Temniță și duhovnicie [4]

Chinurile temniței comuniste sunt înfiorătoare. Foamea, frigul, mizeria, singurătatea, munca silnică, bolile, teroarea instituită de gardieni, atmosfera generală de coșmar sunt menite să îi năruie psihic pe deținuți.

Pe Radu Gyr îl chinuie cumplit amintirile vieții fericite de mai înainte și instinctele trupești. De aceea găsim la el rememorări melancolic-dureroase, dar și foarte multe imagini poetice ale unui erotism sălbatic (renunț la exemplificări), pe lângă (uneori alături) de imaginile, greu de suportat, care descriu locul de supliciu și condițiile de viață ale deținuților. Însă Gyr manifestase această tendință spre a explora universul estetic al urâtului, în poezie, și înainte de a intra în pușcărie.

Dorul de viață în libertate îi aduce în memorie nu numai scene din copilărie sau din viața de familie, ci și peisaje aparent banale:

„Toamnei, în temniță, nu-i vedem lămpile-aprinse./ Adulmecăm doar mirosul ei bun ca aburul ciorbii,/ și-o pipăim pe-ntuneric, ca orbii,/ printre zăbrele, cu mâinile-ntinse… //

Toamna, în temniță, n-o vedem niciodată./ Doar noaptea-auzim cum tușesc celule, alături,/ și-o simțim lunecând ca o cățea mare, roșcată,/ momită să lingă sângele cald, vomitat pe sub pături. /…/

Toamne, în temniță n-o vedem niciodată,/ o pipăim ca infirmii, o mirosim ca dulăii…/ O, de-ar intra printre gratii o frunză incendiată,/ i-am duce la buze pâlpâirea văpăii”… (Toamna în temniță).

Însă cea mai mare dramă pe care o trăiește Gyr este aceea de a ajunge să nege mila lui Dumnezeu și să se răzvrătească împotriva Lui:

„Când voi muri în temnița asta spurcată,/ strivit de strigoii celulei și de milenii,/ or[i] singur punându-mi o sfoară de beregată,/ în moartea mea nu vor fi duioșii, nici sfințenii. //

Niciun heruv nu-mi va fi lunecat peste față,/ morții să-i dea împăcare, surâs și blândețe./ Îngerii mei au fost osândiți la ocnă pe viață,/ sau spânzurați, ca hoții, prin piețe. //

Obrazul în scârbă mi-o fi împietrit și-n dezgusturi/ trupu-ntreg o să-mi stea rășchirat ca o gheară./ Din inimă s-o ridica o mireasmă amară/ de floare de soc, de cucută, de brusturi. /…/

Și-un scuipat, cât mai gros, repezit cu putere-n tavan,/ am să las, să-mpietrească pe veacuri ca stalactita./ Prin el, vreau să-mi țintui de-a pururi ursita,/ sus, pe un cer decăzut și dușman…” (Când voi muri).

Lui Dumnezeu Îi strigă: „Din toate minunile Tale/ nu văd o zdreanță, nu pipăi nimic./ Pentru-osânditul calic/ ai numai ziduri în pieile goale…” (Sărac sunt, Doamne).

Sau Îi cere, iconoclast: „Tu care ciobănești, cerește,/ libărcile din dușumele,/ Părinte-Sfânt, blagoslovește,/ zâmbind, și holda urii mele. /…/ Vreau o recoltă-nveninată,/ suflată-n lacrimi și-n aramă…/ Nu mă-nvăța să iert vreodată,/ și rodul urii fă-l să geamă” (Cântec de ură).

Deținuții sunt adesea „numai jind, numai gură,/ foame și ură” (Foamete). De frig, „Zdrențe de piele se dezlipesc de pe mine,/ ca niște hălci de moloz. /…/ Până și lupii urilor mele/ au degerat în zănoagele lor” (Frig). Iar poetul simte că „Nu-mi mai umblă prin  inimă nimeni,/ în somn niciun pas nu mai ninge,/ Rar, în zeama neagră de chimen,/ lacrima mea se-aprinde, se stinge” (Curgere).

Nu știu dacă poemul Stigmate trebuie citit ca o mărturisire umilă sau ca un act de beligeranță blasfemică:

„De sute de ori ai murit pentru mine,/ pe cruce, sub gloanțe, în spânzurători./ Mai noi înviau gunoaiele mele,/ de câte ori veneai ca să mori. //

Te-ai frânt pentru mine zadarnic,/ sângele Tău n-a putut să mă spele./ Întreagă fântâna Viteesbei/ n-a folosit leprei mele. //

Ca să mă scufund în mocirle,/ Te ridicai din morminte…/ Te făceai cântec, lumină și pâine,/ ca să-Ți ies fiară-nainte. //

Și-ai suit Dragostea: rug până-n stele./ – Vindecă-te-n marile flăcări, mi-ai spus./ I-am stins vâlvătaia sub talpă/ și-am vânturat cenușa-n apus. //

Mi-ai întins fructul, am căutat viermii,/ zboruri mi-ai dat, am cerut gheare,/ și Ți-am vărsat paharul cu zâmbet,/ ca să mi-l umplu cu lacrimi de sare. //

Divin Inginer, ai zidit peste mine/ Nemărginirea, ca o arcadă:/ – Iată Eternitatea, a ta e… // Și-am ales clipa schiloadă”.

Poemul este despre grozava neputință umană. Deși e îmbiat cu înălțimi și cu simțirea veșniciei, și deși cunoaște multele morți ale Mântuitorului pentru noi și infinita Lui iertare și milostivire, omul se arată tot slab în a lupta împotriva răului și a alege ceea ce e pieritor.

Durerile covârșitoare au și ele partea lor de bine, pe care poetul o conștientizează până la urmă, adică folosul spiritual:

„De iadul rănilor fecunde,/ de dulcele, grozavul rug,/ ascunde-m-aș, nu m-aș ascunde,/ fugire-aș și n-aș vrea să fug. //

Veninul tainelor l-aș stoarce,/ aș vrea să-l sec și să nu-l sec./ Întoarce-m-aș, nu m-aș întoarce,/ plecar-aș și n-aș vrea să plec. //

Vreau veșnicii să mă răzbune,/ când moartea-mi dă mereu ocol./ M-ascund în clipă de genune,/ de groaza clipei fug în gol. //

De umbre și năluci mă leapăd,/ apoi le cer îngenuncheat/ și mușc, cu foame, de la capăt,/ din ce-am urât și-am blestemat” (Circuit).