Când un vecin de celulă moare, Poetul își imaginează că îl vede noaptea venind la el și spunându-i:

„Nu, nu m-au ros niciodată oftica, foamea, păduchii,/ în stele am grajd de aur curat./ Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii,/ noaptea-n celulă mi l-am lucrat. // Vecine, văzduhul ne cheamă vibrând din vechi violoncele,/ Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi? / E drumul ocnașilor: uite, i-am întâlnit printre stele/ din lanțuri sunând, în convoi. // Vino cu mine. Din rogojină fă-ți verde trăsură./ Sunt paturi albe sus, și sunt pâini./ Ne-așteaptă-n luceafăr Iisus, cu lapte cald și prescură/ și-un pahar plin cu lacrimi, în mâini”.

Nu e o vedenie duhovnicească, ci o proiecție a nădejdii în Dumnezeu, a nădejdii că această suferință este spre ispășire, spre mântuire.

Însă are și momente de neputință, când sucombă sub greutatea suferinței și a ispitelor, și chiar momente de răzvrătire, când nu mai se abține de la a se exprima hulitor, ca un necredincios.

Cred că ar fi fost de preferat să nu facă publice aceste poeme, dar se pare că pentru el a fost mai importantă postura de poet decât sminteala pe care ar putea-o provoca altora. Sau se poate considera că a fost sincer și a vrut să-și mărturisească toate încercările prin care a trecut. Îmi e greu să mă pronunț pentru că numai Dumnezeu știe conștiința fiecăruia.

Uneori simplul fenomen al desprimăvărării aduce o alinare deținuților politici:

„Ieșim îmbrânciți la corvoadă afară,/ dar brânciurile, azi, sunt mai moi./ În aer suspină ceva ce te-nfioară,/ parc-ar foșni un seraf peste noi. /…/ Sudalmele-acum nu mai par așa crunte,/ și gardienii ne-njură/ cu-o rază de soare pe frunte,/ c-un zâmbet pe gură. // Tragem mai leneș căruța prea plină/ și-n simple sfințenii de vite,/ rumegăm ca și ele lumină/ de-amețim de zări bănuite. /…/ Și iar sub povară urnim cu tristețe;/ și nu știm ce-n drum ne doboară,/ osânda pe tâmple, sudoarea pe fețe,/ sau, doar, o prea grea primăvară. // Și ghiontul ne-ndeamnă, sudalma ne-mbie./ Și cum ne tot frângem în mari opintiri,/ pe umerii noștri soarele scrie/ cruci de lumină subțiri. // Și unu iar cade și iar se înhamă,/ și-n crâncena trudă făr’ de răgaz,/ subțire și moale ca o sfântă năframă/ vântul ne șterge chinul pe-obraz” (Început de primăvară).

Poetul se confundă iarăși și iarăși cu suferința hristică, mai ales că primăvara vine cu adieri pascale pentru cei condamnați la temniță grea, și nu atât anotimpul în sine cât mai degrabă timpul religios și liturgic sunt cele care îi fac pe deținuți să aibă asemenea gânduri și trăiri, care transcend mizeria realității imediate.

Gyr regăsește ritmul baladesc în Cântec de nuntă, care e de fapt o doină de jale:

„Vâră-mi junghiul tău, tristețe,/ crește-mi, jale, ca o bubă…/ Patru gardieni în dubă/ m-au tot dus pe căi răzlețe. // M-au tot dus la neagra nuntă,/ să mă-ngroape, să m-ascundă,/ unde-i negura mai cruntă,/ unde-i ocna mai afundă. // Și tu, Temniță-mireasă,/ m-așteptai cu masa mare:/ numai lacrimi în pahare,/ iar în bliduri fiere deasă. /…/ Și-n celulă-ntins-ai lesne/ pat de nuntă și-ndrăgire,/ doisprezece ani în bezne/ să-mi sugi carnea mea de mire. /…/ Cântă-mi, Moarte, din lăută,/ zi-mi cântarea cea mai cruntă/ pentru cea mai neagră nuntă,/ cu mireasa cea mai slută!…”.

Într-o altă poezie spune: „Mai am unsprezece ani și jumătate…” (Carte poștală).

Did you like this? Share it: