E sigur că în volumele Comedii în fond și Stanțe burgheze descoperim un alt Bacovia decât cel cu care ne-am obișnuit. Critica literară a relevat deja aceste aspecte. Mai mult, postmoderniștii (Ion Bogdan Lefter și Mircea Cărtărescu) l-au indicat drept precursor al curentului pe care ei l-au reprezentat. Eu n-aș merge până acolo, pentru motive pe care am să le evidențiez ceva mai departe.

Însă ieșirea lui Bacovia din infern se produce mai devreme. O anunță chiar un poem din Scântei galbene: „Verde crud, verde crud…/ Mugur alb, și roz, și pur,/ Vis de-albastru și de-azur,/ Te mai văd, te mai aud! // Oh, punctează cu-al tău foc,/ Soare, soare…/ Corpul ce întreg mă doare,/ Sub al vremurilor joc” etc (Note de primăvară).

În Comedii în fond, găsim altă poezie mărturisind despre desprimăvărarea sufletească ce l-a cuprins: „Deși, cu iarna care-a trecut/ Poate părea c-am murit – / Șivoaie se duc din grele zăpezi…/ Cântări, și cântări m-au trezit. // Gălăgioase glasuri mi-au zis/ Despre-o viață oricât de amară…/ Și soarele, sus, un cer a deschis/ Cu bucurii de primăvară” (Curaj).

E greu de recunoscut Bacovia, cel din Plumb, în aceste versuri.

Poetul trăiește sentimentul învierii sale, al ieșirii din iad, și însuși o vestește, conștient de ea, într-un poem din volumul Cu voi, intitulat Imn:

Crengi subțiri cu flori albe…
Spre mai sus
Mă ridică din erori
Idealuri ce-au apus…
Cu flori roze crengi subțiri…
Iisus!

Flori pe zări, în iarbă flori…
Spre mai sus
Am trăit de mii de ori…
E destul că tu te-ai dus…
Flori pe zări, în iarbă flori…
Iisus!

II

Să dorm…
Să dorm, din ce în ce murind
Deși oriunde e o reînviere…
Iată, sunt goale
Dumbrăvile sacre –
Poetul a plecat[1].

Și dacă tu mai cauți,
Pășind prin tăinuitul izvor,
Pe mine nu mă vezi –
Poetul a plecat…
Să dorm…
Să dorm, din ce în ce murind
Deși, oriunde, e o reînviere…

A muri „din ce în ce” mai mult înseamnă tocmai a fi tot mai aproape de înviere.

Însingurarea și recluziunea sa lăuntrică au fost conștiente: „Fug rătăcind în noaptea cetății,/ În turn miezul nopții bate rar;/ E ora când cade gândul amar,/ Tăcere…e ora lașității…// Te pierzi în golul singurătății/ O, suflet, mereu în lume fugar;/ E ora când Petru plânge amar”… (Nocturnă).

Ca și în cazul altor poeți, informațiile pe care ne bazăm pentru a vorbi despre o conștiință creștin-ortodoxă a poetului nu sunt multe. Observații pertinente în acest sens a făcut, din câte știu eu, doar Theodor Codreanu, în studiul său din 2002, Complexul bacovian (cea mai bună carte de critică a lui Codreanu, în opinia mea, o cercetare care ar merita să apară mai des în bibliografii, când e vorba de Bacovia). Așa încât ne orientăm tot după „adevărata biografie” a autorului, care e opera lui (după cum susținea Nichita Stănescu și nu numai el).

Bacovia ne oferă din când în când surpriza unor poeme și a unor versuri cu rezonanțe ortodoxe stupefiante pentru cine îl receptează în chenarul rezervat de exegeza noastră literară „oficială” (să-i zicem).

Să luăm, spre exemplu, poemul Dormitând, din volumul Scântei galbene:

În pâcla nopților de iarnă, cu hornuri ce fumează,
Când lămpile de stradă cu miile veghează,
În pâcla colorată mă duc abia simțit –
Mai mult ca orișicine, îmi pare c-am greșit.

Am fost atât de singur, și singur am rămas,
În creierul meu plânge un nemilos taifas…
De sună-n ziduri ninse, vreo muzică de bal,
Mai stau, și plânge-n mine un vals provincial.

De la fereastra ninsă, cu finele perdele,
Mă duc pe străzi de gheață cu spuza lor de stele;
Și-n mijlocul odăii, tot singur nă prezint:
– Valsa o blondă-n alb, și cu pantofi de-argint…

Aprind, pe masă, lampa, și iarăși mă dezbrac,
Aș vrea să-mi fac un ceai, și stau, și nu-l mai fac…
Mă clatină spre pat al insomniei pas –
În creierul meu plânge un nemilos taifas.

În primul rând, nu numai că simbolismul a dispărut, dar poetul nu înaintează deloc spre postmodernism, ci spre…Eminescu și romantism. E un fenomen în creștere, în progresia sa lirică de după Plumb. Nu îi va mai pomeni, ca altădată, pe Tradem, Edgar Poe, Verlaine, Baudelaire și Rollinat, ci pe „Eminescu, Heine și Lenau” (Amurg, în vol. Comedii în fond).

Bacovia „regresează” spre Eminescu și spre tradiția lirică românească fundamentală într-un mod covârșitor. Cu cât evoluează, cu atât e mai „tradiționalist”, în sensul că se scufundă în cunoașterea tradiției poetice române, mergând înapoi pe firul simbolist-romantic pe care îl apreciază cel mai mult. Poetul tinde, mai ales, spre profunzimi eminesciene de gândire și simțire.

Poemul de mai sus are timbrul inconfundabil al lui Eminescu din Sonete și construcția retorică romantică din Scrisoarea IV sau De câte ori, iubito… Același retorism și poveste romantică se repetă și în Poveste, din același volum, și în Vae soli din vol. Cu voi, unde iarăși nu mai găsim nicio urmă de simbolism sau de modernism sau câteva extrem de vagi.

În al doilea rând, corespondența între „spuza de stele” și „lămpile de stradă” care „veghează cu miile” este eminescian-simbolistă (acel simbolism de cunoaștere, nu de procedee). Poetul alunecă „pe străzi de gheață” în urma ei, ca odinioară genialul său înaintaș romantic. Surprinzător e să îl vedem pe Bacovia sensibil, precum Eminescu și Petică, la feeria înstelată a cerului, pe care o vede răsfrântă în luminile orașului. În alt poem, „Se-ntind bulevarde-n noapte de vară,/ Pe arbori, electrică lumină /…/ Pe cer de safir, comori de avari…” (Noapte).

În al treilea rând, dacă nu ne mai fură atenția contextul epocal cu lumini de bal și valsuri, remarcăm faptul că versurile „Mai mult ca orișicine, îmi pare c-am greșit./ Am fost atât de singur, și singur am rămas,/ În creierul meu plânge un nemilos taifas” par scrise mai degrabă de Vasile Voiculescu sau de Arghezi, în orice caz de un poet care are experiența războiului duhovnicesc cu gândurile și cu patimile.

„Mai mult ca orișicine, îmi pare c-am greșit” e un vers pe care îl poate scrie orice poet ortodoxist. A te vedea mai greșit, mai prejos decât toți oamenii e un ideal în nevoința ortodoxă.

De asemenea, a te autoacuza de solitudine, de singurătate lăuntrică și de senzația golului interior din cauza, în mod paradoxal dar adevărat, a „nemilosului taifas” al gândurilor provocate de amintiri, reprezintă iarăși o atitudine ultraortodoxă, dacă mi se permite acest termen, fără legătură cu alte semnificații curente. În sensul că este imposibil de găsit, chiar în poezia religioasă a unor autori neortodocși (romano-catolici în special, la ei mă gândesc, pentru că mulți romantici, simboliști și moderniști au fost romano-catolici, chiar „poezia pură” a fost teoretizată de abatele Bremond).

Nu cred că exagerez cu nimic semnificațiile ortodoxe. În alte poezii, deplânge faptul că „E plină noaptea de orgii,/ Iar prin saloane aurii/ S-aud orchestre, și fanfare. // Femei nocturne, singurele/ La colț de stradă se ațin,/ Desfrâu de bere și de vin/ Prin berării, și cafenele. // De orbitoare galantare/ De diamant, și de rubin…/ Și de averi orașu-i plin”… (Și ninge). E o realitate care ne este și nouă, astăzi, foarte bine cunoscută. Ca și aceasta: „O, cum omul a devenit concret” (Plumb de iarnă): adică un om al interesului practic, meschin, înglodat cu totul în moina materialismului, fără nicio atenție față de sufletul său.

În volumul următor, Cu voi, acuză felul cum „Trec burgheze colorate/ În cupeuri de cristal – / E o veșnică plimbare,/ Vălmășag milionar… // Și pe publice terase/ Plâng viori sentimental…/ E parfum, bomboane/ Și desfrâu de lupanar”. Și, la fel de eminescian, deși în altă gamă decât în Memento mori, prevede și sfârșitul: „Greve, sânge, nebunie,/ Foame,/ Plânset mondial…/ Pe când lasă-amurgul flăcări/ Pe-un final ce se anunță/ Pe-un decor miliardar…” (Amurg).

Din păcate, nici măcar „predica” acestor poeți nu mai ajunge la oamenii zilelor noastre, dacă predica autentică a Bisericii e oricum ignorată și disprețuită în ultimul hal. Critica literară și didactica școlară fac ce fac și ocolesc aceste subiecte, concentrându-se pe ce le place lor să audă și să creadă…

Bacovia, ca și Eminescu, e foarte departe de a fi fericit de ruinarea Creștinismului în sufletele oamenilor. El observă lucid că „Stă fără noimă catedrala/ Azi, într-un secol rafinat” (În altar). Rafinamentul civilizațional ar trebui să ne sculpteze și mai mult interior, să ne îndemne la un și mai mare – în contrapondere – rafinament al vieții duhovnicești, al cugetării înalte. Din păcate, rafinamentul civilizațional merge mână în mână cu barbaria și cu primitivismul instinctualității, după cum constata poetul, încă din volumul Plumb, strigându-și acolo jalea și deznădejdea, în mod lacunar și strident ca un bocet.

Desacralizarea lumii, pe care Eminescu o constata în Melancolie, ia forme aberante, pe care Bacovia nu se rușinează să le semnaleze, în nuditatea lor consternantă, cu indignare: „Stă fără noimă catedrala/ Azi, într-un secol rafinat –/ Doar de mai vin să delireze/ Amanți cu suflet ruinat. // …Și delirând, când corul curge/ Se face gândul mai amar –/ Ei vor o noapte de orgie/ Pe canapeaua din altar…”.

Și acum cred că se limpezește tot mai mult rațiunea agoniei sale din volumul Plumb, auzul spiritual al unui plâns cosmic al materiei pentru oamenii care au devenit fantome, secătuiți de viața lăuntrică.

Însă poetul nu se cruță nici pe sine, ci pe el însuși se acuză de individualism exacerbat, că „tot mai mult m-apasă/ O grea mizantropie” (Ego, vol. Cu voi). Deși starea în care se află omenirea te împinge la mizantropie, creștinii ar trebui să se gândească că niciodată lumea nu a fost mai bună. Că nu numai vremurile lui Dioclețian, Nero sau Stalin au fost cumplite, ci și în epoca de aur a Creștinismului Sfântul Ioannis Hrisostomos a fost trimis să moară într-un exil chinuitor, Sfântul Grigorios Teologul alungat degrabă de pe scaunul patriarhal etc.

Și, în alt poem, Bacovia ne comunică iarăși vina sa: „încă tot mă iubesc” (Dimineață). O vină stabilită precis și corect.

Mai mult, versurile acestui poem, Dimineață, de o profunzime și o dăltuire surprinzătoare, în ciuda obscurității laconice, ne familiarizează cu o altă prezență poetică decât cea a unui Bacovia agonic, silabisind haotic sunetele naturii: „Cum frigul, tremurând ca o veste,/ Tot plânge de-al meu și de-al tău…/ Tot mai mult am rămas cu ce este,/ Și plouă cu-o părere de rău. // Am uitat dacă merg…încă tot mă iubesc…/ Am ajuns la timp, ocup și un loc./ Dar gândul apasă cu greul său bloc…/ E numai vedere… nu mai pot să vorbesc…”. Aici e o luciditate ermetică barbiană. Paralizia glosică nu se datorează, în mod cert, unui delir irațional. Nu s-a datorat niciodată, doar aparențele au înșelat sau unii au vrut să creadă astfel.

La fel de adânc, concis și ermetic e Bacovia și în poemul Umbra: „Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii…/ Se întindea noianul de unde nu mai vii;/ O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa –/ Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era”. Suntem, cu aceste versuri, în așteptarea teoretizării necuvintelor și a poeziei metalingvistice.

Și, în mod neașteptat, poate, pentru unii critici, regimul creator al poetului se dovedește a avea neapărată nevoie de pace sufletească: „Voi scrie un vers, când voi fi liniștit…” (Destul).

Pentru Bacovia, poezia este un antidot la otrava lumii în care trăiește: „Când orice se vinde,/ Când orice e marfă –/ Trezește un sunet bătrân/ Din antica harfă. // Din cupe, vin de uitare,/ Fie-a virtuții eșarfă – / Trezește un cântec bătrân/ Din antica harfă” (Legendă, vol. Comedii în fond). Dacă Arghezi face poezie „din bube, mucegaiuri și noroi” (Testament), Bacovia compune o lirică „a virtuții” bând vinul de uitare a răutății acestei lumi, pentru care „orice se vinde” și „orice e marfă”. Precum odinioară Eminescu, spre a uita precaritatea existenței umane, bea „păharul poeziei înfocate” (Memento mori).

Ca și Nichita mai târziu, Bacovia înaintează tot mai mult spre trecut, spre a conștientiza că nu există epoci poetice sau evoluție lirică, ci poezia e o singură „antică harfă”. La care știi sau nu știi să cânți.

Idealul său de poezie exclude mizantropia și iubirea de sine: „Privește savant/ Cu inima beată/ De iubire /…/ Privește savant./ Dacă nu-i/ Cu cine vorbi,/ Se scrie” (Glossă, vol. Stanțe burgheze). Nichita Stănescu a remarcat versurile…

Dacă postmoderniștii au descoperit metapoezie în ultimele volume bacoviene, nu au greșit, dar în mod sigur nu are de-a face cu ideea postmodernă de metapoezie.

O artă poetică intitulată Sine die (vol. Stanțe burgheze), ne vorbește din nou, în mod neașteptat, despre un ideal poetic și de viață care are profunde legături cu isihasmul, deși e puțin probabil ca poetul să fi știut prea multe despre acesta:

Nu trebuie
Să-ți spui gândurile
Dacă regreți
Trecute scrisele rânduri.

Șadă mintea-n Neant
Din câte veacuri zvonesc,
Nimic a nu mai reține
Din multe ce se vorbesc.

Nu este, și nici n-a fost;
Trec zile șirag.
Orizont suspect,
Și metafizic prag.

Mai multe versuri de aici pot fi caracterizate prin ceea ce Nichita Stănescu identifica drept poezie metalingvistică.

„Șadă mintea-n Neant” e un deziderat care seamănă foarte mult, până la identitate, cu solicitarea ortodox-isihastă de a-ți goli mintea de gânduri deșarte. Nu știm de unde a apărut această dorință la Bacovia, dar putem recunoaște cu ușurință, în versurile imediat următoare („Din câte veacuri zvonesc,/ Nimic a nu mai reține/ Din multe ce se vorbesc”), o concentrare maximă a unui mesaj eminescian exprimat într-o retorică expresivă: „O, teatru de păpușă…zvon de vorbe omenești,/ Povestesc ca papagalii mii de glume și povești/ Fără ca să le priceapă…După ele un actor/ Stă de vorbă cu el însuși, spune zeci de mii de ori/ Ce-a spus veacuri dupolaltă, ce va spune veacuri încă,/ Pân’ ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă” (Scrisoarea IV).

Sau, în Glossă: „Multe trec pe dinainte,/ În auz ne sună multe,/ Cine ține toate minte/ Și ar sta să le asculte?…”.

Deșertăciunea tuturor acestora trebuie suprimată: „Șadă mintea-n Neant”. A ține mintea în iad și, respectiv, în neant, sunt două țeluri isihaste. Cum a ajuns la ele Bacovia, e greu de știut. Pe mine mă roade o bănuială: dacă nu cumva unii poeți simboliști, din iubire și admirație pentru Eminescu, au ajuns să facă investigații personale despre viața lui și, totodată, în manuscrisele sale, pe lângă aprofundarea cu evlavie a operei sale.

Ei au creat la foarte scurtă vreme după dispariția fizică a lui Eminescu și puteau afla multe, de la martori încă în viață, despre ceea ce l-a interesat pe acesta, urmărindu-i parcursul intelectual și imitându-l în atitudinile fundamentale. Anumite lucruri nu se explică altfel în operele lor. Pe Ștefan Petică și pe Bacovia îi văd în stare de un asemenea demers. Împreună cu Tradem, ei formează un trio care a fost subjugat de personalitatea copleșitoare a lui Eminescu, devenind ei înșiși, în același timp, personalități poetice foarte mari și originale. De unde se vede că admirația, prețuirea și iubirea nu ucid personalitatea, ci dimpotrivă, o zidesc…

Mai mult, mă gândesc acum că și orientarea metafizică a lui Arghezi se poate datora aceluiași context literar și aceleiași influențe marcante eminesciene. Arghezi l-a considerat „un crucificat” și „sfântul preacurat al ghiersului românesc”, după cum și Tradem îl numise „dulce al poeziei Crist”, și după cum Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel îl comparaseră cu „Christ urcând Calvarul”, considerându-l „sfânt și mare”. Venerația lor, a tuturor, pentru Eminescu a fost multă și constantă. În același fel, la moartea lui Ștefan Petică, Bacovia îi dedică acestuia o poezie, Tu ai murit…, în care îl numește „blânde Crist”, recunoscând filiația…

Și pe toți acești poeți noi îi privim ca pe niște insule lirice distanțate într-un ocean literar, fiindcă îi analizăm doar în funcție de culmea stilistică ce îi individualizează, dar uităm că ei au trăit, împreună, aceeași copilărie și tinerețe poetică și că au rădăcini în același copac, Eminescu (împrumut metafora formulată de Blaga și Nichita Stănescu, care s-au altoit pe același trunchi). Încât organicitatea literaturii române, de care a vorbit Călinescu (lăsând-o nedemonstrată), ni se descoperă tot mai pregnant…


[1] O posibilă aluzie la Eminescu.

Did you like this? Share it: