Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [28]

Sensibilitatea romantică a lui Sorescu iese la iveală în multe situații. Iată, spre exemplu, poemul Studiu de repaus:

Iată nu mai vreau să fac un pas,
Rămân aici nemișcat,
Alături de alți pini,
Cât mai e liber un loc de pin.

Am și început
Să prind mușchi și licheni,
Vin la mine furnicile
Să le arăt nordul,
Nu am niciun chef,
Eu am fost pe-acolo,
Ce să le mai pun și pe ele pe drumuri
Degeaba.

E bine să te fixezi undeva
După un drum lung,
E bine, după ce ai terminat toată viața,
Să nu mai scoți un cuvânt.

Eu sunt pin
Și-am început
Cu toate acele mele
Să cos din vânt
Un oftat.

Subtil, pune problema metapoeziei, a înlocuirii limbajului omenesc cu limbajul naturii. Dacă Eminescu lăsa izvorului în noapte (în liniște adică și sub lumina stelelor) misiunea de a spune mai departe acel Carmen Saeculare pe care el nu l-a terminat (Scrisoarea IV), Sorescu – eminescian și arghezian în același timp – coase pe vânt cu ace de brad: „E bine, după ce ai terminat toată viața,/ Să nu mai scoți un cuvânt.// Eu sunt pin/ Și-am început/ Cu toate acele mele/ Să cos din vânt/ Un oftat”.

Într-adevăr, vântul prin acele pinului naște un sunt dureros. Însă, în vremea în care scria Sorescu, puțini sau aproape nimeni nu mai avea asemenea sensibilități sau nu mai găsea că ele își au locul în poezia vremii.

Apogeul operei literare e muțenia. Omul nu poate ajunge la desăvârșire și lasă cosmosului creat de Dumnezeu să alcătuiască acel „finis” care „coronat opus”.

În același timp, concluzia la care poate ajunge, la finalul vieții, nu e decât aceea a existenței ca o durere, ca o peregrinare obositoare, care te face să dorești „să te fixezi undeva/ După un drum lung”. Iar „fixarea” nu poate fi decât într-un loc care are stabilitatea veșniciei…