Un poem, intitulat Victorii negre, vorbește foarte frumos, adevărat și adânc despre moartea care ne roade interior și pe care noi, nesimțitori duhovnicește cum suntem, nu o înțelegem cum lucrează și nu îi percepem consecințele în adevărata lor gravitate și intensitate:

În orice zi, la orice pas,
murim puțin, murim mai mult.
Cu cât părem mai viu tumult,
cu-atât apunem ceas cu ceas.

Ne credem stânci, ne vrem granit,
nu știm ce viermi profunzi ne rod.
În viața ca un rumen rod
stă miezul morții, viermuit…

Ca niște fluvii clocotim,
înspumegați, triumfători –
nu bănuim că sub vâltori
nu-nfrângem viața, ci murim.

Cu pieptu-n platoșă-ncleștat,
cu pumnii pururi pe hanger,
pe dinăuntru, pe sub fier,
murim adânc, ne-nduplecat.

Aprindem frunți de heruvim,
și moartea coace-n umbra lor.
Murim când fremătăm de zbor,
când mângâiem un crin, murim.

Și-n dragostea ca un șuvoi
când ne sfințim și vis și lut,
cu fiecare sfânt sărut
mai cade-un strop de moarte-n noi.

Se duc furtunile și vin,
ori fierb revoltele în glas,
în orice zi, în orice ceas,
murim mai mult, murim puțin…

Dar noi, în inimi dac-am strâns
izbânda unei zile vii,
zâmbim c-am mai învins o zi,
în loc să izbucnim în plâns.

Izbucnim în plâns doar atunci când putem să vedem miezul deșertăciunii noastre. A căpăta adevărata conștiință a mortalității noastre reprezintă lupta acerbă și fioroasă pe care o duc (sau ar trebui să o ducă) monahii și asceții.

În orice caz, toți marii Sfinți au această conștiință trează și Dumnezeieștii Părinți ai pustiului se nevoiau foarte mult ca să o deprindă și își învățau ucenicii să o câștige în primul rând, dacă vor să devină oameni duhovnicești, slujitori adevărați ai lui Hristos.

Căci, în ciuda faptului că moartea este o realitate extrem de prezentă în viața noastră, în pofida faptului că ne izbim de ea la fiecare pas și că în fiecare zi vedem sau auzim despre oameni care mor, la orice vârstă și în multe feluri, ne comportăm cu totul absurd, ca și cum noi am fi nemuritori, ca și cum am fi de „granit” sau de „stâncă”.

Ne confecționăm tot felul de vise pământești, ne savurăm marile „victorii” pe care credem că le-am câștigat în viață, în mod futil, ne credem ființe delicate, diafane, „heruvimi”, construind în capul nostru o poezie întreagă despre noi, de autoglorificare, cu mai mult sau mai puțină îndreptățire, fără să fi ajuns la drojdia mizeriei care ne caracterizează.

Însă Sfinții Părinți ne avertizează că nimic din ceea ce facem nu e autentic până nu ajungem să ne vedem patimile și păcatele, prin luminare dumnezeiască. Că tot ce construim, trebuie să construim plecând de la conștiința adâncă a smereniei și a nimicniciei noastre.

Gyr are, ca mulți dintre noi, o conștiință fulgurantă a acestei realități. Uneori ne smerim, de cele mai multe ori ne înălțăm cu mintea și ne facem tot felul de vise și păreri deșarte despre cu noi înșine: că suntem cavaleri, luptători, revoltați în numele dreptății, plini de viață și de idealuri, îndrăgostiți fantastici. Dar în umbra tuturor acestora „coace moartea”.

Puțini sunt cei care trăiesc cu conștiința smereniei și fac totul în consonanță cu ea. Și aceia sunt cei care fac lucruri mărețe în viață și în istorie, pentru că trec peste limitarea dramatică a narcisismului.

Did you like this? Share it: