie să îți schimbi viața în bine? Dacă ești ridicată de Dumnezeu dintr-o boală de moarte, nu trebuie să fii recunoscătoare pururea lui Dumnezeu pentru mila Sa?

Dar expresia: „credința ta te-a mântuit” nu înseamnă că credința e singura care ne mântuie, ci credința e începutul mântuirii noastre. Însă credința în Dumnezeu trebuie să fie plină de împlinirea poruncilor Sale, adică de o viață de sfințenie. Pentru că nu putem crede în El în indiferență față de poruncile Lui și în depărtare de El. Așa cum ne-a spus-o Domnul: „Dacă aveți să păziți poruncile Mele, veți rămâne în iubirea Mea; precum Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în iubirea Lui” [In. 15, 10, BYZ]. Și tot acolo: „Rămâneți în Mine și Eu în voi! Precum joarda nu poate a purta rod de la sine, dacă nu are să rămână în viță, [tot] astfel nici voi, dacă nu aveți să rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi [sunteți] joardele [viței]. Cel care rămâne în Mine și Eu în el, acela poartă multă roadă; căci fără Mine nu puteți a face nimic” [In. 15, 4-5, BYZ].

Și credința noastră în Dumnezeu tocmai acest lucru îl experimentează din plin: că fără El nu putem face nimic.

Dar nu putem să ne mântuim doar prin faptul că Dumnezeu e bun și mult milostiv cu noi! Nu putem să ne mântuim în afara ființei noastre! Pentru că mântuirea noastră se lucrează în interiorul ființei noastre. Mântuirea noastră e totuna cu sfințirea noastră, cu umplerea noastră de slava Lui și de virtuțile Sale cele dumnezeiești, e totuna cu îndumnezeirea noastră. Mântuirea noastră este asemănarea cu El prin har, e transfigurarea noastră duhovnicească și nu o fantezistă „lucrare” a lui Dumnezeu „în afara” ființei noastre.

Căci dacă procesul vindecării de o boală anume nu e o lucrare în afara ființei noastre, cum ar fi mântuirea și sfințirea noastră lucrări „în afara” ființei noastre? Însă ereticii care „au externalizat” mântuirea, care „au scos-o” din ființa omului și au făcut din ea o „lucrare exclusivă” a lui Dumnezeu, au lăsat în om numai păcatele și patimile lui. Pentru că omul, după mintea lor rătăcită, e capabil de rău, dar nu e capabil și de bine, cu ajutorul harului lui Dumnezeu.

Adică au negat cu totul mântuirea omului, sfințirea lui, îndumnezeirea lui, însuși scopul iconomiei mântuirii Domnului, și au făcut din credință „o simplă adeziune” la învățătura Domnului și nu virtutea primă a îndumnezeirii noastre.

Însă virtutea dumnezeiască a credinței trebuie să fie în noi împreună cu toate virtuțile cele dumnezeiești, pentru ca noi să fim dumnezeiești! Ca să rămânem întru El, adică întru slava Lui, trebuie să fim plini de toate virtuțile Sale. Pentru că întru toate faptele vieții noastre noi trebuie să arătăm sfințenia lui Dumnezeu, faptul că El este în noi și cu noi prin slava Lui.

…Iairos L-a rugat pe Domnul ca să o scape pe fiica lui de moarte. Fiică a lui Iairos, pe care Sfântul Ambrosius[3] a văzut-o a fi sinagoga evreiască[4]. De aceea, când a înviat-o din morți pe fata ca de 12 ani a lui Iairos [Lc. 8, 42, BYZ], Domnul a arătat, în mod tainic, că El dorește să mântuie toate semințiile lui Israil. Pentru că El dorește să mântuie întreaga lume pe care a creat-o.

Iar femeia cea cu hemoragie de 12 ani este pentru Sfântul Ambrosius „credința care Îl atinge pe Hristos, credința care Îl vede pe El”[5]. Căci s-a atins de veșmântul Său tocmai pentru că a crezut în El. Și, crezând întru El, s-a umplut de puterea lui Dumnezeu [Lc. 8, 46, BYZ], de slava Lui, care a vindecat-o pe ea numaidecât [Lc. 8, 44, BYZ].

De aceea subliniam anterior, că nu doar credința ne mântuie, ci credința noastră care conlucrează cu puterea lui Dumnezeu, cu slava Lui, pentru ca să ne întărească să împlinim toate poruncile Sale cele dumnezeiești. Căci credința e începutul mântuirii noastre, dar cuprinsul și împlinirea mântuirii noastre este formată din toate faptele și virtuțile îndumnezeirii noastre.

Însă mântuirea noastră e și rodul rugăciunii întregii Biserici pentru noi. Căci fiica lui Iairos a fost înviată pe baza credinței lui [Lc. 8, 50].

Credinței lui în cine? În Domnul nostru Iisus Hristos! Căci Domnul i-a spus tatălui ei, lui Iairos: „Crede numai și [ea] va fi mântuită”. Însă nu i-a spus în cine să creadă și nici de cine va fi mântuită fiica lui.

Însă Iairos a înțeles în cine trebuie să creadă, adică în El, în Hristos, și de aceea a văzut mântuirea ei, învierea ei din morți, noua ei viață. Noua ei viață, primită în dar de la El, pentru ca să poată trăi creștinește, pentru ca să poată trăi duhovnicește, adică în Hristos Dumnezeu.

Iar dacă un tată, care se roagă pentru fiica lui, care crede în mântuirea ei, are atâta putere în rugăciunea lui față de Dumnezeu, cum nu vor avea putere mare Sfinții și Îngerii Lui, care se roagă pentru mântuirea întregii lumi? De aceea, când vorbim despre mântuirea noastră, să nu ne referim doar la ce facem noi pentru noi, ci și la ce face întreaga Biserică pentru noi. Căci întreaga Biserică, pe pământ și în cer, se roagă pentru noi, pentru mântuirea noastră și ne ajută să ne mântuim.

…Când Domnul a vorbit despre atingerea de El [Lc. 8, 45-46], atunci a vorbit în mod explicit despre dumnezeirea Lui. Despre faptul că El, ca Dumnezeu, „are în Sine cunoașterea tuturor lucrurilor”[6].

Iar când a înviat-o din morți pe fiica lui Iairos, așa cum ne învie din morți Domnul în Taina Mărturisirii, El a poruncit să-i dea să mănânce [Lc. 8, 55]. Și Sfântul Ambrosius al Milanului, în această poruncă a Domnului de la v. 55, înțelege că El ne-a poruncit să ne hrănim cu cuvintele lui Dumnezeu și cu Sfânta Sa Euharistie[7]. Pentru că numai astfel avem cu adevărat viață întru noi, adică viața Lui.

Sfântul Chirillos al Alexandriei[8] subliniază faptul că femeia cu scurgere de sânge, care era necurată potrivit legii, s-a atins pe la spate de El și a vrut să rămână neobservată de Domnul, pentru că ea nu avea voie să se atingă de El[9]. A încălcat legea căutându-și mântuirea, dar El a vindecat-o, necăutând la această mică încălcare a legii curăției vechitestamentare. Pentru că adevărata curăție era cea interioară, cea pe care o aduce legea cea nouă. Și El o vindecă pe ea de boala ei trupească, pentru ca ea să caute mereu adevărata vindecare: vindecarea de patimi a sufletului său.

Dar prin vindecarea ei, ne spune Sfântul Chirillos, Iairos a primit o mare lecție. Pentru că el a înțeles că cele ale legii sunt temporare și tipologice și că numai credința în Hristos ne mântuie[10].

Însă cei ce râd de credința în Hristos și de minunile și de Sfinții lui Dumnezeu, aceia își pierd mântuirea lor, pentru că Îl batjocoresc pe Dumnezeul mântuirii noastre.

De aceea, iubiții mei, noi trebuie să trăim creștinește, plini fiind de credință, de nădejde și de dragoste pentru Dumnezeu, ajutându-ne semenii să se mântuie! Căci mântuirea ne unește pe unii cu alții, ne smerește, ne umple de multă mulțumire pentru toate binefacerile lui Dumnezeu în viața noastră. Amin!


[1] Începută la ora 9. 45, în zi de miercuri, pe 24 octombrie 2018. Soare și nori, 12 grade.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Uncion.html.

[3] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Ambrose.

[4] Cf. Commentary of Saint Ambrose on the Gospel according to Saint Luke, translated by Ide M. Ni Riain and B. Phil, Pub. Haleyon Press, Dublin, 2001, p. 172.

[5] Idem, p. 173. [6] Idem, p. 174. [7] Idem, p. 175.

[8] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Cyril_of_Alexandria.

[9] S. Cyril, Patriarch of Alexandria, A Commentary upon the Gospel According to S. Luke, now first translated into english from an ancient syriac version by R. Payne Smith, part I, Pub. The University Press, Oxford, MDCCCLIX [1859], p. 191.

[10] Idem, p. 192-193.

Did you like this? Share it:

Previous

Predică la cei doi Sfinți Dimitrios [26-27 octombrie 2018]

Next

Temniță și duhovnicie [3]

6 Comments

  1. Andrei George

    Sărut mâna, binecuvântați! „Iairos, conducătorul sinagogii, nu cade la rugăciune în mijlocul sinagogii, ci la picioarele lui Iisus”. Ce observație minunată! A simțit că Dumnezeu e mai aproape, că nu trebuie să I se roage ca și când ar fi fost în cer (sau numai în cer) și nu și lângă ei. Și cred că facem ceva asemănător și noi atunci când întâlnim oameni duhovnicești. Chiar dacă ei nu sunt ca și când ar fi Dumnezeu Întrupat lângă noi, totuși prin harul pe care îl au ne aduc Împărăția mai aproape de noi. Și noi simțim aceasta în preajma lor și de aceea ne bucurăm să fim lângă ei și să îi rugăm să ne ajute. Mulțumim foarte mult, Părinte, sărutăm dreapta!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc și eu, Doamne Andrei! Dumnezeu să vă bucure și să vă lumineze întotdeauna! Numai bine!

  2. Andrei George

    Și Dumnezeu să vă dea sănătate deplină, pentru că v-ați îmbolnăvit din râvnă pentru El și pentru binele nostru! Binecuvântați și iertați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Dumnezeu să ne ierte și să ne întărească pe toți! Vă mulțumesc pentru compasiune!

  3. Valeriu

    Intreaga Biserica, pe pamant si in cer,ne ajuta sa na mantuim. Adevarat, foarte adevarat! Noi traim din rugaciunile Bisericii si le simtim cum ne inconjoara si ne pazesc intotdeauna! Doamne ajuta si multa sanatate de la Domnul si Maica Domnului si de la toti sfintii firbinte rugatori pentru noi!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos, Domnule Valeriu, pentru rugăciune! Numai bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy