Predică la Duminica a XXX-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

„cele cu neputință la oameni [τὰ ἀδύνατα παρὰ ἀνθρώποις] este [sunt] cu putință la Dumnezeu [δυνατά ἐστιν παρὰ τῷ Θεῷ]” [Lc. 18, 27, BYZ]. Cele pe care oamenii nu le pot face, pe acelea le face Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu, la un moment dat, atunci când consideră de cuviință, realizează lucruri pe care oamenii nu le-au putut realiza în ani și secole la rând.

Au trecut 5.509 ani până la întruparea Domnului[2]. El nu S-a întrupat imediat după ce oamenii au păcătuit, ci a pregătit lumea îndelung pentru venirea și primirea Lui. Și, cu toate acestea, au fost puțini cei care L-au primit și L-au înțeles pe Domnul întregii creații. Dar acești puțini ai Bisericii au schimbat fața lumii păgâne, pentru că au creștinat-o.

Între 64-313, Biserica a fost persecutată în mod sângeros de către Imperiul Roman păgân[3], adică pentru 249 de ani. Pentru ca, prin convertirea la dreapta credință a Sfântului Împărat Constantinus cel Mare, același Imperiu să înceapă să devină unul creștin și să sprijine în mod fervent Biserica.

A fost nevoie de 20 de secole pentru ca poporul român să existe în istorie ca stat unitar și național[4]. Însă Biserica „a fost mereu împreună cu poporul prin toate eforturile ei de cultivare a conștiinței naționale şi de afirmare a dorinței de unitate și independență”[5]. Și, cu toate acestea, Bisericii noastre românești și apostolice i se contestă sau i se minimalizează rolul avut în păstrarea credinței apostolice, a neamului românesc și a identității noastre naționale.

A fost nevoie de 21 de secole pentru ca poporul român să aibă o Catedrală Națională[6]. Iar de la Legea Bisericii Catedrale, promulgată de Regele Carol I al României în 1884[7], și până azi, la sfințirea Catedralei Naționale, au trecut 134 de ani. Însă nu toți înțeleg importanța simbolică a clipei de față și anume aceea că această Catedrală Națională arată unicitatea Bisericii noastre românești, cât și a neamului nostru românesc. România, ca stat unitar și național, are de azi o Catedrală Națională, adică un centru de coeziune duhovnicească și națională.

Iar prin faptul că Patriarhul Ecumenic Bartolomeos I  [Βαρθολομαῖος Αʹ] Arhontonis [Αρχοντώνης][8] a sfințit azi Catedrala Națională a României[9], împreună cu Sfântul Sinod al Bisericii noastre, arată faptul că Biserica apostolică din România e în comuniune cu toate Bisericile Ortodoxe de pretutindeni, dând aceeași mărturie despre teologia și viața Bisericii.

Așadar, ziua de azi e o zi de mare bucurie pentru Biserica noastră și pentru neamul nostru românesc, deoarece Catedrala Națională vorbește despre unitatea poporului român și a credinței noastre ortodoxe. Prin această zi începem sărbătoarea națională a celor 100 de ani de România și a celor 2000 de ani de românitate, pomenindu-i totodată pe toți cei care au contribuit, de-a lungul veacurilor, la această reușită națională.

Pentru că fiecare secol românesc a contribuit, cu harul lui Dumnezeu, la pacea și la bucuria noastră de azi. Statornicia românilor din trecut în credința Bisericii apostolice și păstrarea peste veacuri a profilului nostru național este împlinirea noastră, a celor de azi. Căci Biserica lui Dumnezeu e în fiecare sat și în fiecare oraș, e lângă noi, pentru că mulți dintre noi suntem creștini și români.

Tocmai de aceea, bucuria noastră de azi e clară, e deplină, e dumnezeiască, dar e plină de responsabilitate sfântă. Căci Dumnezeu cere de la noi să fim dăruitori ai acestei bucurii, ai bucuriei mântuirii, față de întreaga umanitate. Noi trebuie să propovăduim tuturor credința mântuirii și să arătăm, în mod pragmatic, cum ne mântuim noi în Biserica lui Dumnezeu.

Pentru că noi nu trebuie să părem a fi creștini, ci trebuie să fim creștini ortodocși autentici! Nu trebuie să părem a fi împlinitorii poruncilor lui Dumnezeu, ci trebuie să fim împlinitorii cu adevărat ai voii Sale.

Căci Evanghelia de azi [Lc. 18, 18-27] nu ne vorbește numai despre cei bogați material, despre bancheri, afaceriști și latifundiari, ci și despre cei cu o bună părere despre ei înșiși. Iar când Domnul Se întreabă pentru noi: „Cum cu anevoie vor intra [Πῶς δυσκόλως εἰσελεύσονται], cei având averi [οἱ τὰ χρήματα ἔχοντες], întru Împărăția lui Dumnezeu [εἰς τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ]?” [Lc. 18, 24, BYZ], putem să reformulăm și să ne întrebăm la rândul nostru: De ce vor intra cu greutate, cei cu o bună părere despre ei înșiși, în Împărăția lui Dumnezeu? Și răspunsul e acesta: pentru că ideea bună pe care o avem despre noi înșine nu ne lasă să ne vedem păcatele noastre și să venim la pocăință și astfel să ne mântuim.

Însă rugăciunea Bisericii e în mod continuu rezumată în Doamne miluiește! Biserica cere în mod continuu mila lui Dumnezeu, pentru că mila Lui e viața noastră. Dar când nu te consideri păcătos, când nu ceri mila lui Dumnezeu, când crezi că poți să răzbești de unul singur în viață, atunci îți cauți fericirea, împlinirea în lucruri trecătoare. În ceea ce poți să apuci, să cumperi, să iei.

Și lumea noastră globalizată și consumeristă așteaptă cu euforie reducerile de prețuri, așteaptă ofertele tentante, așteaptă să câștige premiul cel mare, așteaptă să se îmbogățească peste noapte și să trăiască bine, fără griji și fără mustrări de conștiință, pentru că are impresia că aici și acum e toată viața noastră. Însă Biserica, deși își are rădăcinile în noi înșine, în cei de pe pământ, e înaltă până la Dumnezeu. Pentru că ea îi cuprinde pe toți cei care au fost și sunt în comuniune veșnică cu Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu îi cuprinde pe toți Îngerii și Sfinții lui din cer, dar și pe noi, cei de pe pământ, care trăim, în credință, nădejdea mântuirii noastre.

Și viața în credință a Bisericii e plină de dinamism, e plină de iubire dăruitoare, e plină de asceză sfințitoare, e plină de slujire a lui Dumnezeu și a întregii creații. Pentru că Biserica, pe pământul românesc, nu a sfințit doar oamenii, ci și pământul și locurile unde au trăit creștinii români. Căci Biserica îi sfințește pe oameni, dar binecuvintează și sfințește și creația din jurul lor.

De aceea, când intri în curtea unei Biserici sau a unei Mănăstiri românești și în cimitirele ortodoxe românești simți cel mai adesea bun gust și bună rânduială. Vezi cum noul și vechiul stau împreună sub binecuvântarea lui Dumnezeu, deși sunt multe de îmbunătățit și de îndreptat și la noi. Însă te tulbură și te întristează lucrurile anapoda, nefirești, din viața și din societatea românească, pentru că simți că ele nu au nici bun gust și nici bună rânduială. Pentru că tot ce e făcut din răzbunare, din ură sau în mod iresponsabil nu unește, ci dezbină, tulbură, însingurează. Dar tot ce e făcut cu conștiință creștină dăinuie și înnobilează pe om.

Eu nu cred în teza că „Biserica se află în criză în postmodernitate” și nici în aceea că „ea este împinsă azi tot mai mult la periferia societății”. Pentru că ambele teze sunt false din capul locului. Biserica e în tensiune continuă, dintotdeauna, cu societatea sau lumea indiferentă ei, pentru că ea propune o viață divino-umană și nu una eminamente telurică, lumească, trecătoare, și ea nu poate fi împinsă la periferia societății, pentru că ea este zidită de Dumnezeu în centrul lumii. Biserica este centrul de coeziune și de sfințire al umanității și al întregii creații. Și rolul Bisericii nu e acela de a conduce lumea spre un paradis terestru, ci de a o transfigura din interior și de a o face proprie Împărăției lui Dumnezeu.

De aceea, când Biserică stă bine în sondaje sau când, dimpotrivă, majoritatea își schimbă părerea despre Biserică, datorită unor evenimente nefericite din Biserică, Biserica nu se schimbă în ființa ei, nu primește ceva în plus sau nu ajunge pe minus, ci doar raportarea noastră la ea se schimbă.

Așadar, dacă eu nu doresc să mai mănânc de azi sau să mai iau un medicament vital pentru viața mea, nu desființez nicidecum valoarea mâncării sau a medicamentului pentru viața mea. Tot la fel, dacă mă smintesc oamenii Bisericii și, din cauza lor, ajung la concluzia nefastă că trebuie să rup comuniunea cu Biserica, eu rup comuniunea cu Dumnezeu și mă abandonez în Iad, pentru că refuz pregătirea mea pentru Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea, dacă ești în Biserică și înțelegi cu adevărat ce reprezintă Biserica pentru tine, că ea e viața ta, că ea e mântuirea ta, pentru că aici ești cu Dumnezeu și cu toți membrii Împărăției Sale, atunci nu te baricadezi în atitudini extremiste, ci înveți în fiecare zi viața în comuniune. Pentru că familia și, cu atât mai mult, Biserica, marea familie creștină, e o viață în comuniune.

În familie pot să nu ne placă anumite lucruri de la părinții, de la bunicii, de la frații și rudele noastre. Să nu ne placă pe drept cuvânt, pentru că nu sunt bune. Dar, cu toate acestea, dacă vrem să conviețuim, trebuie să învățăm să ne suportăm unii pe alții. Trebuie să învățăm să purtăm neputințele altora, chiar dacă nu suntem de acord cu ele, după cum și membrii familiei noastre le poartă pe ale noastre.

Cu atât mai mult la Biserică putem găsi oameni care nu ne plac datorită anumitor lucruri pe care le fac sau le spun sau putem să nu fim de acord cu anumite practici, în mod evident neortodoxe, ale confraților noștri, și pe care noi nu le putem schimba. Soluția nu este de a ascunde lucrurile care nu ne plac și nu sunt bune, ci de a nu face din ele un motiv de rupere de Biserică. Pentru că aceasta e singura Biserică a lui Dumnezeu și nu putem inventa o alta după răul plac. Iar esența vieții creștine este relația noastră personală cu Dumnezeu și participarea la cultul sacramental al Bisericii și la viața de comuniune a Bisericii.

Și așa cum nu are niciun sens autoexcluderea noastră din societate, așa nu are niciun sens nici autoexcluderea noastră din Biserică. Pentru că împlinirea noastră e comunională și socială, iar în Biserică și societate noi ne putem împlini interior și social și ne putem mântui.

– Și cum putem trăi frumos în Biserică și în societate și, în același timp, să ne simțim împliniți?

– Prin a învăța în mod faptic, pe fiecare zi, să dăruim și să iertăm! Dacă pe fiecare zi dăruim ceva din munca noastră, din gândirea noastră, din creația noastră și dacă ne nevoim să îi înțelegem tot mai mult pe oameni și să ne rugăm pentru ei, înțelegem câtă nevoie au ei de iertarea noastră și de sprijinul nostru, iar noi de rugăciunea și ajutorul lor. Și pe cât ajutăm și înțelegem oamenii, pe atât ne înțelegem și neputințele noastre și dorim să ne umplem de pace și de bucurie sfântă.

– Însă ce se întâmplă dacă nu dorim în mod constant pacea și buna înțelegere cu oamenii?

– Trăim o continuă tulburare interioară. Pentru că nu putem să îi convingem pe oameni cu forța și nici nu putem schimba pe cineva decât prin elocvența exemplului bun. Conflictul continuu cu ceilalți acutizează diferențele. Continua agitație interioară ne obosește și ne îmbolnăvește, chiar dacă, în mare parte, dreptatea e de partea noastră. Putem să dorim să îi ajutăm pe oameni cu adevărat, le putem dori binele, dar trebuie să ajungă și ei la conștiința acestui bine.

Tocmai de aceea, sfaturile noastre nu îi conving adesea pe tineri, pe cei fără experiență de viață, nu pentru că nu sunt bune, ci pentru că ei nu sunt pregătiți să le înțeleagă. Și au nevoie de timp, de o înțelegere personală a lucrurilor, pentru ca să ne dea dreptate.

…Stăpânitorul care dorea viața de veci [Lc. 18, 18], dorea lucrul cel adevărat. Poruncile lui Dumnezeu [Lc. 18, 20] sunt calea spre Împărăția Lui, pentru că ele sunt expresia voii Sale. Însă Dumnezeu ne cheamă să Îi urmăm Lui în mod integral [Lc. 18, 22], adică prin dezlipirea de toate patimile noastre. Iar dacă lui i-a fost greu să se dezlipească de bogății, „căci era foarte bogat [ἦν γὰρ πλούσιος σφόδρα]” [Lc. 18, 23, BYZ], nouă poate ne e greu să ne dezlipim de curvie, de fumat, de beție, de jocurile de noroc, de droguri, de petrecerile de toată noaptea.

Orice patimă, care ne ține pe loc, e o neurmare a lui Hristos Dumnezeu. Orice mă trage înapoi, la viața păcatului, e o cădere de la Dumnezeu. Așa că nu doar bogații sunt marii pătimași ai lumii, ci oricine slujește păcatului este rob al păcatului [In. 8, 34].

Oricine iubește lenea e rob al lenei. Oricine iubește hainele scumpe și bijuteriile e rob al împodobirii deșarte. Oricine se înfumurează pentru orice lucru bun pe care îl face e rob al părerii bune despre sine. Oricine nu prețuiește pacea și buna înțelegere între oameni e un om conflictual, pentru că e un om invidios și cu rele intenții. Oricine nu se bucură de lucrurile bune pe care le fac alții e un om lipsit de noblețe și de discernământ.

Iar Biserica, iubiții mei, îl consideră pe om o construcție duhovnicească, o biserică în continuă zidire. Pentru că omul e creația lui Dumnezeu și scopul său în viața aceasta e de a se înduhovnici, de a se înfrumuseța duhovnicește, prin viața în comuniune și în sfințenie. Și așa cum Biserica, aflată în construcție, crește mereu și se îmbracă în mod evident cu frumusețea ei liturgică, așa se înduhovnicește și omul Bisericii, ajungând o biserică sfințită a lui Dumnezeu.

De aceea, calendarul Bisericii e plin de catedrale sfinte, de Sfinți ai lui Dumnezeu, care s-au construit pe ei înșiși în comuniunea Bisericii. Și aici, în aceeași comuniune sfântă, suntem chemați să ne construim și noi duhovnicește și să dăm mărturie despre credința, nădejdea și iubirea noastră.

Să ne bucurăm, așadar, iubiții mei, în Biserica Dumnezeului nostru treimic, și să ne zidim duhovnicește ca biserici vii ale lui Dumnezeu! Să ne bucurăm ca creștini și ca români în acest sfârșit de an binecuvântat de Dumnezeu, adică împlinind voia lui Dumnezeu cu noi! Căci El dorește să ne umple de bucurii tot mai mari și de o tot mai mare împlinire duhovnicească, pe măsura încrederii noastre în iubirea Lui și în purtarea Sa de grijă față de noi.

La mulți ani, sărbători preabinecuvântate și Dumnezeu să ne bucure întotdeauna! Amin!

---

[1] Începută la 7. 28, pe 19 noiembrie 2018, o zi de luni, după prima ninsoare. Afară e un grad.

[2] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Cronologia_Creației_în_Imperiul_Bizantin.

[3] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Persecuții_împotriva_creștinilor_(epoca_antică).

[4] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_românilor.

[5] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/11/17/pastorala-sinodala-noiembrie-2018/.

[6] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Catedrala_Mântuirii_Neamului_Românesc.

[7] Cf. http://basilica.ro/patriarhul-daniel-invita-tinerii-la-sfintirea-catedralei-mantuirii-neamului/.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Bartholomew_I_of_Constantinople.

[9] Cf.  http://basilica.ro/program-zilele-sfintirii-catedralei-nationale/.