Predică la Duminica a XXII-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

în comentariul său la Sfântul Lucas, Sfântul Teofilactos al Bulgariei[2] consideră că Lc. 16, 19-31, adică Evanghelia de azi, cea a bogatului nemilostiv și a săracului Lazaros, nu este o relatare istorică, ci o parabolă a Domnului[3].  Și Sfântul Ambrosius[4] al Mediolanumului[5], în comentariul său la Sfântul Lucas, considerase același lucru: că Evanghelia de azi e o parabolă[6] și nu o relatare istorică.

Dar când vorbește despre Iad și despre Rai, Sfântul Teofilactos nu le consideră locuri fictive, ci reale. Pentru că „prăpastia cea mare [χάσμα μέγα]” [Lc. 16, 26, BYZ], care există între cei Drepți și cei păcătoși, arată distanța și diferența dintre ei[7]. Ba, mai mult, pe baza afirmației de la Lc. 16, 26: „între noi și voi prăpastia cea mare a fost întărită [μεταξὺ ἡμῶν καὶ ὑμῶν χάσμα μέγα ἐστήρικται], ca cei care vor să treacă de aici la voi să nu poată [ὅπως οἱ θέλοντες διαβῆναι ἔνθεν πρὸς ὑμᾶς μὴ δύνωνται], nici cei de acolo la noi să treacă [μηδὲ οἱ ἐκεῖθεν πρὸς ἡμᾶς διαπερῶσιν]” [cf. BYZ], Sfântul Teofilactos arată că Iadul e veșnic[8]. După cum și Raiul este veșnic.

Pentru ca, spre finalul comentariului său, Sfântul Teofilactos să interpreteze tropologic sau alegoric parabola de față, spunând că Domnul a vrut să vorbească în ea despre oamenii cei bogați din Israil[9]. Căci atunci când a vorbit despre porfiră, Domnul a indicat împărăția, pe când atunci când a vorbit despre vison [Lc. 16, 19, BYZ], El s-a referit la preoția Vechiului Testament[10]. Dar când a vorbit despre Lazaros [Λάζαρος] [Lc. 16, 20, BYZ], prin el Domnul a indicat poporul dintre neamuri, care era lipsit de harul cel dumnezeiesc și de înțelepciune[11].

Sfântul Augustinus de Hippo[12] a privit Evanghelia de azi tot în cheie alegorică, spunând că purpura și visonul indică împărăția, pe când Lazarus, care  înseamnă Adjutas [Cel ajutat][13], indică pe cei lipsiți dintre neamuri[14].

Fărâmiturile [Lc. 16, 21] pe care dorea să le mănânce Lazarus erau cuvintele Legii, pe când rănile lui sunt mărturisirile păcatelor sale. Câinii care îi lingeau rănile sunt oamenii iubitori de păcate, care ne îndeamnă să păcătuim. Iar sânul lui Abraham [Lc. 16, 22] este Împărăția cerurilor, pe când  mormântul Iadului [Lc. 16, 23] este locul de pedeapsă al celor păcătoși[15]. Însă, deși a comentat în mod alegoric, în mod duhovnicește Evanghelia de azi, Sfântul Augustinus nu consideră textul acesta o parabolă, ci o narațiune[16], o povestire a Domnului.

Dar, în același loc, Sfântul Augustinus face o a doua alegorizare a textului, o a doua interpretare duhovnicească a lui, spunând că Lazarus este Domnul și că rănile sale sunt Patimile suportate de Domnul pentru noi. Iar câinii care i-au lins rănile lui Lazarus sunt neamurile care au crezut în Domnul și care acum se împărtășesc cu Trupul și Sângele Său. Iar sânul lui Abraham este ascunsul Tatălui [secretum Patris], întru care S-a înălțat Fiul Său Cel întrupat[17], adică în comuniunea intratrinitară, de care nu S-a despărțit niciodată după dumnezeirea Sa. Ci acum, și ca om, ca Fiul lui Dumnezeu întrupat, intră în comuniunea intratrinitară, în comuniunea veșnică a persoanelor celor dumnezeiești ale Preasfintei Treimi.

Sfântul Cuvios Beda[18] ne spune că Lazarus și-a curățit cele rele ale sale, adică păcatele sale, în focul sărăciei [ignis inopiae], al golătății sale, pe când cele bune ale bogatului, adică averile sale, el și le-a cheltuit în bucuriile trecătoare ale acestei vieți[19]. Tocmai de aceea, Sfântul Lazarus a moștenit Împărăția lui Dumnezeu, pe când bogatul fără nume a fost dus în focul cel veșnic al Iadului.

…Însă Sfântul Lucas, când începe textul Evangheliei de azi, nu ne spune că el e o parabolă, ci ne prezintă cuvintele Domnului fără o introducere, spunându-ne: „Și era un oarecare om bogat și se îmbrăca [în] porfiră [πορφύραν] și [în] visson [βύσσον] , veselindu-se în fiecare zi în mod strălucit [εὐφραινόμενος καθ᾽ ἡμέραν λαμπρῶς]” [Lc. 16, 19, BYZ]. Tocmai de aceea, e corect să vorbim despre o narațiune, despre o povestire realistă a Domnului și nu despre o parabolă. Pe care, fără doar și poate, o putem interpreta și duhovnicește, pentru că Dumnezeiasca Scriptură are diverse niveluri de interpretare teologică.

Orice om are un nume! Dar dacă mori în păcate nepocăite nu lași un nume bun în urma ta, ci o poveste urâtă de viață. De aceea, e ca și cum nu ai avea niciun nume. Sau ai un nume care nu face plăcere să fie amintit.

„Și era un oarecare sărac, [cu] numele Lazaros [Λάζαρος], care zăcea la ușa lui, fiind acoperit cu răni [ἡλκωμένος], și poftind să se sature din fărâmiturile care cad [cădeau] de la masa celui bogat. Dar și câinii [ἀλλὰ καὶ οἱ κύνες], venind [ἐρχόμενοι], lingeau rănile lui [ἀπέλειχον τὰ ἕλκη αὐτοῦ]” [Lc. 16, 20-21, BYZ]. Sărac, singur, bolnav, neajutorat, desconsiderat: așa era Sfântul Lazaros! Doar câinii îi țineau companie…

Și astăzi vedem pe străzile marilor orașe tot mai mulți astfel de oameni. Oamenii nimănui. Oamenii de care vrem să scăpăm, pe care nu vrem să-i vedem, pe care nu vrem să îi ajutăm, de care nu ne pasă. Căci dacă îi ajuți azi, trebuie să îi ajuți și mâine, în mod constant. Iar nouă nu ne place să ne îngrijim de cei care nu sunt ca noi. Nu au casă, trăiesc prin canale, prin case părăsite, pe lângă surse de căldură, mănâncă din tomberoane, nu au haine adecvate, sunt murdari, sunt urâți, sunt devastați de boli. Dar și ei sunt oameni! Și ei au nevoi ca și noi! Și nu știm care e viața lor, cum rezistă, cum fac față greutăților de zi cu zi pentru ca să supraviețuiască…

Însă Sfântul Lazaros, se subînțelege din cuvintele Domnului, nu era numai sărac și bolnav și singur, ci era și om credincios. Un om care răbda în credință toate neputințele și lipsurile lui. Tocmai de aceea, „și a fost să moară saracul [Ἐγένετο δὲ ἀποθανεῖν τὸν πτωχόν]  și să fie dus el de către Îngeri [καὶ ἀπενεχθῆναι αὐτὸν ὑπὸ τῶν Ἀγγέλων] întru sânul lui Avraam [εἰς τὸν κόλπον Ἀβραάμ]. Și a murit și cel bogat și a fost îngropat. Și în[tru] Iad [Καὶ ἐν τῷ ᾍδῃ], ridicându-și ochii săi [ἐπάρας τοὺς ὀφθαλμοὺς αὐτοῦ], fiind în chinuri [ὑπάρχων ἐν βασάνοις], l-a văzut pe Avraam de departe [ὁρᾷ τὸν Ἀβραὰμ ἀπὸ μακρόθεν] și pe Lazaros în sânurile sale [καὶ Λάζαρον ἐν τοῖς κόλποις αὐτοῦ]” [Lc. 16, 22-23, BYZ].

Viața în credință ne mântuie! Viața în care suportăm toate pentru credința în Dumnezeul mântuirii noastre! Și când murim în credință, Îngerii lui Dumnezeu ne duc în Împărăția Sa. Dar când murim în păcate, suntem duși de demoni în Iad. Și sufletul nostru, în Iad, e viu și conștient de chinurile sale.

Și cei din Iad îi văd pe cei din Rai ca fiind departe de ei și pot să se adreseze Sfinților din Rai. De aceea, „și el, strigând, a zis: «Părinte Avraam [Πάτερ Ἀβραάμ], miluiește-mă [ἐλέησόν με], și trimite pe Lazaros [καὶ πέμψον Λάζαρον] ca să înmoaie vârful degetului său [în] apă [ἵνα βάψῃ τὸ ἄκρον τοῦ δακτύλου αὐτοῦ ὕδατος] și să răcorească limba mea [καὶ καταψύξῃ τὴν γλῶσσάν μου]! Că[ci] sunt chinuit în văpaia aceasta [ὅτι ὀδυνῶμαι ἐν τῇ φλογὶ ταύτῃ]». Și a zis Avraam: «Copile [Τέκνον], adu-ți aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viața ta [μνήσθητι ὅτι ἀπέλαβες σὺ τὰ ἀγαθά σου ἐν τῇ ζωῇ σου] și Lazaros, de asemenea, pe cele rele [καὶ Λάζαρος ὁμοίως τὰ κακά]! Iar acum, aici, [el] este mângâiat [νῦν δὲ ὧδε παρακαλεῖται], iar tu ești chinuit [σὺ δὲ ὀδυνᾶσαι]. Și peste toate acestea [Καὶ ἐπὶ πᾶσιν τούτοις], între noi și voi prăpastia cea mare a fost întărită [μεταξὺ ἡμῶν καὶ ὑμῶν χάσμα μέγα ἐστήρικται], ca cei care vor să treacă de aici la voi să nu poată [ὅπως οἱ θέλοντες διαβῆναι ἔνθεν πρὸς ὑμᾶς μὴ δύνωνται], nici cei de acolo la noi să treacă [μηδὲ οἱ ἐκεῖθεν πρὸς ἡμᾶς διαπερῶσιν]»” [Lc. 16, 24-26, BYZ].

Raiul e mângâiere veșnică, iar Iadul este chinuire veșnică! Raiul este bucurie veșnică conștientă, iar Iadul este chinuire veșnică conștientă. Căci bogatul din Iad știe că se chinuie datorită păcatelor sale și că are nevoie de mila Sfinților, de rugăciunile lor către Dumnezeu, pe când cei din Rai se bucură veșnic, ca o consecință a vieții lor credincioase de pe pământ. Căci viața de aici are urmări veșnice.

Tocmai de aceea noi nu trebuie să ne jucăm cu viața noastră. Nu trebuie să considerăm că viața de acum e o glumă, e un timp al distracțiilor nesfârșite, pentru că viața de acum e pregătirea pentru viața cea veșnică. Și acum, în clipa de față, noi ne pregătim pentru veșnicie, pentru veșnicia cu Dumnezeu, ca unii care ne trăim viața în credință și în pocăință continuă.

Nu poți să treci din Iad în Rai și nici din Rai în Iad, pentru că fiecare primește după credința și faptele sale. Doar Dumnezeu poate să facă aceasta, din marea Sa iubire de oameni! Doar El Se poate milostivi de un om, pentru rugăciunile Sfinților Lui, ca să îl treacă din Iad în Rai, lucru atestat de Sfânta Tradiție a Bisericii. Dar nu avem niciun Sfânt al Bisericii, care să fi fost aruncat de Dumnezeu din Rai în Iad. Pentru că toți Sfinții sunt cu El, în comuniune veșnică cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Ultima parte a povestirii Domnului e despre credință și despre mântuirea prin credință și printr-o deplină viață creștină: „Și a zis [bogatul din Iad]: «Atunci te rog, Părinte, ca să-l trimiți pe el  întru casa tatălui meu! Căci am 5 frați. Ca să le mărturisească lor, ca să nu vină și ei întru locul acesta de chin [εἰς τὸν τόπον τοῦτον τῆς βασάνου]».  [Și] Avraam îi zice lui: «Au [Ἔχουσιν] pe Mosis [Μωσῆς ] și pe Profeți [καὶ τοὺς Προφήτας]! Să asculte de ei [ἀκουσάτωσαν αὐτῶν]!». Dar el a zis: «Nu, Părinte Avraam [Οὐχί, Πάτερ Ἀβραάμ]! Ci [ἀλλ᾽], dacă cineva dintre cei morți are să se ducă la ei [ἐάν τις ἀπὸ νεκρῶν πορευθῇ πρὸς αὐτούς], se vor pocăi [μετανοήσουσιν]». Iar [Avraam] i-a zis lui: «Dacă pe Mosis și pe Profeți nu îi ascultă [Εἰ Μωσέως  καὶ τῶν Προφητῶν οὐκ ἀκούουσιν], nici dacă cineva are să învie din morți [nu] vor crede [οὐδέ ἐάν τις ἐκ νεκρῶν ἀναστῇ πεισθήσονται]»” [Lc. 16, 27-31, BYZ].

Pentru că Domnul ne spune aici să ascultăm de Biserica Lui, de teologia ei mântuitoare, dacă vrem să ne mântuim. Teologia Bisericii trebuie să ne ducă la pocăință, la schimbarea continuă a vieții noastre. Fiindcă de teologia Bisericii și de viața ei ascetică ține mântuirea noastră. Pentru că noi ne mântuim în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, crezând în Dumnezeul nostru treimic și făcând voia Lui cea sfântă.

De aceea, iubiții mei, mântuirea trebuie să fie grija noastră capitală, de zi cu zi! Noi trebuie să ne îngrijim de mântuirea noastră, dar și de mântuirea semenilor noștri. Căci ieri, spre exemplu, la sâmbăta morților sau a moșilor de toamnă, cum e trecută în calendar, i-am pomenit pe toți cei adormiți ai noștri. Căci atunci când spunem moși și strămoși ai noștri, noi spunem toți predecesorii noștri. Toți cei din neamurile noastre, care au adormit în credință, și ale căror suflete sunt vii în veșnicie.

Și ne rugăm pentru ei, pentru că dorim mântuirea tuturor oamenilor! Și de aceea îi pomenim cu colivă și cu prinoase, îi pomenim la Parastas și la Dumnezeiasca Liturghie. Fiindcă ne rugăm iar și iar pentru mântuirea lor, pentru odihna lor veșnică, pentru bucuria lor veșnică, cea împreună cu toți Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu, în Împărăția Sa.

Căci Sfântul Lazaros, cel neputincios și bolnav, cel care sta în compania câinilor, pentru că oamenii îi disprețuiau starea lui de boală și de neputință, a fost dus de Îngeri în sânul lui Avraam, în Împărăția lui Dumnezeu. Cel care nu are om, Îl are pe Dumnezeu ca ajutor!

Dar dacă aici stăm în comuniune cu Dumnezeu și cu cei credincioși Lui, învățând comuniunea iubirii și a întrajutorării, vom moșteni Împărăția Lui, în care toți Sfinții sunt împreună. Dar dacă nu ne suportăm unii pe alții, dacă nu ne înghițim unii pe alții și ne facem rău reciproc, atunci coborâm în Iadul răutății și al singurătății. Unde chinul nostru e veșnic, pentru că nu ne-am deschis lui Dumnezeu și oamenilor, pe când trăiam pe pământ.

Alegem adică, în fiecare zi, ce fel de veșnicie vrem să avem! Alegem veșnicia cu Dumnezeu sau veșnicia cu demonii în funcție de ceea ce facem, de ceea ce gândim, de ceea ce voim. Pentru că nu există o stare intermediară între bine și rău, iar cine nu dorește viața cu Dumnezeu, ci viața la întâmplare, dorește viața cu demonii.

De aceea, să nu dorim altceva decât să trăim și să murim în dreapta credință a Bisericii! Să adormim cu somnul cel cuvios al Sfinților, în credință și în pocăință, împăcați cu toți, iertați și împărtășiți cu Dumnezeul vieții noastre. Pentru că numai astfel vom fi în veci cu El, cu Dumnezeul nostru, cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeul păcii și al îndurărilor și al iubirii de oameni, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

---

[1] Începută la 8. 20, în ziua de 31 octombrie 2018, zi de miercuri. Cu soare, 14 grade.

[2] A se vedea: https://pt.wikipedia.org/wiki/Teofilacto_de_Ocrida.

[3] Cf. PG 123, col. 973.

[4] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Ambrose.

[5] Mediolanum e numele vechi, latin, al Milanului, cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Mediolanum.

[6] Cf. PL 15, col. 1859.

[7] PG 123, col. 977. [8] Ibidem.

[9] PG 123, col. 980. [10] Ibidem. [11] Ibidem.

[12] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Augustine_of_Hippo.

[13] Pentru că אֶלְעָזָר [Elazar] înseamnă Dumnezeu este ajutorul meu, cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Lazarus_of_Bethany și https://ro.wikipedia.org/wiki/Lazăr.

[14] PL 35, col. 1350. [15] Ibidem. [16] Ibidem. [17] PL 35, col. 1352.

[18] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Bede.

[19] PL 92, col. 535.