Lună: noiembrie 2018

Predică la Ziua Națională a României [1 decembrie 2018]

10 comments

Iubiții mei[1],

„Dumnezeu nu este al neorânduielii [οὐ ἐστιν ἀκαταστασίας ὁ Θεός], ci al păcii [ἀλλὰ εἰρήνη]”! [I Cor. 14, 33, BYZ]. Iar „unitatea Duhului [τὴν ἑνότητα τοῦ Πνεύματος]”, unitatea Bisericii întru același Duh Sfânt, se păzește „în[tru] legătura păcii [ἐν τῷ συνδέσμῳ τῆς εἰρήνης]” [Efes. 4, 3, BYZ]. Căci atunci când toți vrem pace și bună înțelegere între noi și să Îi slujim cu adevărat lui Dumnezeu, atunci vrem să fim una și ca Biserică și ca popor.

Și, fără doar și poate, timp de două milenii poporul român a fost împreună pentru că a vrut să fie împreună. Având aceeași credință, aceleași obiceiuri, aceeași limbă și același pământ, românii au stat împreună și au construit împreună. Pentru că numai cine construiește împreună rezistă în istorie.

Mărturiile arheologice, lingvistice, culturale și teologice ale poporului nostru dovedesc faptul că avem o identitate națională și religioasă. Că vedem într-un anume fel lucrurile, pentru că avem unicitatea noastră, așa după cum fiecare popor e un unicat.

Însă unicitatea noastră este una ortodoxă. Unicitatea noastră sau specificul nostru național și religios e dat de viața noastră în Biserică. Până când a apărut romano-catolicismul, protestantismul și uniația în spațiul românesc, românii nu au avut o altă credință decât cea ortodoxă. Pentru că ei au rămas în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Sfântului Apostol Andreas, Apostolul nostru. Însă odată cu trecerea la alte credințe a unor membri ai poporului nostru a început divizarea noastră interioară. Divizare ce a devenit tot mai pronunțată până azi și ai cărei promotori luptă pentru relativizarea trecutului nostru național și religios.

Pentru că eu, ca ortodox, doresc ca istoria poporului român să fie nealterată și ea să cuprindă adevărul celor două mii de ani de românitate. Să cuprindă faptul că românii au fost creștini ortodocși și că Biserica a fost pentru ei o instituție fundamentală. Dar românul ce a devenit între timp greco-catolic sau protestant sau romano-catolic dorește o rescriere a istoriei românilor, în care minciuna să îi dea dreptate. Dorește o hiperbolizare a credinței lui în detrimentul adevărului. Căci românii trecuți la alte credințe nu mai simt în mod autentic românește, nu mai sunt de partea acestui neam, ci pledează pentru agende străine.

Tocmai de aceea se și încearcă, din răsputeri, întunecarea credinței ortodoxe în poporul român. Se încearcă edulcorarea, bagatelizarea, demonizarea credinței ortodoxe de către cei care aparțin altor credințe, pentru ca românii ortodocși să nu mai aibă încredere în ei și să consimtă cu minciunile de tot felul.

Și dacă vrem să vorbim despre lucrurile care merg prost în România, trebuie să vorbim despre cei care luptă împotriva României. Și cei care luptă împotriva noastră, a noastră ca popor ortodox, sunt cei care au altă credință decât cea ortodoxă și cei cărora li s-au tulburat interior valorile credinței și ale neamului nostru.

Pentru că azi, la centenarul României, avem o Catedrală Națională care ne unește[2], pe noi, românii ortodocși din țară și din diaspora, dar, în același timp, avem conaționali care vorbesc lejer despre România, despre neamul românesc, despre credința ortodoxă, despre valorile creștine și naționale, despre identitatea noastră. Care vorbesc cu păcat despre ei înșiși și despre strămoșii lor. Și asta pe fondul corupției, al sărăciei, al rivalităților politice, al ideologizării…

Însă, acum 100 de ani, unirea cea mare a românilor[3], această minune imensă a lui Dumnezeu, i-a umplut de veselie pe români. Ne-a făcut „o națiune liberă și independentă”[4]. Ne-a învățat să ne bucurăm de libertate și de întregirea noastră ca națiune.

Căci pe 1 decembrie 1918 – pământul fiind plin de  zăpada căzută peste noapte – românii, îmbrăcați în haine de sărbătoare, au trăit cu bucurie la Alba Iulia întregirea neamului[5]. Iar un singur om, Samoilă Mârza, a fotografiat clipa unirii. Pentru că ne-a lăsat 5 fotografii din ziua de 1 decembrie 1918[6], făcute cu un aparat de fotografiat cu burduf, cumpărat cu echivalentul unei perechi de boi[7]. Pentru că, uneori, ceea ce face un om e mai important decât ceea ce face o mulțime de oameni.

Însă unirea cea mare a românilor a fost făcută de români entuziaști. De români entuziaști și recunoscători față de antecesorii lor. Care, în Rezoluțiunea de la Alba Iulia, la punctul al 7-lea, au scris: „Adunarea Națională cu smerenie se înclină înaintea memoriei acelor buni români, care…și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea și unitatea națiunii române”[8].

Pentru că prezentul unui popor trăiește din trecutul său.

Noi suntem azi aici, împreună, pentru că strămoșii noștri s-au luptat pentru libertatea și unitatea noastră. Tocmai de aceea și noi, la fiecare Dumnezeiască Liturghie, îi pomenim pe toți strămoșii noștri adormiți în dreapta credință, rugându-ne lui Dumnezeu pentru iertarea lor. Căci iertarea lor de către Dumnezeu înseamnă mântuirea lor.

Iar dacă privim ortodox lucrurile, adică în perspectivă soteriologică, înțelegem de ce Catedrala Națională e Catedrala mântuirii neamului nostru[9]. Pentru că datoria noastră creștinească e aceea de a ne ruga pentru mântuirea întregului nostru neam românesc și ortodox.

Însă, când la strană se cântă axionul, în altar, Preotul sau Episcopul, se roagă în taină și spune: „Încă Îți aducem Ție această slujire înțelegătoare [Ἔτι προσφέρομέν Σοι τὴν λογικὴν ταύτην λατρείαν] pentru lume [ὑπέρ τῆς οἰκουμένης], pentru sfânta Ta Biserică catolică și apostolică [ὑπέρ τῆς ἁγίας Σου καθολικῆς καὶ ἀποστολικῆς Ἐκκλησίας]…”[10]. Adică Biserica nu se roagă numai pentru ea însăși, ci și pentru întreaga lume. Și, din această perspectivă, orice Biserică pe care noi o construim e pentru întreaga lume, pentru că în ea ne rugăm pentru mântuirea întregii lumi. Pentru că Biserica, potrivit poruncii Domnului, trebuie că cuprindă întreaga lume sau „toate neamurile [πάντα τὰ ἔθνη]” [Mt. 28, 19, BYZ], pentru că Biserica e universală. Și dacă e universală, dacă Biserica e mondială, atunci întreaga lume e chemată să se facă parte componentă a Bisericii divino-umane a lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, Biserica noastră a pus poporul român în relație frățească cu toate popoarele creștine. Căci orice popor care intră în Biserică e un popor creștin. Însă poporul creștin român sau grec sau sârb sau american sau chinez e format din membrii reali ai Bisericii. Toți câți au intrat în Biserică prin Botez formează poporul lui Dumnezeu, și poporul lui Dumnezeu sau al Bisericii Sale e format din membrii ortodocși ai tuturor popoarelor lumii.

Așa că azi, în ziua noastră națională, noi suntem în relație frățească,  duhovnicească, din punct de vedere religios, cu toate popoarele ortodoxe ale lumii și, în același timp, suntem în relație frățească, de sânge, cu toți românii din țară și din diaspora. Și oricâți simțim ortodox și românește în această zi ne bucurăm de ziua noastră națională și dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate binefacerile dăruite nouă.

Așadar, iubiții mei, să fim plini de nădejde în mila lui Dumnezeu și în iertarea Lui față de noi! Să construim atât familiile, cât și țara noastră cu nădejdea că El ne va binecuvânta pe noi și ne va ajuta întotdeauna în neputințele noastre! Frica pentru viitor și deznădejdea, lipsa de iubire și de înțelegere sunt relele de care trebuie să ne lepădăm și să ne îmbrăcăm în răbdare și în bucurie duhovnicească, în iertare și în pocăință. Pentru că nu putem să facem nimic trainic fără ajutorul și binecuvântarea lui Dumnezeu. Nu putem să facem față ispitelor și necazurilor de tot felul fără ca să Îl simțim pe Dumnezeu alături de noi.

Vă urez tuturor multă sănătate și bucurie, multă putere de muncă și împlinire interioară! La mulți ani! Dumnezeu să ne binecuvinteze și să ne bucure pururea! Amin!

[1] Începută la 13. 42, în zi de miercuri, pe 28 noiembrie 2018. Afară e minus un grad.

[2] Cf. http://ziarullumina.ro/catedrala-intoarcerea-la-vestea-cea-buna-138963.html.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Adunare_Națională_de_la_Alba_Iulia.

[4] Am citat din inscripția de aici: https://scontent.fotp3-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-9/46758550_10156890019709837_2302421548071387136_n.jpg?_nc_cat=111&_nc_ht=scontent.fotp3-2.fna&oh=bf53b607c045c421f96ecb97dec369e6&oe=5C691AFE. Din contul de Facebook al Părintelui Constantin Necula.

[5]  Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Adunare_Națională_de_la_Alba_Iulia.

[6] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Samoilă_Mârza.

[7] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Adunare_Națională_de_la_Alba_Iulia.

[8] Cf. https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/dc/Alba_Iulia_Resolution.jpg.

[9] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Catedrala_Mântuirii_Neamului_Românesc.

[10] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andreas, Apostolul românilor [30 noiembrie 2018]

8 comments

Iubiții mei[1],

în acest an înveselitor și împlinitor al centenarului românesc, Sfântul Andreas [Ἀνδρέας][2] Apostolul, Părintele nostru, a binecuvântat România prin mâna sa cea dreaptă[3]. Care a fost adusă la București spre închinarea noastră, a celor care am participat la sfințirea Catedralei Naționale[4].

A binecuvântat din nou România prin Sfintele sale Moaște. Căci în 1996 la Iași și în 2011 la București ne-am închinat la Sfântul său cap[5], iar acum la Sfânta sa mână dreaptă.

Care, după două mii de ani, stau înaintea noastră în Biserică și ne vorbesc despre ascultarea lui de Dumnezeu, despre iubirea lui pentru Dumnezeu, despre întreaga lui lucrare apostolică, prin care a extins Biserica în lume. Și în care lucrare ne-a inclus și pe noi, cei din România, pentru că i-a convertit pe strămoșii noștri, care au trăit în primul secol creștin.

Pentru că Biserica se extinde în lume nu printr-o lege, nu prin coerciție, nu în mod indistinct, ci prin credința liber asumată de fiecare om în parte. Prin convertirea la dreapta credință a unui om și prin botezarea, mirungerea și împărtășirea lui de către ierarhia Bisericii. Căci cele 3 Dumnezeiești Taine ale Bisericii, care te nasc din nou, în mod dumnezeiesc, formează ușa sacramentală prin care orice om intră în Biserică și devine creștin.

Așadar, ca Biserica să se lărgească, să se extindă, avem nevoie de oameni ai lui Dumnezeu care să vorbească oamenilor de tot felul și să-i convingă să devină creștini. Căci creștinii sunt cei care cred în Dumnezeul nostru treimic și sunt umpluți de slava Lui prin Sfintele Taine ale Bisericii și trăiesc dumnezeiește pe pământ.

…Mâna lui cea dreaptă, mâna care i-a binecuvântat pe strămoșii noștri, ne-a binecuvântat și pe noi!

Nu e acest lucru o minune negrăită? Nu e o imensă minune venirea lui iarăși la noi?

Sfintele sale Moaște, ca și ale altor multor Sfinți ai Bisericii, puteau să se piardă timp de două milenii. Puteam să știm doar numele său, al Apostolului nostru, dar să nu avem nimic de la el. Însă noi, cu harul lui Dumnezeu, cunoaștem mâna lui, capul său și crucea răstignirii sale, cunoaștem lucruri concrete de la el, lucruri pline de sfințenia lui.

Care ne vorbesc cu putere despre Apostolul Domnului, despre slava lui Dumnezeu care a locuit și locuiește în el și în Sfintele sale Moaște și despre rugăciunea sa neîncetată pentru noi. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu nu încetează rugăciunea lor pentru noi în fața lui Dumnezeu, ei având grija lui Dumnezeu față de noi. Iar grija lui Dumnezeu față de noi e aceasta: ca toți să ne mântuim. Ca toți să intrăm în Biserica Lui și să ne curățim și să ne luminăm și să ne sfințim sufletele și trupurile noastre.

Și tot minune negrăită, fără margini e și aceasta: Biserica noastră românească, cea apostolică. Biserica noastră românească, cea care a rămas în dreapta credință a Bisericii timp de 2.000 de ani și este și azi. Biserica noastră românească, care face parte din trupul Bisericii lui Dumnezeu și care slujește, în mijlocul națiunii noastre, la mântuirea noastră, a tuturor.

Și tocmai de aceea noi, astăzi, nu putem fi decât plini de veselia lui Dumnezeu. Căci suntem în Biserica Lui cea veșnică, în Biserica Sfinților, și împreună cu Sfântul Andreas ne bucurăm de rodul propovăduirii sale, întărindu-ne mereu, prin sfintele sale rugăciuni, ca să dăm mărturia cea bună a conștiinței noastre. Pentru că Biserica apostolică din România merge mai departe în credință, după Păstorul ei, spre ziua venirii Domnului. Ea poartă în sine toată Tradiția mântuitoare a Bisericii, cea prin care se mântuie tot omul. Și din acest motiv, noi nu avem curiozități în materie de eclesialitate, nu dorim să „reinventăm” Biserica lui Dumnezeu sau să „o schimbăm” cu o alta, ficțională, ci noi vrem să trăim în Biserica lui Dumnezeu, cea sădită pe temelia Apostolilor și a Părinților Bisericii și în ea să ne sfințim viața.

Pentru că fiii cei credincioși și sfinți ai Bisericii celei una sunt și moștenitorii Împărăției lui Dumnezeu, iar noi vrem să fim în veci cu toți Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu, dintre care Preacurata Stăpână e mai sfântă decât toți și cea mai iubită inimii noastre.

Căci ce fel de credință are acela, care gândește că poate să găsească Biserica în afara ei? Ce fel de credință e aceea care neagă credința Bisericii lui Dumnezeu? Și cum am putea să ne mântuim în afara Bisericii lui Dumnezeu, cea zidită de Dumnezeu pe piatra Apostolilor și a Părinților, când toți Sfinții Bisericii s-au născut și s-au sfințit în această Biserică?…

Sfântul Sfințit Mucenic Ippolitos [Ἱππόλυτος] al Romei[6], în De duodecim Apostolis [Despre cei 12 Apostoli], ne spune că Sfântul Apostol Andreas a fost Apostolul sciților și al tracilor[7].

Scriitorul bisericesc Evsevios al Chesariei [Εὐσέβιος τῆς Καισαρείας][8], în Istoria sa bisericească [III, 1], ne-a spus că Sfântul Andreas a propovăduit în Scitia [Σκυθία][9]. Pe când Sfântul Cuvios Hieronymus[10], în Martirologiul său, ne spune că Sfântul Andreas, fratele Sfântului Petrus, al cărui nume înseamnă Cel bărbătos [virilis] sau Cel cuviincios [decorus], a predicat în Scythia [Scythiam] și Achaia [Achaiam], murind pe Cruce în Patras cu o zi înainte de calendele lui decembrie [pridie kalendas decembres][11], adică pe 30 noiembrie. Iar Patras e al 3-lea mare oraș al Greciei[12], Sfintele Moaște ale Sfântului Apostol Andreas fiind păstrate acolo până azi într-o catedrală închinată lui[13].

Sfântul Cuvios Beda, în Martirologiul său, ne spune că Sfântul Andreas a fost răstignit pe Cruce și, timp de două zile, până ce a adormit, el a propovăduit oamenilor cele dumnezeiești[14]. Iar din Faptele Sfântului Apostol Andreas aflăm că cel care l-a răstignit pe Sfântul Andreas a fost Egheatos și Sfintele sale Moaște au fost îngropate în Patras, în Ahaia[15].

În De vitis Apostolorum [Despre viețile Apostolilor], cel care l-a răstignit pe Sfântul Andreas este Egea, împăratul edesinilor[16], iar Sfântul Notcerus Balbulus[17], în Martirologiul său, ne spune că în orașul Patras, pe 5 februarie, se pomenește hirotonia întru Episcop a Sfântului Apostol Andreas[18].

În Marele Sinaxar Grecesc, Sfântul Apostol Andreas este numit Πρωτόκλητος [Protoclitos] [Cel întâi chemat] și, mai înainte de a fi Apostol, el a fost pescar, iar apoi ucenicul Sfântului Ioannis Botezătorul, dimpreună cu Sfântul Apostol Ioannis[19]. Și el a propovăduit în Scitia, Bitinia, Pontos, Tracia, Macedonia, Ipiros [Ἤπειρος] și Ahaia [Ἀχαΐα]. El a întemeiat Biserica în Bizantios [Βυζαντίος], iar cel care l-a condamnat la moarte se numește Αἰγεάτης [Egheatis][20].

Conform listei Consularia Constantinopolitana [Consulii constantinopolitani][21], Sfintele Moaște ale Sfinților Apostoli Andreas și Lucas au fost aduse la Constantinopol în anul 357[22] și au fost puse spre închinare în Biserica Sfinții Apostoli[23]. Împăratul Vasilios I Macedoneanul a readus la Patras capul Sfântului Apostol Andreas. În 1208 romano-catolicii au luat cu forța Sfintele Moaște ale Sfântului Apostol Andreas din Constantinopol și le-au dus la Amalfi, în Italia[24].

În septembrie 1964, Papa Paul al VI-lea a redat Bisericii din Patras Sfintele Moaște ale Sfântului Andreas. Tot la fel, Crucea Sfântului Andreas, luată cu forța de către cruciați și păstrată în Marseille [Marsilia], s-a întors la Patras în ziua de 19 ianuarie 1980[25].

În apropierea localității Ion Corvin din județul Constanța se află Peștera Sfântului Andreas[26]. Ea a fost integrată în Mănăstirea închinată lui[27]. Pârâul Sfântului Andreas, care străbate pădurea unde se află peștera sa, e cel izvorât la rugăciunea Sfântului Andreas, pentru a boteza în apele sale[28].

Începând cu anul 1995, pomenirea Sfântului Apostol Andreas a început să fie prăznuită în mod special în Biserica noastră românească. Începând cu anul 1997, Sfântul Andreas, pe lângă titulatura de Întâi chemat, a fost înscris în calendarul românesc și cu aceea de Ocrotitorul României.

Începând cu anul 2001, pomenirea Sfântului Andreas a devenit sărbătoare bisericească națională în România. Iar prin legea 147 din 23 iulie 2012, Parlamentul României a declarat ziua de 30 noiembrie ca zi de sărbătoare legală în care nu se lucrează[29].

Așa că ne-a trebuit două milenii ca să recunoaștem la justa ei valoare propovăduirea Sfântului Apostol Andreas. Rolul lui fundamental în existența noastră, a românilor ortodocși. Pentru că el ne-a hotărât pentru totdeauna profilul religios al neamului nostru, introducându-ne în marea Biserică a lui Dumnezeu.

Și noi suntem azi creștini datorită slujirii apostolice a Sfântului Andreas, Părintele nostru, și a călăuzirii lui neîncetate față de noi, lucru care ar trebui să ne bucure pe toți foarte mult. Pentru că alte popoare ale lumii, deși evanghelizate de Apostoli și de ucenicii acestora, acum sunt păgâne sau eretice. Mari Biserici ale lumii acum nu mai sunt, dar noi, din mila lui Dumnezeu și pentru rugăciunile Sfântului Andreas, Apostolul nostru, suntem în Biserica lui Dumnezeu și Îi slujim Lui cu toată nevrednicia noastră.

Așadar, iubiții mei, dacă vrem să îi urmăm Sfântului Andreas, Părintele nostru, trebuie să trăim creștinește, povățuiți de râvna lui pentru Dumnezeu și de rugăciunile sale pentru noi! Bărbăția lui duhovnicească, cuviința sa, dragostea sa pentru adevăr, iubirea sa de oameni, odihnirea lui continuă în propovăduire trebuie să fie și în noi. Grija continuă față de teologia Bisericii și atenția noastră la tot ceea facem trebuie să fie vii în noi. Pentru că teologia Bisericii e cea care ne mântuie, dacă o trăim cu simplitate și cu inimă bună.

Iar de 2.000 de ani poporul nostru românesc dovedește faptul că dreapta credință e cea care ne înfrumusețează interior și care ne ține legați de pământul nostru. Că Biserica ne-a făcut creatori de valori duhovnicești și ne-a dat puterea să fim uniți și să fim eroici în acțiunile noastre identitare.

Tocmai de aceea azi, în ziua duhovnicească a poporului român, în ziua de pomenire a Sfântului nostru Apostol, Andreas, Părintele nostru, mărturisim că nu putem fi români fără a fi creștini ortodocși. Pentru că a fi creștin ortodox înseamnă a rămâne în credința predată nouă de Sfântul Andreas. A fi creștin ortodox înseamnă a rămâne în Biserica în care ne-a introdus pe noi Sfântul Andreas, Apostolul Domnului. Și a rămâne aici, în Biserica Dumnezeului Celui Viu, înseamnă a ne sfinți continuu viața noastră, lăudând pe Dumnezeul nostru treimic, Care ne întărește pe noi în tot lucrul cel bun.

La mulți ani, Biserică Ortodoxă Românească! Ai intrat în mileniul al 3-lea creștin pentru ca să trăiești și să vorbești despre Dumnezeu.

La mulți ani, popor român creștinesc! Ești miluit de Dumnezeu continuu pentru ca să vorbești neîncetat despre binefacerile cele mari ale lui Dumnezeu din viața ta.

La mulți ani, iubiți frați și surori întru Domnul, pe care să-i trăiți întru credință și în iubire de Dumnezeu și de oameni! Pentru că numai așa putem să ne împlinim viața noastră și să ne mântuim. Amin!

[1] Începută la 19. 37, în zi de luni, pe 26 noiembrie 2018, afară fiind 8 grade.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. http://basilica.ro/moastele-sf-andrei-pot-fi-cinstite-la-catedrala-patriarhala/.

[4] Am preluat imaginea cu Sfintele Moaște ale Sfântului Apostol Andreas de aici: http://basilica.ro/wp-content/uploads/2018/11/Primire-Moaste-Sf-Andrei-114.x71918.jpg.

[5] Cf. http://basilica.ro/moastele-sf-andrei-pot-fi-cinstite-la-catedrala-patriarhala/.

[6] A se vedea:  http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1949/sxsaintinfo.aspx și https://en.wikipedia.org/wiki/Hippolytus_of_Rome.

[7] În PG 10, col. 952, cf. Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Atenție teologică, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 3, n. 2.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Eusebius.

[9] Cf. Izvoarele istoriei Creștinismului românesc, cu traduceri inedite din latină și greacă de Mihaela Paraschiv, Claudia Tărnăuceanu, Wilhelm Dancă, revizuirea traducerilor de Mihaela Paraschiv, revizuirea textelor de Claudia Tărnăuceanu, selecția textelor, studiu introd., notițe bio[bi]bliografice, note, comentarii și indice de Nelu Zugravu, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2008, p. 164-165. A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sciția.

[10] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Jerome.

[11] Izvoarele istoriei Creștinismului românesc, ed. cit., p. 400.

[12] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Patras.

[13] A se vedea: https://doxologia.ro/viata-bisericii/locuri-de-pelerinaj/catedrala-sfantul-andrei-din-patras și https://doxologia.ro/locuri-sfinte/biserica-veche-sfantului-andrei-din-patras-galerie-foto.

[14] Izvoarele istoriei Creștinismului românesc, ed. cit., p. 659.

[15] Idem, p. 674. [16] Idem, p. 676.

[17] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Notker_the_Stammerer.

[18] Izvoarele istoriei Creștinismului românesc, ed. cit., p. 726.

[19] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[20] Ibidem.

[21] Izvoarele istoriei Creștinismului românesc, ed. cit., p. 485.

[22] Idem, p. 489.

[23] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Andrew_the_Apostle. [24] Ibidem.

[25] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Andrew_the_Apostle și  https://ro.wikipedia.org/wiki/Marsilia.

[26] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Peștera_Sfântului_Andrei.

[27] Cf. http://www.manastireasfantulandrei.ro/istoric.

[28] Cf. https://doxologia.ro/viata-bisericii/locuri-de-pelerinaj/izvoarele-sfantului-apostol-andrei.

[29] Cf. http://basilica.ro/sarbatoarea-sfantului-andrei-cel-intai-chemat-ocrotitorul-romaniei-la-catedrala-patriarhala/.

Psalmii lui Salomon. Psalmul 7, cf. LXX

Leave a comment

1. [(Psalmul) lui Salomon. Al întoarcerii]. Să nu stai departe de noi, Dumnezeu[le], ca să nu se pună pe[ste] nouă [peste noi] cei care ne-au urât pe noi fără pricină.

2. Că i-ai lepădat pe ei, Dumnezeu[le]. Să nu calce piciorul lor moștenirea sfințeniei Tale!

3. Tu, în[tru] voia Ta, învață-ne pe noi și să nu ne dai neamurilor!

4. Căci, dacă ai să trimiți moarte, Tu îi vei porunci ei pentru noi.

5. Că Tu [ești] milostiv și nu Te vei urgisi [ca] să ne sfârșești pe noi.

6. În sălășluirea numelui Tău în mijlocul nostru vom fi miluiți și nu se va întări către noi neamul[1].

7. Că Tu [ești] apărătorul nostru și noi Te vom chema și Tu ne vei asculta pe noi.

8. Că Tu Te vei îndura de neamul lui Israil întru veac și nu îl vei lepăda.

9. Și noi [vom fi] sub jugul Tău [ὑπὸ ζυγόν Σου] [întru] veac și [sub] biciul învățăturii Tale [μάστιγα παιδείας Σου].

10. Ne vei îndrepta pe noi în[tru] vremea ajutorului Tău, [ca] să miluiești casa lui Iacov întru ziua în care le-ai făgăduit-o lor [τοῦ ἐλεῆσαι τὸν οἶκον Ιακωβ εἰς ἡμέραν ἐν ᾗ ἐπηγγείλω αὐτοῖς].

[1] Neamul cel străin.

Lucas 20, 9-20, cf. BYZ

2 comments

9. Și a început a zice către popor parabola aceasta: „Un om a sădit o vie [Ἄνθρωπος ἐφύτευσεν ἀμπελῶνα] și a arendat-o pe ea vierilor [καὶ ἐξέδοτο αὐτὸν γεωργοῖς] și a plecat într-o călătorie [pentru] multe vremuri [καὶ ἀπεδήμησεν χρόνους ἱκανούς].

10. Și, la vreme [ἐν καιρῷ], a trimis către vieri pe rob[ul său], ca din rodul viei să-i dea lui. Dar vierii, bătându-l pe el, l-au trimis deșert[1].

11. Și a adăugat să trimită alt rob [Καὶ προσέθετο πέμψαι ἕτερον δοῦλον]. Dar aceștia, bătându-l și batjocorindu-l, l-au trimis deșert.

12. Și a adăugat să-l trimită pe al treilea. Iar ei și pe acela, rănindu-l, l-au izgonit.

13. Și a zis domnul viei: «Ce am să fac? Voi trimite pe fiul meu cel iubit [Πέμψω τὸν υἱόν μου τὸν ἀγαπητόν]! Poate [ἴσως], văzându-l pe acesta [τοῦτον ἰδόντες], se vor rușina [ἐντραπήσονται]».

14. Dar vierii, văzându-l pe el[2], cugetau în[tru] ei înșiși, zicând: «Acesta este moștenitorul [Οὗτός ἐστιν ὁ κληρονόμος]! Veniți [δεῦτε], să-l omorâm pe el [ἀποκτείνωμεν αὐτόν], ca a noastră să fie moștenirea [ἵνα ἡμῶν γένηται ἡ κληρονομία]!».

15. Și, scoțându-l pe el afară [din] vie, l-au omorât. Așadar, ce va face lor domnul viei [ὁ κύριος τοῦ ἀμπελῶνος]?

16. Va veni și îi va pierde pe vierii aceștia și va da via altora”. Și, auzind, au zis: „Să nu fie[!]”.

17. Dar El, privindu-i lor [pe ei], a zis: „Așadar, de ce este scris [s-a scris] aceasta: «Piatra pe care au lepădat-o cei care zidesc [Λίθον ὃν ἀπεδοκίμασαν οἱ οἰκοδομοῦντες], aceea s-a făcut întru capul unghiului [οὗτος ἐγενήθη εἰς κεφαλὴν γωνίας]»?

18. Tot cel care a căzut pe acea piatră [Πᾶς ὁ πεσὼν ἐπ᾽ ἐκεῖνον τὸν λίθον], va fi zdrobit [συνθλασθήσεται], iar peste care are să cadă [ἐφ᾽ ὃν δ᾽ ἂν πέσῃ], îl va vântura pe el [λικμήσει αὐτόν]”.

19. Și arhiereii și cărturarii căutau să-și pună mâinile peste El în acel ceas [ἐπιβαλεῖν ἐπ᾽ Αὐτὸν τὰς χεῖρας ἐν αὐτῇ τῇ ὥρᾳ], dar s-au temut [καὶ ἐφοβήθησαν]. Căci au cunoscut că despre ei a zis parabola aceasta [ἔγνωσαν γὰρ ὅτι πρὸς αὐτοὺς τὴν παραβολὴν ταύτην εἶπεν].

20. Și, urmărind îndeaproape [παρατηρήσαντες], au trimis pe cei iscoditori [ἀπέστειλαν ἐγκαθέτους], fățărnicindu-se pe ei înșiși a fi „cei Drepți” [ὑποκρινομένους ἑαυτοὺς „Δικαίους” εἶναι], ca să-L prindă pe El [întru] cuvânt [ἵνα ἐπιλάβωνται Αὐτοῦ λόγου], întru [ca] să-L dea pe El începătoriei și puterii ighemonului [εἰς τὸ παραδοῦναι Αὐτὸν τῇ ἀρχῇ καὶ τῇ ἐξουσίᾳ τοῦ ἡγεμόνος][3].

[1] Fără nimic.

[2] Pe Fiul Tatălui.

[3] Guvernatorului roman. Lui Pilatos.

Sfințirea Catedralei Patriarhale de la București [25 noiembrie 2018]

4 comments

Patriarhii Bartolomeos și Daniel, cei care au sfințit Catedrala Națională, au ajuns la 8. 43 la fața locului. Vreme înnorată și cețoasă. Cei din București au stat în Catedrală, pe când credincioșii din țară au stat afară, în curte.

Soborul Ierarhilor a fost format din 60 de persoane.

Actul de sfințire al Catedralei Naționale

Cu vrerea Tatălui, cu lucrarea Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, în anul Centenar 2018, a fost sfințit Altarul Catedralei Mântuirii Neamului sau Catedrala Națională, cu hramurile Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor) și Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României.

Necesitatea construirii unei Catedrale Naționale în Bucureşti s-a resimțit mai ales după Războiul de Independență din 1877-1878. Iar după proclamarea României ca Regat, în anul 1881, Regele Carol I al României a înaintat Camerei Legislative, în anul 1884, un proiect de lege privind construirea unei Catedrale creştin-ortodoxe în București.

Deși, inițial, Parlamentul a prevăzut pentru construirea acestui lăcaș de cult 5% din bugetul ţării, acest fond nu s-a mai realizat, fapt pentru care în anul 1900 s-a organizat o subscripție publică pentru colectarea de fonduri, demers întrerupt de izbucnirea Primului Război Mondial (1914-1918).

După Marea Unire din 1918, necesitatea înălțării unei Catedrale în Capitala ţării, ca recunoştinţă adusă lui Dumnezeu pentru înfăptuirea României întregite, a fost susținută atât de Mitropolitul primat Miron Cristea, cât și de Regele Ferdinand (1920).

Astfel, după înființarea Patriarhiei Române în anul 1925, s-au purtat numeroase discuții cu privire la amplasamentul viitoarei catedrale și au fost propuse mai multe proiecte arhitecturale.

Prin urmare, în ziua de 11 mai 1929, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, a săvârșit slujba de sfințire a locului stabilit la poalele Dealului Mitropoliei, eveniment la care au participat membrii Regenţei, ai Guvernului, slujitori ai Bisericii, ofițeri şi mulţime de credincioşi. Toate eforturile, însă, n-au fost încununate de succes, din cauza crizei economice, a izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial și apoi a instaurării regimului comunist.

După anul 1990, proiectul Catedralei a fost reluat de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist Arăpașu, care, deși, în anul 1999, a sfinţit locul din Piața Unirii pentru noua Catedrală, a întâmpinat numeroase dificultăți și ostilități prin mutări repetate ale amplasamentului Catedralei în diferite zone ale Capitalei, până la stabilirea definitivă a acestuia în Dealul Arsenalului (2005).

Împlinind dorința înaintașilor săi, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, după întronizarea sa ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române (30 septembrie 2007), a reluat cu prioritate proiectul Catedralei Mântuirii Neamului și a săvârșit slujba de punere a pietrei de temelie pe amplasamentul din Dealul Arsenalului, la 29 noiembrie 2007, în ajunul sărbătorii Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României.

După numeroase demersuri pregătitoare (2008-2010), Patriarhia Română a demarat lucrările de construcție la sfârșitul anului 2010, atent supravegheate de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care a avut consultări frecvente cu specialişti în domeniu şi cu echipa de coordonare desemnată de Patriarhia Română, proiectanții și executanții lucrărilor.

Pentru sfinţirea Altarului Catedralei Naţionale, în anul 2018, au fost realizate Sfânta Masă, vitraliile din Sfântul Altar, mozaicurile catapetesmei, obiecte de cult, veșminte liturgice ş.a. Tot în acest an, la 3 septembrie 2018, Patriarhul României a sfințit cele șase clopote, fabricate în atelierele Grassmayr din Innsbruck, Austria, clopotul cel mare, dedicat Eroilor Neamului, având greutatea de 25 tone.

Aceste lucrări au fost realizate printr-o conlucrare rodnică între Patriarhia Română și autoritățile Statului Român (Guvernul României, Primăria Municipiului București, alte Primării din Capitală şi din ţară, și câteva Consilii județene), precum și cu ajutorul ierarhilor, clerului, monahilor și credincioşilor mireni.

Slujba de târnosire a fost săvârșită în ziua de duminică, 25 noiembrie 2018, de către Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Arhiepiscopul Constantinopolului – Noua Romă și Patriarh Ecumenic, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României şi Înaltpreasfinţitul Părinte Hrisostom, Mitropolit de Patra (Grecia), împreună cu un numeros sobor de ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și ai altor Biserici Ortodoxe surori, preoți și diaconi, în prezența reprezentanților autorităților de stat centrale și locale, a unor invitaţi şi a multor clerici şi mireni din ţară şi din străinătate.

Binecuvântează, Doamne, pe ctitorii, binefăcătorii, slujitorii și închinătorii acestei Sfinte Catedrale și pe întreg poporul român de pretutindeni!

Predica Patriarhului Ecumenic:

„Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 18, 27)

Preafericirea Voastră, Preafericite și iubit frate Daniel, Patriarh al României, iubiți frați și fii în Domnul,

Consider că acest ultim cuvânt al Domnului nostru Iisus Hristos din pericopa evanghelică de astăzi caracterizează lucrarea imensă pe care V-ați asumat-o, ați împlinit-o și astăzi ați desăvârșit-o prin slujba de sfințire.

„Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu”.

Visul de peste un veac, înalta aspirație pe care a nutrit-o, îndeobște, întregul popor român binecredincios, arzătoarea năzuință a regilor de odinioară, Carol I și Ferdinand, a președinților recenți ai țării, precum și a tuturor Întâistătătorilor Bisericii Române din această perioadă, a devenit astăzi realitate palpabilă, concretă și splendidă, spre slava Domnului Dumnezeu-Atotțiitorul, Izbăvitorul sufletelor și a trupurilor noastre!

De altfel, nenumărate dificultăți insurmontabile, care s-au întrețesut cu zbuciumul furtunos al istoriei și cu multe alte evenimente primejdioase prin care a trecut Neamul Românesc, în secolul al XX-lea, de curând apus, nu au permis să se împlinească mai devreme această sfântă făgăduință și acest legământ sfânt făcut lui Dumnezeu.

Este adevărat că, în cursul anumitor etape ale strădaniilor neobosite depuse pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, s-a creat impresia că ridicarea acesteia este imposibilă.

Știm bine că vrăjmașul mântuirii noastre se gândește cu vicleșug la biruințele pe care Biserica și fiii ei credincioși le obțin împotriva lui, în sfinte locașuri de închinare, prin comuniunea euharistică la Sfânta Liturghie, prin celelalte Sfinte Taine ale reînnoirii și creșterii duhovnicești, ale tămăduirii credincioșilor, prin propovăduirea Evangheliei și prin pogorârea și lucrarea Dumnezeiescului Har.

De aceea, el, vrăjmașul, nu numai că îi povățuiește și îi călăuzește pe cei care lucrează împotriva noastră cu uneltele sale, așa cum, din nenorocire s-a întâmplat, cu decenii în urmă și aici, în România, cu Sfintele Mănăstiri Mihai Vodă și Văcărești, și cu alte biserici de enorie, dar întotdeauna pune multe piedici și creează multe dificultăți și obstacole în calea ridicării de noi lăcașuri ale Domnului.

Și, desigur, nici în cazul de față nu și-a schimbat tactica. Dar, frățiile voastre, ați avut credință statornică și nezdruncinată în atotputernicia și împreună – lucrarea lui Dumnezeu. Ați avut fierbinte dragoste față de El și de Biserica Lui! Ați avut nădejde tare că preaputernica dreaptă a Celui Preaînalt avea să vină, negreșit, în ajutorul strădaniilor sfinte la care nu ați renunțat.

Astfel, ceea ce cândva părea omenește cu neputință, din pricina obstacolelor ridicate de cel viclean, în cele din urmă s-a dovedit a fi cu putință și s-a realizat.

În felul acesta, astăzi putem să aducem slujirea noastră cuvântătoare și să înălțăm lui Dumnezeu rugăciuni de mulțumire și recunoștință, atât din partea poporului român, cât și a noastră, a tuturor, sub cupolele mărețe ale acestei preafrumoase și monumentale realizări a arhitecturii bisericești.

Se spune că acel împărat și teolog de odinioară, Justinian cel Mare, atunci când, după încheierea lucrărilor de construcție, a intrat în Catedrala Sfânta Sofia, catedrala fără pereche, ridicată de el în Constantinopol, ar fi exclamat: „Te-am învins, Solomoane!”. Tot așa și Preafericirea Voastră, Preafericite Frate Patriarh Daniel, puteți să spuneți astăzi: „Am învins toate greutățile venite de la cel rău și, iată, Doamne Iisuse Hristoase, Izbăvitorul Neamului Românesc, Ție îți aducem acest locaș de închinare, vrednic de Tine și preastrălucit!”.

Marele nostru înaintaș (pe tronul patriarhal ecumenic), Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul, spunea: „Moise a făcut locaș sfânt, Cortul adunării, aici pe pământ, care era chip al celor cerești. Și toți au adus ceea ce li se poruncise sau din proprie inițiativă: unii aur, alții argint, alții pietre, iar unele femei au adus pânză de vison toarsă frumos, altele vison roșu țesut meșteșugit, alții porfiră, alții piei de berbec, fiecare bărbat și femeie a adus ce a avut. Toți au contribuit! Nici unul nu a rămas fără să-și aducă darul, chiar dacă se număra printre cei mai săraci”[1]. 

Astăzi, aducându-ne aminte de aceste cuvinte, vă vedem cu ochii cugetului, cler și popor, ierarhie și Guvern, Stat Român, cetățeni în funcții de conducere și cetățeni de rând, vă vedem pe toți, cu mic, cu mare, copii și vârstnici, oameni de seamă și oameni mai puțini cunoscuți în lume, meșteșugari și oameni de știință, muncitori și artiști, români din București, din cele mai îndepărtate colțuri ale țării și din diaspora românească din toată lumea; vă vedem cum veniți să vă aduceți contribuția cu mulțumire, nu cu mâna tremurândă, ci cu bucurie și pătrunși la inimă, fiecare după posibilități și cu voie bună, așa încât obstacolele să fie date la o parte, ca să se asigure sumele de bani necesare – deloc neglijabile – cu care să se procure materialele de construcție și de finisare, sfintele vase liturgice, icoanele, mobilierul și ornamentele.

Pe toți vă vedem în cuget cum dați o mână de ajutor ca să se împlinească, cu lucrarea lui Dumnezeu, făgăduința – legământ făcută de Neamul Românesc și să se încheie, să se înzestreze și să se împodobească cât mai frumos Catedrala de frunte a patriei dumneavoastră, astfel încât aceasta să fie pe măsura valorilor spirituale mărețe ale Ortodoxiei și ale tradiției istorice naționale a românilor.

Veșnică va fi lauda nu numai pentru cei care se află în linia întâi a ostenitorilor sârguincioși, în frunte cu energicul și neobositul Patriarh Daniel, dar și pentru toți cei care, în diverse chipuri, de pe orice treaptă și oricât de puțin ajută, cu rugăciunea, cu contribuțiile bănești sau eforturile personale și prin muncă la construirea și terminarea lucrărilor.

De altfel, Domnul nostru Iisus Hristos a lăudat mult pe văduva care a dăruit cei doi bănuți. Pentru toți se va auzi, în fiecare zi, la sfintele slujbe care se vor săvârși, „fericită pomenirea ctitorilor acestei sfinte biserici!” Cu multă căldură, pentru ei, se va înălța la ceruri rugăciunea „Sfințește, Doamne, pe cei care iubesc frumusețea casei Tale!”.

Dregătorului care L-a întrebat astăzi pe Hristos ce se cere să facă pentru a moșteni viața veșnică, Domnul i-a arătat că trebuie să păzească poruncile lui Dumnezeu, cunoscute din Decalogul dat de către Cuvântul neîntrupat, lui Moise, pe Muntele Sinai. Iar când acela a spus că le-a păzit încă din tinerețe, Domnul i-a arătat o cale care le întrece pe toate, calea renunțării complete la siguranța dată în lumea aceasta de situația materială, avere sau orice altceva de acest fel.

Totodată, l-a învățat că această cale se continuă și se desăvârșește prin dedicarea totală sau prin consacrarea trăirii vieții în Hristos. Pentru acel dregător iudeu anonim bogăția a constituit un adevărat obstacol când a fost vorba să ia hotărârea de a face ascultare față de Hristos. Bogăția i-a fost idol care l-a împiedicat să-și închine viața singurului Dumnezeu adevărat.

Renunțarea la idolii de orice fel, fie aceștia religioși, ideologici, materiali sau pseudo – spirituali, constituie întotdeauna o problema foarte grea! Nesoluționată cum trebuie, aceasta îndepărtează posibilitatea de a dobândi mântuirea, chiar dacă, eventual, suntem animați de intenții bune.

Zdrobirea idolilor, care adesea pare să fie cu neputință, devine cu putință numai în Hristos și prin Hristos: „Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu!”. El a zdrobit din temelii pe idolii falsului iluminism, ai secularizării, ai idealismului, ai materialismului și ai ateismului pasiv individual sau militant de stat, cândva singur stăpânitor în țara dumneavoastră, care, tradițional, din străbuni, este o țară creștin ortodoxă.

Dumnezeu a izbăvit România de acești idoli, așa cum a eliberat națiunea română și a așezat-o în istorie ca stat independent. Nu putem ști pentru câți oameni idolul care îi împiedică să trăiască deplin viața în Hristos este bogăția, egoismul, hedonismul, iubirea de slavă deșartă, superstiția sau altceva. Ceea ce se cere imperios este să dispară idolii din viața noastră și noi înșine să ne facem Biserică vie a adevăratului Dumnezeu.

Iar aceasta se poate realiza numai în atmosfera cu miros de bună mireasmă duhovnicească a slujirii cuvântătoare bisericești, prin lupta necurmată pentru transformarea existențială prin pocăință, prin asceză și prin cultivarea sfintelor virtuți evanghelice.

Zi de zi, fiecare credincios va fi chemat la lupta cea bună de glasul frumos răsunător al clopotelor Catedralei Mântuirii Neamului.

La slujba de sfințire a clopotelor, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a făcut următoarea remarcă foarte reușită: „Glasul clopotelor este glasul Domnului, Care ne cheamă să ne adunăm la sânul dragostei Sale și să ne rugăm. Rostul lor este să ne țină în starea de priveghere.”

Iubiții mei,

Dincolo de biserica zidită, fiecare credincios, în sine, și toți credincioșii laolaltă sunt Biserică vie. După învățătura Sfântului Apostol Pavel, cel de Dumnezeu înțelepțit, noi suntem Templul sfânt al lui Dumnezeu, aşezat pe temelie de nezdruncinat, pe Însuși Hristos[2].

Lucrul bine plăcut lui Dumnezeu este sfințirea Catedralei, cu hramul Dumnezeieștii Înălțări a Mântuitorului! Inspirată a fost decizia ca, în această Catedrală, să se cinstească și hramul Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi chemat, care este sfântul ocrotitor, atât al Patriarhiei Ecumenice, cât și al Bisericii Române.

De aceea, suntem chemați să lucrăm împreună pentru zidirea, săvârșirea și sfințirea Bisericii vii, duhovnicești.

În continuarea cuvintelor pe care ni le-a adresat mai sus, Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul accentuează următoarele: „Așa și noi să ajutăm la cinstitul cort dumnezeiesc al Bisericii, pe care Domnul –  nu omul! – l-a întemeiat și care se zidește cu feluritele frumuseți ale virtuților! Să ajutăm toți, deopotrivă, unul cu puțin, altul cu mai mult, ca să fie săvârșită, să se facă locaș al lui Hristos și biserică sfântă. Așa să ne zidim unii pe alții în unire ca să fim trup bine alcătuit și bine închegat prin lucrarea măiestrită a Duhului Sfânt!”[3].

Așadar, frați și fii iubiți, „fiecare să ia seama cum zidește”[4], cu ce materiale! Să zidim cu credință tare, pocăință, nevoințe duhovnicești, virtuți, fapte bune, bine plăcute lui Dumnezeu.

Și, pe lângă acestea, să răsune în auzul nostru, în fiecare clipă, îndemnul de la cântarea slujbei de sfințire a bisericii, pe care să-l aplicăm în viață: „Înnoiți-vă spre sfințire, fraților, lepădând omul cel vechi! Umblați întru înnoirea vieții, ținând în frâu tot ceea ce aduce moartea!… Așa se înnoiește omul spre sfințire, așa se aduce cinstire zilei sfințirii bisericii! Amin!

[1] Cuvântul al XIX – lea, Către Iulian Apostatul, Thessaloniki 1977, EPE 5, p.404 – 406.

[2] 1 Corinteni, 3, 11 și 16 – 17.

[3]  Cuvântul al XIX – lea, Către Iulian Apostatul, Thessaloniki 1977, EPE 5, p. 406.

[4] 1 Corinteni, 3, 10.

Psalmii lui Salomon. Psalmul 6, cf. LXX

2 comments

1. [În(tru) nădejde, [psalmul] lui Salomon]. Fericit [este] omul a cărui inimă a sa [este] pregătită să cheme numele Domnului. Când își amintește [își va aminti] el numele Domnului, [atunci] va fi mântuit.

2. Căile sale sunt îndreptate de către Domnul și străjuite [sunt] faptele mâinilor sale de către Domnul Dumnezeul său.

3. De vederea visurilor sale celor rele nu se va tulbura sufletul său și în[tru] trecerea râurilor și [în] valul mărilor nu se va înfricoșa.

4. S-a ridicat din somnul său și a binecuvântat numelui [numele] Domnului [ἐξανέστη ἐξ ὕπνου αὐτοῦ καὶ ηὐλόγησεν τῷ ὀνόματι Κυρίου], în[tru] buna așezare a inimii sale a lăudat numelui [numele] Dumnezeului său [ἐπ᾽ εὐσταθείᾳ καρδίας αὐτοῦ ἐξύμνησεν τῷ ὀνόματι τοῦ Θεοῦ αὐτοῦ].

5. Și s-a rugat feței Domnului pentru toată casa sa și Domnul a auzit rugăciunea a tot celui [care este] în[tru] frica lui Dumnezeu.

6. Și toată cererea sufletului nădăjduind [care nădăjduiește] către El o împlinește Domnul. Binecuvântat [este] Domnul [εὐλογητὸς Κύριος], Cel care face milă [cu] cei care Îl iubesc pe El în[tru] adevăr [ὁ ποιῶν ἔλεος τοῖς ἀγαπῶσίν Αὐτὸν ἐν ἀληθεία].

Prima predică a Patriarhului Daniel în Catedrala Națională [24 noiembrie 2018]

Leave a comment

În acest an, 2018, al Centenarului Marii Uniri, când suntem chemaţi să cultivăm gesturi de comemorare şi recunoştinţă faţă de eroii şi luptătorii români, care, de-a lungul istoriei, s-au jertfit pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român, săvârşim în mod solemn, împreună cu ierarhi, clerici şi credincioși, slujba de pomenire a tuturor Eroilor neamului românesc, în Catedrala Mântuirii Neamului, simbol al întregirii României.

Pomenirea solemnă a Eroilor neamului românesc, cu o zi înainte de sfințirea Catedralei Naționale, o săvârşim pentru a așeza, cu evlavie şi recunoștință, sub Sfânta Masă a Altarului Catedralei Mântuirii Neamului, numele tuturor eroilor români cunoscuţi, care şi-au jertfit viaţa în Războiul de Independență (1877), în Războaiele Balcanice (1913), în Primul Război Mondial (1916-1919) în Al Doilea Război Mondial (1944-1945), precum şi numele făuritorilor Marii Uniri de la 1918.

Listele cu numele eroilor cunoscuți ai României, care au fost pomenite de părinții împreună slujitori, au fost puse la dispoziţie, la solicitarea Patriarhiei Române, de către Ministerul Apărării Naționale.

În afara acestor liste cu nume de eroi cunoscuţi, există o mulțime de eroi necunoscuți ai neamului românesc, care au fost înmormântați în gropi comune, în locuri necunoscute, dar care sunt cunoscuţi de Dumnezeu, pentru că Hristos-Domnul adună în comuniunea Sa sufletele celor adormiţi în dreapta credinţă, ca spicele într-un snop de grâu cules.

Catedrala Mântuirii Neamului a fost dintru început închinată cinstirii după cuviinţă a eroilor care s-au jertfit, de-a lungul întregii noastre istorii, pentru apărarea credinţei, pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

În acest sens, hramul principal al Catedralei Mântuirii Neamului a fost ales să fie Sărbătoarea Înălţării Domnului, care este şi zi de pomenire a eroilor, pentru a ne învăţa că există o legătură tainică între Crucea suferinţelor, Învierea şi Înălţarea la cer întru slavă a Mântuitorului Iisus Hristos, şi jertfa Eroilor neamului, care şi-au dat viaţa pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

Hristos Domnul a trecut mai întâi prin jertfa Crucii şi apoi ne-a arătat bucuria Învierii şi slava Înălţării la ceruri.

În acelaşi timp, Înălţarea la ceruri vesteşte deja Parusia (cf. Fapte 1, 11), venirea cea de-a doua a Domnului Hristos, cu slavă, să judece lumea, când „toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui (Dumnezeu), şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29).

Așezarea numelor eroilor români sub Sfânta Masă a Altarului Catedralei Naţionale este, în acelaşi timp, un simbol liturgic şi patriotic.

În Biserica Ortodoxă, Sfânta Masă numită şi Altar sau Prestol, reprezintă atât Mormântul lui Hristos Cel Răstignit, cât şi Tronul slavei Învierii şi Înălţării Sale la cer.

Totodată, Sfânta Masă reprezintă şi masa Cinei celei de Taină a lui Hristos, când El a instituit Sfânta Euharistie în Sfânta şi Marea Joi, înainte de Pătimirea, Moartea şi Învierea Sa.

De aceea, așezarea pomelnicelor care cuprind numele eroilor români, din timpuri şi locuri diferite, sub Sfânta Masă a Altarului Catedralei Naţionale, simbolizează, pe lângă semnul neuitării şi prețuirii noastre pentru jertfa lor, şi speranţa comuniunii lor veşnice cu Hristos Domnul, în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice, învățând din rugăciunile Bisericii că „mai înfrumuseţat decât Raiul (…) s-a arătat, Hristoase, Mormântul Tău, izvorul învierii noastre”.

Hotărârea pomenirii Eroilor neamului românesc la praznicul Înălţării Domnului se datorează primului Patriarh al României, Miron Cristea, care, în anul 1920, a făcut această propunere în dubla sa calitate de Preşedinte al Societăţii Mormintelor Eroilor căzuţi în Război şi Mitropolit Primat – Președinte al Sfântului Sinod.

Mai târziu, în timpul dictaturii comuniste, această tradiție sfântă şi frumoasă românească a fost întreruptă, fiind reluată abia în anul 1990, după ce Biserica a primit libertatea de a se exprima şi a-şi reface tradiţia sănătoasă în legătură cu prezenţa ei în mijlocul poporului român dreptcredincios.

Astfel, în hotărârile Sfântului Sinod din anii 1999 şi 2001 s-a revenit la tradiţia ca sărbătoarea Înălţării Domnului să fie consacrată ca Zi a Eroilor și Sărbătoare națională bisericească. Totodată, Legea nr. 379/2003, privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război, a proclamat cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paşti, sărbătoarea Înălţării Domnului – Ziua Eroilor, ca sărbătoare naţională a poporului român.

Cultul eroilor, adică pomenirea din neam în neam, sau din generaţie în generaţie, a celor jertfiţi pentru apărarea credinţei şi a patriei, este o adevărată cultură a sufletului românesc care crede, simte şi mărturiseşte că iubirea este mai tare decât moartea.

Mulţimea pomelnicelor şi parastaselor pentru eroii neamului constituie, pe lângă rugăciune, şi un puternic factor de cultivare a conştiinţei unităţii şi continuităţii noastre naţionale.

Pomenirea eroilor din toate timpurile şi din toate locurile, ca şi cultul morţilor în general, constituie manifestări de mare statornicie în credinţă, de continuitate şi unitate în cuget şi simţiri de-a lungul generaţiilor. Astfel, este semnificativ faptul că pomelnicul a stat la baza Cronicelor româneşti (exemplul sugestiv: Pomelnicul de la Mănăstirea Bistriţa, Neamţ).

Cronicile şi Letopiseţele care consemnează jertfelnicia poporului român sunt admirabil rezumate în textul inscripţiei de pe Arcul de Triumf din capitala României: „După secole de suferinţe, creştineşte îndurate, şi după lupte grele pentru păstrarea fiinţei naţionale, după apărarea plină de sacrificii a civilizaţiei umane, se îndeplini dreptatea şi pentru poporul român…”.

Aşadar, eliberarea noastră de orice stăpânire străină a fost trăită tot ca experienţă a ajutorului şi a luminii lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat. De aceea, cuvintele imnului de biruinţă a iubirii jertfelnice asupra păcatului şi asupra morţii, „Hristos a Înviat”, troparul Sfintelor Paşti, pe care îl intonăm şi la pomenirea eroilor, a fost înscris, ca simbol de recunoştinţă, pe frontispiciul Mausoleului eroilor de la Mărăşeşti.

Mulţimea eroilor jertfelnici, pe care cu smerenie şi recunoştinţă îi pomenim astăzi, confirmă adevărul că poporul român a interiorizat Taina Crucii şi a Învierii şi a trăit istoria sa ca pe o Cruce şi o Înviere, suferinţă şi speranţă, întristare şi bucurie.

Taina Crucii care se înalţă în slava Învierii este înscrisă pe Stema României, ca simbol al istoriei noastre şi program spiritual permanent. De aceea, vulturul de pe Stema României poartă Crucea în plisc, arătând că numai prin iubire jertfelnică noi ne-am apărat, am dăinuit şi am păstrat credinţa, unitatea şi demnitatea noastră.

Pomenirea Eroilor neamului românesc, organizată cu solemnitate și demnitate în Catedrala Naţională, ne ajută să înțelegem că evidențierea marilor simboluri și valori ale neamului românesc este o datorie a tuturor cetățenilor României!

Toţi suntem chemați să păstrăm şi să cultivăm darul libertăţii şi unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnității poporului, obţinut cu multe jertfe de vieţi omeneşti şi multe eforturi spirituale şi materiale!

Ne rugăm Mântuitorului Hristos Cel Răstignit, Înviat şi Înălţat la cer, să reverse harul Său, al luminii şi vieţii veşnice, peste Eroii neamului românesc, dăruindu-le lor odihnă sfântă întru nădejdea Învierii, iar nouă, celor ce îi cinstim prin rugăciune şi fapte bune, să ne dăruiască puterea să păstrăm dreapta credinţă, să ne iubim poporul şi patria, să ne rugăm şi să lucrăm pentru pace, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

1 2 3 … 5