Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [29]

Problematica morții și a mântuirii îl frământă necontenit pe poet. Într-o poezie numită Cu vârful degetelor, el vede toate lucrurile lumii într-o înlănțuire, într-o relație unele cu altele, atingându-se, continuându-se unele pe altele:

„Este un cerc familiar zarea/ În care toate ființele se ating/ Cu vârful degetelor. // Casele și drumurile/ Întind brațele/ Și se ating cu vârful degetelor”.

Dar atunci când „eu sar din cerc”, familiaritatea cu lumea aceasta dispare „Și din trupul meu țâșnește lumina/ Ca din trunchiul retezat/ Al lui Ion Botezătorul”.

Nu se poate vorbi aici de vreo conștiință a sfințeniei, mai degrabă versurile sunt ireverențioase prin îndrăzneala asocierii cu Sfântul Ioannis Botezătorul. Dar nu se poate, în același timp, să nu reținem neliniștea reală a poetului (care îl scoate din categoria ironiștilor postmoderni) și totodată aspirația spre lumină și sfințenie, exprimată poate neadecvat dar inteligibilă.

Dar Sorescu se află încă în faza incertitudinilor, într-o etapă a vieții în care crede uneori că „Dumnezeu e surd” (Prăpastie) pentru că nu îi îndeplinește rugăciunile. Alteori ar vrea să dea o mână de ajutor la urnirea pământului „în neant” (Să ajutăm). Însă ne-am obișnuit deja cu disperările poetului, cu momentele lui de intoleranță la durerea existențială.

Nemulțumirea și nefericirea îi dictează chiar poeme suprarealiste precum Un clește:

„Se aude un clește pe peretele vecinului,/ Nu știu ce tot face vecinul,/ Se aude clănțănitul unui clește,/ Apoi un țipăt speriat de copil. //

Din salcâmul de lângă calea ferată/ Frunzele sunt scoase cu cleștele,/ Cromolitografii pline de praf,/ Din calea ferată o ciocănitoare scoate/ Trenurile ruginite. //

Prinde globii ochilor/ Și stoarce jos lumina,/ Baltă acuzatoare/ Sub rufa vinovatei alge. //

Sângele îl trage ca pe cuie/ Din trupul răstignit în oase. //

Pocnesc nucile cerului,/ Miezul de foc este găunos,/ Mâncat de viermi, sfoiegit,/ Ca în pământ presupusa magmă/ Care de mult nu mai naște decât vulcani stinși. //

Dar din camera vecinului și până la plus infinit/ Se aude cleștele. //

Aici bate, aici scoate, aici apucă,/ Fără niciun plan și negândind la nimic/ Cât e timpul de mare/ Repară aiurea universul”.

Evident, poetul e isterizat de o lume pe care nu o mai înțelege, pe care o consideră absurdă. Sorescu scontează mereu pe un efect dramatic în poezie, iar o relație cu teatrul absurdului  e oricând posibil de stabilit.

Într-un poem intitulat chiar Spectacol, în fața unei scene „unde urmărim toți o piesă” care „nu s-a mai schimbat de multă vreme”, spectatorii își schimbă mereu locurile între ei pentru că „vor să vadă mereu/ Ceva nou pe scenă”. Ca și cum scena ar deveni alta prin schimbarea de perspectivă. Numai el, poetul, nu vrea să se mute de pe locul său:

„E enervantă această lipsă de mobilitate,/ Spectatorii chiar se enervează,/ Mă îmbrâncesc,/ Dar eu mă încăpățânez/ Și nu mă clintesc din locul meu./ Până când toți,/ Avizi de unghiul meu de vedere,/ Se așază deasupra mea,/ Unul peste altul, strivindu-mă”.

Unghiul de vedere al poetului este același cu al lui Eminescu din Glossă: „Alte măști, aceeași piesă,/ Alte guri, aceeași gamă”…

Cei ce îl strivesc ca să îi ocupe locul nu știu că originalitatea perspectivei e dată de neclintire…