Predică la Duminica a XXV-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

Evanghelia de azi [Lc. 10, 25-37] ne mărturisește cu putere faptul că iubirea evanghelică, iubirea cerută nouă de Dumnezeu, iubirea care ne mântuie pe noi e aceea față de omul concret, de omul în carne și oase, pe care trebuie să îl cunoști în mod personal. Cu care trebuie să te întâlnești, pe care trebuie să îl asculți, pe care trebuie să îl înțelegi și să îl ajuți și să îl iubești în mod real.

Căci iubirea în general față de om, față de binele umanității, e una care nu ne angajează cu totul, pentru că nu îmbrățișează oameni concreți. Dar când te întâlnești în mod real cu oameni reali și începi relații reale cu ei, atunci începi și prietenia și iubirea cu ei, pentru că intri în mod concret în viața lor și în sufletul lor.

De aceea, când Domnul a confirmat [Lc. 10, 28] răspunsul legiuitorului [Lc. 10, 27] și ne-a încredințat că prin iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele noi trăim cu adevărat, trăim duhovnicește, El ne-a spus că întâlnirea reală cu Dumnezeu și cu aproapele nostru este viața noastră. Că întâlnirea reală e iubire duhovnicească.

Pentru că iubirea duhovnicească e plină de sinceritate, e plină de atenție, e plină de entuziasm față de realitatea interioară a unui om. Iubirea față de Dumnezeu ne învață iubirea sfântă față de oameni. Căci atenția și sinceritatea absolută a lui Dumnezeu față de noi ne învață să fim atenți cu adevărat față de oameni și sinceri în relația noastră cu ei.

Însă, când legiuitorul a cerut ca Domnul să-i precizeze cine e aproapele nostru [Lc. 10, 29], Domnul l-a făcut pe acesta să constate mila [Lc. 10, 37] samaritisului [σαμαρείτης] [Lc. 10, 33, BYZ]. Că mila acestuia a însemnat revărsarea iubirii lui față de un om aflat în suferință. Față de un om aflat în mod concret în suferință.

Și această revărsare a iubirii ca milă, ca grijă față de om a fost una concretă, formată din multe fapte și nu a fost doar interioară, sufletească. Căci samaritisul l-a văzut pe cel suferind, a venit la el, i s-a făcut milă de el privindu-i situația lui concretă [Lc. 10, 33], i-a legat rănile, l-a transportat până la han, a avut grijă de el acolo [Lc. 10, 34], a plătit pentru îngrijirea lui pe mai departe [Lc. 10, 35].

Cu alte cuvinte, iubirea nu e o idee, ci e o stare de fapt. Este o angajare totală într-o relație, pentru binele celuilalt și, implicit, și pentru binele tău. Căci binele făcut altora e binele pe care ni-l facem și nouă, pentru că ne umplem astfel de iubirea și de iertarea lui Dumnezeu, dar și de iubirea și de respectul oamenilor față de noi.

Și astfel privind lucrurile, înțelegem că aproapele nostru în mod real e cel pe care îl cunoaștem în mod real. Dar, în același timp, că orice om poate deveni în mod real aproapele nostru, adică omul pe care ajungem să îl cunoaștem și să îl iubim în mod real.

– Și cum ajungem să îl iubim în mod real pe un om?

– Prin curajul sfânt și deplin uman în același timp de a intra în viața lui și de a clădi împreună cu el o relație de prietenie! Și poți intra în viața unui om la Biserică, la școală, la locul de muncă, pe stradă, în tren, în parc, la o nuntă, la un eveniment anume, scriindu-i un email, vorbind cu el pe Facebook sau pe Twitter, telefonându-i și precizându-i în mod direct că dorești să ai o relație de prietenie cu el. Iar dacă îți acordă acest dar al relației reale cu el, atunci poți clădi în fiecare zi o prietenie, o revărsare generoasă a iubirii și a atenției tale față de el.

Însă, înainte de a cere prietenia cuiva trebuie să știi ce înseamnă iubire duhovnicească. Trebuie să ai iubire duhovnicească în tine însuți, adică iubirea lui Dumnezeu pe care El o revarsă în noi în Biserica Sa. Ca nu cumva să confunzi iubirea duhovnicească cu îndrăgostirea sau cu excitația sexuală.

Pentru că iubirea duhovnicească naște o relație sfântă cu un alt om, bărbat sau femeie, în care se urmărește cunoașterea de sine reciprocă și întrajutorarea pe calea mântuirii. Pe când îndrăgostirea de cineva e începutul relației cu el pentru o căsătorie, iar simpla excitare sexuală e începutul curviei. Însă dacă alegem să avem cu cineva o relație de prietenie duhovnicească, ea nu implică sexualitatea și nici angajarea maritală, ci cunoașterea de sine reciprocă și întrajutorarea frățească pentru a crește în viața duhovnicească și intelectuală.

–  Dar dacă nu ne implicăm într-o relație reală cu un altul, ce fel de viață avem?

– Una comodă, de oameni însingurați, rupți de realitatea celorlalți, care nu înregistrează creșteri mari în înțelegere și în experiența de viață. Pentru că nu ne interesează despre cum trăiesc alții, despre cine sunt ei și nu vrem să avem de-a face cu viața lor.

Tocmai de aceea, când trecem pe lângă suferințele altora fără ca le punem la suflet și fără să ne implicăm în viețile oamenilor, noi încercăm să ne protejăm interior și să nu ne facem probleme în plus. Și, în mod real, ne protejăm sănătatea și nu ne facem probleme suplimentare, dar ne secătuim tot mai mult de iubire și de bucurie și de împlinire interioară. Ne protejăm viața, dar ne lipsim de bucuria lui Dumnezeu în viața noastră și de înțelegerea reală a oamenilor și, prin ei, a noastră înșine.

Căci închiderea în sine înseamnă pierderea propriei noastre vieți. A vieții noastre duhovnicești, care trăiește și crește numai din relațiile reale cu Dumnezeu și cu oamenii.

Tocmai de aceea, teologia nu poate exista fără duhovnicie. Căci cunoașterea lui Dumnezeu înseamnă viața în relație cu Dumnezeu, după cum cunoașterea oamenilor înseamnă viața în relație vie cu oamenii. Și când ai experiența duhovnicească a vieții cu Dumnezeu și cu oamenii, atunci ai și teologia reală a lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu Se revelează oamenilor în mod real și ei Îl înțeleg în relația cu El, după cum oamenii se revelează pe ei înșiși numai în relația reală cu ei. Căci Dumnezeu Se explică pe Sine Sfinților Lui, celor care Îl iubesc pe El, după cum cei care se iubesc duhovnicește se mărturisesc unii altora în profunzimea experienței lor și se prețuiesc reciproc pentru eforturile ascetice pe care le depun și pentru revărsarea de iubire pe care o manifestă.

– Ce înseamnă: „Mergi și fă [și] tu asemenea!” [Lc. 10, 37, BYZ]?

– Înseamnă: Manifestă-te ca om care iubești și nu doar vorbești despre iubire! Arată în viața ta relații de prietenie cu oamenii! Arată ce faci în mod concret pentru oameni, pentru binele lor real, adică pentru mântuirea lor!

– De ce Domnul l-a evidențiat pe samaritis ca om al bunătății și nu pe preot și pe levitis?

– Pentru că iubirea e acolo unde există și nu acolo unde ar fi trebuit să existe. Omul iubitor, omul bun, omul generos e omul care se dăruie, care creează pentru alții, care se cheltuie pentru alții, care se jertfește pentru ei. Și după cum nu putem să facem un scriitor de geniu din unul care nu are nimic de-a face cu genialitatea, tot la fel nu putem să presupunem că o față bisericească e iubitoare și milostivă, dacă nu este. Pentru că iubirea se cere și se primește de la Dumnezeu, pentru ea trebuie să ne curățim mereu de patimile noastre și să ne dăruim continuu lui Dumnezeu și oamenilor. Căci iubirea nu e o stare confortabilă, ci, dimpotrivă, e o continuă trudă, o continuă ieșire spre oameni, pentru a-i înțelege și pentru a-i respecta.

Comentând acest pasaj evanghelic, Sfântul Beda ne spune că omul căzut între tâlhari este Protopărintele nostru Adam sau umanitatea în general. Iar Ierusalimul din care a coborât omul este pacea cea cerească, a cărei fericire a pierdut-o prin păcat[2]. Jericho, în latină, iar în greacă Ieriho [Ἰεριχώ] [Lc. 10, 30, BYZ], înseamnă Lună, care este schimbătoare, după cum știm. Căci ne-am coborât de la viața cu Dumnezeu la viața păcatului. Iar tâlharii care l-au tâlhărit pe om sunt demonii, care i-au luat slava nemuririi și a nevinovăției, pe când rănile pricinuite de tâlhari sunt păcatele noastre[3].

Sfântul Beda ne spune de ce nu l-au ajutat pe omul rănit nici preotul și nici levitisul: pentru că preoția și slujirea Vechiului Testament au fost trecătoare. Numai Domnul, Samaritisul[4] cel milostiv, ne-a ajutat cu adevărat pe noi. Pentru că El ne-a pus pe dobitocul Său [τὸ Ἴδιον κτῆνος] [Lc. 10, 34, BYZ] sau pe măgarul Său [jumentum Ejus], adică ne-a asumat în trupul Său, și ne-a dus într-un stabulum sau într-un πανδοχεῖον [pandohion] [Ibidem], într-un han, adică în Biserica Sa[5].

Cei doi dinari [δύο δηνάρια] [Lc. 10, 35] sunt cele două Testamente[6], din care noi trebuie să învățăm continuu viața cea duhovnicească. Și, trăind duhovnicește, să îi învățăm și pe alții să trăiască asemenea nouă.

Căci, iubiții mei, acum, înainte de postul Nașterii Domnului[7], avem nevoie să știm că mila ne arată a fi oameni. Că iubirea e cea care ne face să ne milostivim și de oameni și de animale și de întreaga creație a lui Dumnezeu. Pentru că noi trebuie să avem grijă atât de casa și de curtea noastră, dar și de întreaga creație a lui Dumnezeu.

Dacă aruncăm gunoiul în drum, vom da de el în drum. Dacă tăiem sau ardem pădurea, noi și urmașii noștri rămânem fără aer bun. Dacă noi poluăm apa, vom suferi cu toții din cauza acestui păcat împotriva sănătății apei. Căci dacă păcătuim față de mediul înconjurător, păcătuim față de trupul nostru, pentru că pe noi ne îmbolnăvim. După cum, atunci când facem eforturi peste puterea noastră, ne îmbolnăvim trupul și mintea noastră. Însă, cu toate acestea, munca și slujirea lui Dumnezeu sunt binecuvântări mari pentru sufletul și trupul nostru.

Căci ele ne țin în permanentă lucrare și, în același timp, ne împlinesc în mod real. Pe când lenea și lipsa de responsabilitate sunt calamități pentru noi și pentru întreaga comunitate.

Aud cu îngrijorare, de peste tot de prin țară, că oamenii renunță tot mai mult la cultivarea propriului pământ din curte sau de la câmp și preferă să cumpere toate de la magazin. Nu mai pun legume, nu mai cresc păsări, nu mai cresc animale, nu își mai îngrijesc viile, nu mai vor să își muncească pământul pe care îl au. E îngrozitoare această delăsare! Înțeleg că mulți nu au bani pentru muncile agricole sau că nu mai au putere prea multă și nici sănătate. Dar, totuși, cei mai tineri și în putere, nu vor să își mănânce roșia lor sau porcul lor? Nu pot să se ocupe măcar de pământul din curte, iar pe cel de la câmp să îl dea în arendă?

Neîncrederea în noi și în forțele proprii e catastrofală pentru o comunitate mică de oameni și, cu atât mai mult, pentru o națiune întreagă. Neîncrederea, delăsarea, blazarea, deznădejdea sunt boli ale sufletului care strică comunitatea. Pe când munca, credința, încrederea în oameni, ascultarea de Dumnezeu și de legile statului fortifică și sporesc comunitatea.

Pentru că viața noastră nu este un experiment, ci un dar de la Dumnezeu! Pe ea nu trebuie să ne-o pierdem la întâmplare, ci în interiorul ei trebuie să ne clădim ca oameni și să ne dobândim mântuirea.

De aceea, iubiții mei, vă îndemn să fiți responsabili în toate! Să vă pese de oameni! Să nu pactizați cu nedreptățile în inima dumneavoastră și să nu spuneți minciunii că este adevăr! Fiți fermi față de neregulile de tot felul, dar arătând înțelegere față de oamenii care se pocăiesc de păcatele lor!

Pentru că Dumnezeu vrea întoarcerea noastră, a tuturor, la ascultarea de El. Dumnezeu vrea ca să întinerim mereu, ca să fim tot mai simpli în inima noastră, să fim ca pruncii în materie de răutate, dar înțelepți și bătrâni în înțelegere și în credință. Pentru că El S-a născut pentru noi, oamenii, pentru ca să Se nască în fiecare dintre noi. Și El Se naște în noi, dacă suntem oameni plini de iubire, de înțelegere și de omenie.

Dumnezeu să ne întărească în postirea noastră și în viața noastră de credință! Dumnezeu să aibă milă de noi și să ne învețe să avem milă față de toți și de toate! Căci mila e iubirea care se revarsă în viața oamenilor și a întregii creații. Amin!


[1] Începută la 9. 02, în zi de miercuri, pe 7 noiembrie 2018. Zi înnorată, 11 grade.

[2] PL 92, col. 468. [3] Ibidem.

[4] PL 92, col. 469. [5] Ibidem.

[6] PL 92, col. 470.

[7] Care începe miercuri, 14 noiembrie 2018.

4 comments

  • Sarutam dreapta. Parinte Dorin, aveti foarte mare dreptate cand vorbiti despre iubirea care trebuie sa se manifeste concret fata de omul real din fata noastra, care e adevarata iubire si nu teoriile si abstractiunile care graiesc frumos dar nu angajaza omul direct. Dar e foarte greu, totodata, sa treci peste toate deceptiile pe care ti le produc oamenii in viata, incat cred ca trebuie o iubire si o inima de sfant ca sa primeasca toate cutitele si in acelasi timp sa ierte si sa iubeasca mai departe oamenii cu aceeasi forta. Binecuvantati si iertati, Doamne ajuta!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Da, e adevărat, Domnule Teodor: iubirea cere mult efort! Iubirea pentru oameni e în același timp o continuă luptă cu patimile din noi, o luptă ascetică în care suntem întăriți mereu de Dumnezeu. Pentru că trebuie să avem mereu puterea de a ierta, de a trece peste nedreptăți, peste lașități, peste dureri de tot felul. Și nu putem să facem acest lucru dacă nu ne-ar întări Dumnezeu în mod continuu. Așa că iubirea pentru oameni e o virtute ce trebuie mereu lucrată, mereu alimentată de întreaga noastră asceză și de multă teologie. Dumnezeu să vă întărească în tot lucrul cel bun! Vă mulțumesc pentru comentariu! Numai bine!

      • Adevărat, Părinte Dorin, virtutea trăiește și se hrănește cu rugăciune, cu asceză și cu multe citiri din Sfinți. Altfel se usucă, pentru că suntem slabi și uităm repede râvna dinainte și învățăturile cele bune. Domnul și Maica Domnului să vă întărească. Doamne ajută!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *