Predica la împlinirea a 41 de ani [31 octombrie 2018]

Iubiții mei[1],

prin întruparea Sa și prin toate lucrurile mântuirii noastre, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că El este „Domnul purtării de grijă al tuturor [τῆς ὅλων προνοίας Κύριον]”[2]. Că El are grijă de noi toți.

Căci El S-a întrupat pentru „a schimba pe cel stricăcios întru nestricăciune”[3] – și aici Sfântul Atanasios se referă la trup și la îndumnezeirea lui, căci trupul nostru cel stricat prin păcat El l-a arătat nestricat, îndumnezeit, în trupul pe care Și l-a asumat și l-a îndumnezeit – și pentru „a zidi din nou oamenilor [viața] cea după chip[ul lui Dumnezeu]”[4]. Pentru a-i face din nou pe oameni duhovnicești, Sfinți. Pentru că numai viața sfântă, viața plină de slava lui Dumnezeu, ne face nestricăcioși în trupul nostru și curați și sfinți în sufletul nostru.

Însă viața cea după chipul lui Dumnezeu ne-a redăruit-o Cel care este chipul Tatălui, adică Fiul Său[5]. Și, în greacă, εἰκών [icon] – de unde noi avem icoană – înseamnă chip, imagine, asemănare[6].

Iar atunci când Sfântul Filippos a cerut să Îl vadă pe Tatăl [In. 14, 8, BYZ], Domnul i-a spus:  „Cel care M-a văzut pe Mine [Ὁ ἑωρακὼς Ἐμέ], L-a văzut pe Tatăl [ἑώρακεν τὸν Πατέρα]!” [In. 14, 9, BYZ]. Pentru că Fiul este în Tatăl și Tatăl este în Fiul [In. 14, 10, BYZ], datorită existenței Lor perihoretice și a unității Lor de ființă.

Însă, cine L-a văzut pe Fiul, L-a văzut și pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, căci cele trei persoane ale Dumnezeirii au o existență perihoretică, fiind Unele în Altele, datorită faptului că au aceeași ființă. Dar ca să Îi vezi pe Tatăl și pe Duhul în Fiul, în persoana Lui divino-umană, trebuie să vezi duhovnicește. Trebuie să vezi că Fiul nu face nimic fără Tatăl și fără Duhul Sfânt și că Ei Se pun în mod continuu Unul pe Altul în evidență și că Ei coboară în noi, prin slava Lor, ca noi să fim una, după cum Ei sunt una [In. 17, 12, BYZ].

Pentru că Dumnezeu coboară în noi prin slava Lui și ne umple de știința comuniunii, adică de dragoste dumnezeiască și de dorința sfântă ca toți să fim una [In. 17, 11, BYZ], adică o singură Biserică a Lui. Pentru că Dumnezeu dorește ca aceeași iubire și înțelegere sfântă dintre persoanele dumnezeiești să fie și în Biserica Lui.

Însă, pentru ca să ne facă Sfinți și nestricăcioși, Mântuitorul tuturor a murit pentru noi[7].

Iar, prin moartea Lui, Mântuitorul nostru a desființat moartea noastră prin harul Său[8]. De aceea, dacă murim în credința în El, nu murim pentru veșnicie, pentru că vom învia ca oameni duhovnicești întru El la învierea cea de obște.

De aceea noi, creștinii, când vorbim despre noi înșine, despre viața și moartea noastră, vorbim despre o realitate personală închinată lui Dumnezeu. Pentru că noi vrem să fim tot mai mult după chipul [εἰκόνα] și asemănarea [ὁμοίωσιν] lui Dumnezeu [Fac. 1, 26, LXX], adică tot mai duhovnicești. Pentru că sufletul și trupul nostru se pot înduhovnici la nesfârșit, se pot îndumnezei acum și veșnic, după cum vedem că au stat lucrurile cu umanitatea Sa deplin îndumnezeită.

Căci prin moartea și învierea Sa, Domnul a nimicit moartea în trupul Său[9]. Iar, înviind din morți, Cel care este însăși Viața lumii, ne-a dăruit nouă învierea și nestricăciunea[10] prin Botezul nostru. Învierea sufletului nostru din moartea păcatului și nestricăciunea trupului nostru. Dar pe acestea le păstrăm în noi nu oricum, ci dacă rămânem mereu în slava Lui.

Și dacă cădem din slava Lui prin păcate de tot felul, trebuie să ne ridicăm iar și iar prin pocăință și mărturisire, Taina Mărturisirii fiind repunerea noastră în har după fiecare păcătuire.

Din acest motiv, când vorbim despre viața noastră trebuie să vorbim despre roadele vieții duhovnicești. Pentru că viața creștină e o viață duhovnicească. Iar „rodul Duhului [καρπὸς τοῦ Πνεύματός]”, după cum ne spune Sfântul Pavlos, „este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea [ἐστιν ἀγάπη, χαρά, εἰρήνη, μακροθυμία, χρηστότης, ἀγαθωσύνη, πίστις, πρᾳότης, ἐγκράτεια]” [Gal. 5, 22-23, BYZ].

Nu este o listă exhaustivă, ci parțială! Pentru că orice virtute dumnezeiască este un rod al Duhului. Și Sfântul Pavlos numește toate virtuțile un rod al Duhului, pentru ca să ne spună că toate virtuțile dumnezeiești trebuie să fie în noi.

Noi trebuie să le lucrăm pe toate, împreună cu Dumnezeu, pentru că frumusețea duhovnicească a vieții noastre trebuie să le cuprindă pe toate.

Am eu dragoste de Dumnezeu și de oameni? În comparație cu iubirea lui Dumnezeu și a Sfinților  și a Îngerilor pentru noi, nu am. Nu am dragoste nici în comparație cu iubirea multor oameni față de semenii lor. Pentru că iubirea pe care Domnul ne-o cere este așa după cum El ne iubește pe noi [In. 13, 34, BYZ]. Și cu toate acestea, iubirea lui Dumnezeu se revarsă mereu în inima mea și mă învață să îl iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi [Mt. 22, 39].

Am bucurii sfinte? Da! Sunt bucuriile pe care El mi le dăruie în mod direct sau prin oamenii Săi. Slujirea Lui e plină de bucurii dumnezeiești, tainice, pentru care sunt recunoscător. Și, cu toate acestea, am conștiința că bucuriile mele duhovnicești sunt pe măsura mea și că alții trăiesc bucurii sfinte pe care eu nici nu mi le pot închipui.

Care pace? Pacea Lui! Da, mă copleșește cu pacea Lui! Însă știu că pacea Lui, pe care o simt eu, e pe măsura mea, și există o pace și mai mare și mai mare și mai mare, pe măsura sfințeniei pe care o ai. De aceea nu putem să spunem niciodată că noi avem toată știința teologică și toată experiența sfântă. Pentru că fiecare le trăim la nivelul nostru de duhovnicie.

Am eu îndelungă-răbdare? Câteodată nu am! Pentru că vreau să urgentez lucrurile, să le grăbesc. Și vreau ca și cei din jurul meu să se miște în ritmul meu. Și când văd că acest lucru nu se petrece, atunci mă enervez și mă arăt nerăbdător. Dar slăvesc în mod continuu îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu cu mine și cu întreaga lume. Căci El ne păsuiește îndelung, ne așteaptă îndelung pocăința, întoarcerea noastră. Și îmi plac nespus oamenii care rabdă îndelung, care iartă mult, care înțeleg slăbiciunile lor și ale confraților lor.

Mă smerește bunătatea oamenilor și încerc și eu să fiu bun față de toți. Cu inimă bună. Pentru că inima bună și cuvântul binevoitor sunt simțite ca o alinare de către oameni. Și învăț continuu din bunătatea copleșitoare a lui Dumnezeu față de noi.

Facerea de bine e pentru mine cartea pe care o dărui, predica pe care o rostesc, cuvântul și lucrurile pe care le dărui. Slujirea mea e o facere de bine. Însă cât vrea Dumnezeu ca să I ne dăruim Lui? Ce fel de slujire cere El de la mine?

Credința e o lucrare a harului dumnezeiesc în noi și ea sporește în noi pe măsura curățirii noastre de patimi. De aceea, credința mea e pe măsura mea, adică pe cât sunt eu de înrădăcinat în relația cu Dumnezeu. Însă știu că el cere de la mine o credință tot mai mare, una copleșitoare pentru mine, pentru cel care sunt acum.

Mă lupt mereu pentru a fi blând, dar știu că nu am blândețea pe care El mi-o cere. Mă lupt mereu să fiu înfrânat, dar cad adesea în neînfrânare.

Iert? Da! Iert, pentru ca să mă simt liber interior. Îmi place să iert pe toți oamenii, pentru că astfel mă bucur mereu de iertarea Lui. Însă știu că iertarea mea e pe măsura mea. La fel, pe măsura mea, e și înțelegerea mea și rugăciunea mea și smerenia mea și umilința mea și durerea mea și bucuria mea și munca mea.

Mai pe scurt, oricât am fi de împliniți interior, întotdeauna va exista un mai mult de care avem nevoie. Întotdeauna va fi nevoie de și mai multă muncă pentru acest mai mult care ne împlinește. Pentru că „duhul [nostru este] doritor [πνεῦμα πρόθυμον]” [Mt. 26, 41, BYZ] mereu de mai mult. Duhul, adică sufletul nostru, dorește lucruri imense.

Însă anul acesta am cunoscut eu însumi, după cum știți, că „trupul [este] slab [ἡ σὰρξ ἀσθενής]” [Ibidem]. Că trupul, care e mereu obosit, care este adesea extenuat, devine tot mai slab, tot mai neputincios. Până într-acolo încât cedează în fața bolii și a neputinței extreme.

Nu pot să spun că îmi pare rău pentru rezultatele muncii mele, căci ele mă împlinesc în mod continuu, dar știu că excesul de muncă e un păcat împotriva sănătății mele. Însă Dumnezeu m-a învățat recent să combin odihna cu munca de așa manieră, încât să fiu și mai propriu muncii mele. Pentru că odihna ajută munca mea să fie tot mai rapidă și mai clară și mai împlinitoare.

De aceea, acum, la 41 de ani, vă mărturisesc tuturor că cel mai bun lucru în viață e să fii mereu deschis spre voia lui Dumnezeu cu tine. Căci El obișnuiește să ne strice întotdeauna planurile noastre la modul pozitiv. Adică noi ne gândim ca viața noastră să fie într-un fel anume, dar, dacă ne lăsăm în purtarea Lui de grijă, ajungem să trăim o viață și mai plină de realizări duhovnicești decât cea pe care ne-am imaginat-o noi.

Fiindcă Dumnezeu ne demonstrează tot timpul că El știe cel mai bine ceea ce ne trebuie. Și, pe cale de consecință, că noi suntem imaturi în materie de viitor. De aceea, dacă vrem un viitor bulversant la modul pozitiv, nu trebuie să ne facem planuri de viitor bătute în cuie. Pentru că El ne va demonstra tot timpul, că viitorul trăit în credința în El e mai tulburător decât orice viitor pe care noi ni l-am imaginat. Pentru că viitorul pe care El ni-l dă să-l trăim are profunzime, are împlinire, ne bucură, are realitate și nu e doar o proiecție mentală.

Prețuiesc tot mai mult relațiile reale, aerul nepoluat, mâncarea necontrafăcută, onestitatea oamenilor, căldura lor sufletească, bibliotecile gigante, măsura în vorbe, ordinea în jurul meu, frumusețea neșlefuită, bucuria noutăților celor bune.

La 41 de ani am deja un trecut pe care unii încearcă să îl rescrie, pentru ca să îl minimalizeze sau pentru ca să mă facă mai acceptabil, iar pe care eu am început să îl privesc ca pe o bază de date, cu multe foldere pe care nu le-am mai deschis cu lunile, cu anii. Dacă nu aș avea mărturiile scrisului, ale creației mele, și oamenii care mă cunosc, aș zice că nu e trecutul meu. Dar da, e trecutul meu! Numai că pe mine nu mă încălzește trecutul, ci mă interesează continuu doar cum să duc mai departe ideile din mine, proiectele la care lucrez.

Însă, dacă cineva m-ar întreba pentru ce lucrez, pentru cine, pentru cine fac acest efort nesfârșit, i-aș răspunde că pentru oamenii viitorului. Pentru oa- menii de mâine ai Bisericii. Adică pentru toți oamenii.

– De ce?!

– Pentru că iubesc faptul de a-i ajuta prin munca mea! Îmi fac munca în mod conștiincios pentru că vreau să îi ajut cu adevărat. Fiindcă oamenii de mâine trebuie să se sprijine pe munca noastră, a celor din trecut, după cum și noi ne-am fundamentat pe baza muncii antecesorilor noștri. Avem nevoie unii de alții, pentru ca împreună să Îi slujim lui Dumnezeu. Avem nevoie de conlucrarea noastră, a tuturor, pentru rezultate nesperate.

Dar eu scriu și pentru oamenii prezentului! Pentru cei care înțeleg că a fi om credincios înseamnă a fi om luminat de Dumnezeu și care sporește în fiecare zi în curăție și sfințenie. Scriu și slujesc și mă bucur alături de oameni. Pentru că trebuie „să ne bucurăm și să ne veselim și să-I dăm slavă Lui [χαίρωμεν καὶ ἀγαλλιώμεθα καὶ δῶμεν τὴν δόξαν Αὐτῷ]” [Apoc. 19, 7, BYZ], Dumnezeului nostru, Celui care ne îngăduie să ne bucurăm de El.

Așadar, iubiții mei, vă mulțumesc tuturor acelora care v-ați rugat pentru mine și mi-ați scris în acest an și ați vorbit cu mine! Vă mulțumesc tuturor acelora care m-ați ajutat în mod substanțial prin darurile și sugestiile dumneavoastră! Vă sunt recunoscător tuturor pentru discuții și pentru punerile în temă de tot felul!

Dumnezeu să aibă milă de noi toți și să ne întărească spre tot lucrul cel bun și mântuitor pentru noi! Amin!

---

[1] Începută la 17. 33, în zi de vineri, 26 octombrie 2018, zi cu soare, 20 de grade.

[2] ΤΟΥ ΕΝ ΑΓΙΟΙΣ ΠΑΤΡΟΣ ΗΜΩΝ ΑΘΑΝΑΣΙΟΥ,  ΑΡΧΙΕΠΙΣΚΟΠΟΥ ΑΛΕΞΑΝΔΡΕΙΑΣ, ΛΟΓΟΣ ΠΕΡΙ ΤΗΣ ΕΝΑΝΘΡΩΠΗΣΕΩΣ ΤΟΥ ΛΟΓΟΥ ΚΑΙ ΤΗΣ ΔΙΑ ΣΩΜΑΤΟΣ ΠΡΟΣ ΗΜΑΣ ΕΠΙΦΑΝΕΙΑΣ ΑΥΤΟΥ, în PG 25, col. 129/ Tratat despre întruparea Cuvântului și despre arătarea Lui nou, prin trup, în Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I, Cuvânt împotriva elinilor, Cuvânt despre întruparea Cuvântului, Trei Cuvinte împotriva arienilor, trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în PSB 15, Ed. IBMBOR, București, 1987, p. 113.

[3] Ibidem/ Idem, p. 114. [4] Ibidem/ Ibidem. [5] Ibidem/ Ibidem.

[6] Friberg Greek Lexicon, 8.014, cf. BW 10.

[7] PG 25, col. 132/ PSB 15, p. 116. [8] Ibidem/ Ibidem.

[9] PG 25, col. 148/ PSB 15, p. 125.

[10] PG 25, col. 196/ PSB 15, p. 153.