Lună: decembrie 2018

Iubiții mei[1],

excesul de bucurie de azi noapte nu se regăsește în durerea praznicului de azi. Pentru că primul praznic al lui 2019 e începutul Patimilor Domnului, e începutul suferințelor Sale trăite pentru noi. Căci la 8 zile de la nașterea Sa, Domnul a fost tăiat împrejur în templul din Ierusalim și a primit numele Iisus [Ἰησοῦς] [Lc. 2, 21, BYZ], așa cum fusese vestit numele său prin Sfântul Arhanghel Gavriil [Lc. 1, 31, BYZ].

Iar tăierea împrejur a prepuțului sau circumcizia[2] a fost foarte dureroasă pentru Cel fără de păcat, pentru că a fost o durere pură, fără plăcere. Căci la noi, oamenii păcătoși, orice durere e amestecată cu plăcere. Dar la Domnul, la Cel fără de păcat, durerea, în tot timpul vieții Sale, a fost una desăvârșită, lipsită de orice plăcere. Și aceste dureri preasfinte ale Domnului, trăite în trupul Său cel preacurat, sunt durerile prin care ne-a mântuit pe noi, cei prea păcătoși…

Tocmai de aceea, praznicul de azi, prin însemnătatea Sa dramatică pentru noi, trebuie trăit cu multă sobrietate. Pentru că anii vieții noastre se duc unul după altul, bucuria unui început de an e o bucurie reală, dar excesul de mâncare, de băutură și de veselie în această zi preasfântă, de praznic, nu e specific creștinilor. Pentru că noi, creștinii, începem orice an cu Dumnezeu, cu mulțumirea smerită adusă lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite de la El, având grijă de sănătatea noastră sufletească și trupească.

Iar excesul nu este sănătate, ci boală! Excesul nu e prăznuire, ci slăbire interioară a ființei noastre! Pentru că mâncarea, băutura, veselia și odihna trupească trebuie să sprijine activitatea duhovnicească a sufletului nostru. Trupul nostru trebuie să ajute sufletul nostru în demersurile lui de sfințire a noastră. Pe când excesul, în orice direcție, ne aruncă în boală, în neputință, în slăbănogire, fapt pentru care nu ne mai putem bucura de anul care a început și de ziua de mâine.

Însă „Domnul [este] întărirea [κραταίωμα] celor care se tem de El” [Ps. 24, 14, LXX]! El e Cel ce ne întărește pe noi în viața cuvioasă, în viața de sfințenie. Pentru că Domnul ne-a dăruit nouă bucuria mântuirii Sale [Ps. 50, 14, LXX], ne-a dăruit să ne bucurăm întru răscumpărarea și vindecarea primite de la El, de la Cel care a pătimit pentru noi.

Căci tăierea împrejur a Domnului pentru noi era prefigurarea Botezului creștin[3]. Suferința circumciziei era o vorbire tainică despre moartea și învierea mistică trăite de noi în apa sfințită a Botezului. Căci Domnul nostru, Iisus, al Cărui nume înseamnă Domnul mântuie[4], S-a făcut Mântuitorul nostru, al tuturor, prin aceea că a pătimit pentru noi toți. A suferit pentru iertarea tuturor păcatelor noastre și pentru îndumnezeirea noastră. Căci Botezul Bisericii înseamnă, deopotrivă, iertarea tuturor păcatelor noastre, dar și începutul îndumnezeirii noastre. Pentru că, la Botez, noi primim slava lui Dumnezeu, prin care suntem curățiți de tot păcatul, dar și prin care începem să trăim dumnezeiește, ascultând de Dumnezeu.

Căci prin scoaterea noastră din robia demonilor, El, Iisus Hristos, Domnul nostru, e Răscumpărătorul nostru, Eliberatorul nostru din robie. Patimile și moartea Lui pe Cruce pentru noi au fost prețul scoaterii noastre din Iad [Rom. 5, 10], pentru că El ne-a asumat pe toți în umanitatea Lui. Dar, în același timp, prin toată suferința Lui preaiubitoare pentru noi, prin care El Și-a îndumnezeit umanitatea Sa, Domnul ne dăruie în mod continuu iertarea păcatelor noastre în Taina Mărturisirii și întărire în viața de sfințenie, pentru ca și noi să ne îndumnezeim întru El. Ajutați de El și de Tatăl și de Duhul Sfânt în fiecare clipă a vieții noastre.

Căci „păcatele noastre El [le-]a înălțat [τὰς ἁμαρτίας ἡμῶν Αὐτὸς ἀνήνεγκεν], în trupul Său [ἐν τῷ σώματι Αὐτοῦ], pe lemn [ἐπὶ τὸ ξύλον]”, pe lemnul Crucii, „ca [ἵνα] [noi], murind [cu] păcatele [ταῖς ἁμαρτίαις ἀπογενόμενοι] [noastre], să trăim [cu] dreptatea [τῇ δικαιοσύνῃ ζήσωμεν]” Lui [I Petr. 2, 24, BYZ]. Ca noi, cei care murim adesea prin păcatele noastre, să înviem din morți prin Spovedanie și să trăim prin dreptatea lui Dumnezeu, cea care ne face vii pe noi.

Pentru că Sfântul Pavlos, atunci când spune: „dacă dreptatea [noastră este] prin lege [εἰ διὰ νόμου δικαιοσύνη], atunci Hristos a murit în zadar [ἄρα Χριστὸς δωρεὰν ἀπέθανεν]”, adică degeaba [Gal. 2, 21, BYZ], ne arată că starea noastră de dreptate este o consecință a morții Domnului pentru noi. Căci noi, prin Botez, prin Mirungere și prin Euharistie, primite împreună la încreștinarea noastră, ne-am spălat de păcate, ne-am sfințit prin slava Lui, ne-am îndreptat întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh [I Cor. 6, 11, BYZ] și ne-am făcut duhovnicești, fiii Lui prin har. Căci starea noastră de îndreptare sau de dreptate constă în restaurarea noastră duhovnicească interioară, în umplerea noastră de slava Lui.

De aceea, noi ne numim hristiani [χριστιανοί[5], românizat ca creștini] de la Hristos [Χριστός], al Cărui nume înseamnă Cel uns[6]. Pentru că și noi am fost unși sau mirunși cu Sfântul și Marele Mir al Bisericii, atunci când am fost botezați. Și mirungerea noastră este „pecetea darului Duhului Sfânt [σφραγὶς δωρεᾶς Πνεύματος Ἁγίου]”[7], e umplere de slava Lui.

Așa că Iisus, Domnul care ne mântuie pe noi, e și Hristos pentru noi, adică Cel care ne unge cu ungere dumnezeiască. Pentru că Hristos, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, ne mântuie pe noi și ne umplu cu slava Lor. Căci Dumnezeu „ne-a chemat pe noi prin slavă și virtute [τοῦ καλέσαντος ἡμᾶς διὰ δόξης καὶ ἀρετῆς]” [II Petr. 1, 3, BYZ], ne-a chemat la El și ne-a făcut ai Lui prin slava Lui și prin toată viața virtuoasă, de sfințenie, ca, prin acestea, să ne facem „părtași firii celei dumnezeiești [θείας κοινωνοὶ φύσεως]” [II Petr. 1, 4, BYZ].

– Însă cum ne facem noi, creștinii Lui, părtași firii Sale celei dumnezeiești?

– Prin aceea că ne împărtășim de slava Lui cea dumnezeiască, care izvorăște veșnic din firea sau ființa Dumnezeului nostru treimic. Ne facem părtași slavei Lui celei dumnezeiești prin Botez, pentru că acesta este înfierea [υἱοθεσίαν] [Efes. 1, 5, BYZ] noastră cea duhovnicească. Și, ca fii ai Lui, ca fii duhovnicești ai lui Dumnezeu, trăim în Biserica slavei Sale starea noastră de dreptate, de îndreptare duhovnicească, sau starea noastră de fii ai lui Dumnezeu.

Însă prețul pentru înfierea noastră a fost inexprimabil de dureros. Consecința Patimilor Domnului, consecința tuturor suferințele Lui trăite pentru noi în viața Sa pământească, e că în Botezul nostru trăim nașterea noastră din Dumnezeu [In. 1, 13, BYZ]. O naștere nedureroasă și plină de veselie dumnezeiască. Căci El a băut tot potirul suferințelor în locul nostru, pentru ca să ne dea, în dar, toată bucuria mântuirii noastre.

Pentru că, ne spune Sfântul Pavlos, „cu harul sunteți mântuiți [τῇ χάριτί ἐστε σεσῳσμένοι], prin credință [διὰ τῆς πίστεως], și acesta nu [este] de la voi [καὶ τοῦτο οὐκ ἐξ ὑμῶν], [ci] al lui Dumnezeu [este] darul [Θεοῦ τὸ δῶρον]” [Efes. 2, 8, BYZ]. Prin harul sau slava lui Dumnezeu am fost mântuiți, pentru că am crezut în Dumnezeu. Și harul sau slava Lui nu este de la noi, nu e omenească, ci e darul Lui continuu în viața noastră.

Însă mântuirea Lui, primită în dar de la El, de la Dumnezeul mântuirii noastre, e tocmai slava Lui. E prezența Lui în noi prin slava Sa cea dumnezeiască, cea veșnică și necreată. Iar noi, hristianii, trebuie să nu stingem Duhul lui Dumnezeu din noi înșine [I Tes. 5, 19, BYZ].

– Dar ce înseamnă să nu stingem focul Duhului din noi înșine?

– Înseamnă să nu pierdem, prin păcatele și patimile noastre, simțirea slavei lui Dumnezeu din noi înșine! Căci slava Lui e focul dumnezeiesc pe care Domnul a venit să îl arunce întru pământul inimii noastre [Lc. 12, 49, BYZ], pentru ca să ne aprindă și sufletul și trupul și să ne sfințească în mod deplin.

Însă, simțirea slavei Lui în noi e tulburată de orice gând și simțire păcătoasă, de orice păcat și nedreptate pe care le facem. Tocmai de aceea, un creștin atent la mântuirea lui, pune imediat pe foaia de Spovedanie orice păcat prin care a întristat slava lui Dumnezeu din el. Pentru că el simte și știe că prin acelea el a păcătuit lui Dumnezeu. Și continua spovedire a păcatelor, continua împărtășire cu El, continua împlinire a poruncilor Lui înseamnă trăirea continuă a stării de dreptate înaintea lui Dumnezeu. Căci El ne-a îndreptat prin coborârea slavei Lui în noi, și noi trăim întru dreptate, pace și sfințenie, dacă trăim întru slava Lui, împlinind voia lui Dumnezeu.

De aceea, noi suntem păcătoși, noi păcătuim continuu în fața Lui. Dar, asumându-ne păcatele noastre și pocăindu-ne pentru ele, spovedindu-le în fața lui Dumnezeu și a Duhovnicului nostru, noi primim iertarea lor de la Dumnezeu și ne întărim în simțirea slavei Lui, adică ne întărim în starea noastră de dreptate înaintea Lui. Și, de aceea, nu ne place păcatul, nu îl iubim, ci de el ne lepădăm continuu, pentru că vrem ca El să locuiască mereu în noi prin slava Lui.

Așadar, iubiții mei, la 8 zile de la nașterea Sa, Domnul S-a tăiat împrejur pentru noi, a început suferința Lui pentru noi, pentru ca să ne învețe că păcatul se dezrădăcinează din noi numai prin suferință, prin asceză, prin nevoință continuă! Cele care au intrat în noi prin dulceața amară a păcatului, prin consimțirea noastră cu păcatele, adică patimile sau viciile noastre, se scot numai prin durerea cea mântuitoare a ascezei.

Am păcătuit întru conștiență? Atunci, tot cu întreaga minte trebuie să ne luptăm cu patimile din noi și să le învingem prin harul lui Dumnezeu. Ajutați de El. Căci nu ne putem vindeca de patimi fără slava lui Dumnezeu și fără multă osteneală. Asceza noastră e pentru ca slava lui Dumnezeu să lucreze în noi. Și când ne rugăm, când postim, când citim, când Îi slujim Lui, atunci slava lui Dumnezeu lucrează în noi și ne întărește pe noi spre toată fapta cea frumoasă a sfințeniei.

Pentru că nu știm ce va fi puțin mai încolo, ce va fi mâine, unde vom fi și ce vom face. Fiecare an este o surpriză desăvârșită din partea lui Dumnezeu, pentru că nimeni nu poate vedea, în toată profunzimea lor, schimbările totale de la nivelul întregii lumi și de la nivelul fiecărui om în parte. Pentru că în fiecare an oamenii descoperă noi adâncuri de înțelegere, înțeleg noi și noi lucruri, care îi înalță sau îi coboară, în măsura în care se raportează la Dumnezeu.

Căci cine se raportează la Dumnezeu, înțelege noutatea de gând, de simțire și de acțiune ca dar de la Dumnezeu, pe când, cei care cred că noul din viața lor se datorează lor, nu văd nicio perspectivă veșnică a vieții lor. Și de aceea, excesul de bucurie telurică este un exces fără viitor, pentru că el se consumă doar în prezent. Nu vede mai departe față de clipa momentului. Însă noi, creștinii, suntem responsabili față de darurile lui Dumnezeu, pentru că știm că ele au venit în viața noastră tocmai pentru ca să ne pregătească pentru veșnicie.

Darurile lui Dumnezeu au veșnicie, nu doar istorie!

Oamenii nu sunt creați pentru moarte, ci pentru viața veșnică cu Dumnezeu!

Tocmai de aceea, noi nu ne putem împăca cu moartea. Nu putem să ne bucurăm de ea. Nu putem să ne găsim împlinirea în moarte. Pentru că împlinirea noastră e în Dumnezeu, în slava Lui și a fi cu El înseamnă a fi veșnic vii.

Ce trebuie să facem în 2019? Să fim vii întru slava Lui!

Ce trebuie să facem în 2019? Să trăim ca mădulare vii ale lui Hristos Dumnezeu, conștienți de responsabilitatea noastră față de mântuirea întregii lumi!

Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate! Trebuie să împlinim voia lui Dumnezeu cu toată ființa noastră! Ca pe fiecare zi să creștem întru cunoașterea lui Dumnezeu, în curăție și în sfințenie, lăudând pe Dumnezeul nostru treimic, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

[1] Începută la 8. 33, în zi de vineri, pe 28 decembrie 2018, cer înnorat, două grade.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Circumcizie.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1583/sxsaintinfo.aspx și https://doxologia.ro/viata-sfant/taierea-imprejur-cea-dupa-trup-domnului.

[4] Cf. Friberg Greek Lexicon, 14.075, apud BW 10.

[5] Cf. Friberg Greek Lexicon, 28.774, apud BW 10.

[6] Cf. Friberg Greek Lexicon, 28.780, apud BW 10.

[7] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html.

Iubiții mei[1],

Hristos S-a născut!

Fiul lui Dumnezeu S-a născut pentru noi și pentru mântuirea noastră. S-a făcut om ca noi, dar fără de păcat, Dumnezeu și om, pentru ca să ne facă pe toți una întru Sine. S-a născut pentru noi, pentru că ne-a asumat pe toți în umanitatea Sa. Iar dacă ne-a asumat pe toți în umanitatea Sa, unind-o pentru veșnicie cu dumnezeirea Lui, în persoana Sa divino-umană, atunci zămislirea și nașterea Lui reprezintă începutul tainic al Bisericii. Pentru că toată viața Domnului a fost o continuă asumare și restaurare interioară a firii noastre umane și, în același timp, o naștere tainică a Bisericii Lui. Căci El, prin zămislirea, nașterea, tăierea împrejur, botezul, transfigurarea Sa pe Tabor, prin întreaga propovăduire, facere de bine și suferință pentru noi, care au culminat cu patimile cele preasfinte și răstignirea Lui cea negrăită, apoi prin învierea și înălțarea Lui în sânul Preadumnezeieștii Treimi cu umanitatea Sa îndumnezeită, Domnul a umplut umanitatea Sa de toată sfințenia și desăvârșirea, adică a sfințit în mod desăvârșit Biserica Lui.

Căci atunci când Sfântul Pavlos spune că Biserica „este trupul Lui [ἐστὶν τὸ σῶμα Αὐτοῦ], plinătatea Celui care împlinește toate în toți [τὸ πλήρωμα τοῦ τὰ πάντα ἐν πᾶσιν πληρουμένου]” [Efes. 1, 23, BYZ], El ne spune că Hristos este izvorul de viață sfântă al Bisericii, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Că Hristos, Cel nedespărțit de Tatăl și de Duhul Sfânt, ne-a asumat pe toți în trupul Lui, cel zămislit în uterul Preacuratei Fecioare Maria, pentru ca să fie plinătatea, deplinătatea sfințeniei pentru noi toți.

Tocmai de aceea, orice praznic hristologic al Bisericii este în același timp unul eclesial. Bunavestire, Nașterea, Tăierea împrejur, Botezul, Transfigurarea, Patimile Domnului, Învierea și Înălțarea Lui se constituie în drumul hristologic al Bisericii. În mod tainic, în fiecare clipă a vieții Lui pământești, Domnul e Biserica și El urcă Biserica Lui de pe pământ la cer. Dar în orice clipă a vieții Lui iconomice, a vieții Lui pământești, a vieții Lui pentru noi, El este dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Fiul Cel întrupat săvârșește toate cele ale mântuirii noastre și El ne revelează nouă în mod continuu pe Dumnezeul nostru treimic.

Tocmai de aceea, eclesiologia Bisericii este triadologică. Căci fundamentul Bisericii e Dumnezeul nostru treimic. Iar noi, ca și Sfântul Pavlos, trebuie să mărturisim că Hristos Domnul e Mântuitorul și Răscumpărătorul nostru din robia demonilor și că noi, Biserica Lui, suntem trupul Lui cel tainic, dar, în același timp, trebuie să fim ortodocși, dreptslăvitori în mod desăvârșit, și să mărturisim faptul că Hristosul mântuirii noastre nu e un Mântuitor stingher, nu e un Răscumpărător rupt de Treime, ci El e Unul din Treime și împreună-curățitor, împreună-luminător și împreună-sfințitor al nostru cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Căci toată iconomia mântuitoare a Domnului pentru noi are sens trinitar și nu strict hristologic. Domnul ne-a mântuit pe noi, pentru ca să ne facă comunionali pentru veșnicie cu întreaga Treime. Pentru că la Cincizecime nu a coborât în noi, prin slava Lui, doar Duhul Sfânt, ci a coborât, prin slava Ei, întreaga Treime. Pentru că Biserica este trupul mistic al Domnului, dar e trupul Lui cel plin de slava Treimii. Căci slava veșnică a Dumnezeului nostru treimic e comună persoanelor dumnezeiești. Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt au coborât slava Lor în cei credincioși la Cincizecime și au făcut văzută Biserica noii făgăduințe, Biserica tainică din trupul lui Hristos. Biserica s-a extins în mod dumnezeiește, prin coborârea slavei lui Dumnezeu în primii credincioși, și se extinde în mod continuu prin toți cei nou-botezați, care, ca și primii credincioși ai Bisericii, sunt născuți din Dumnezeu [In. 1, 13], prin slava lui Dumnezeu care coboară în ei.

Însă, Biserica ce s-a născut în mod dumnezeiește la Cincizecime, trăiește dumnezeiește, pentru că viața noastră e ascunsă [κέκρυπται] în Dumnezeu [Col. 3, 3, BYZ].

– Și cum e ascunsă viața noastră în Dumnezeu, dacă noi trăim pe pământ, sub ochii tuturor?

– Viața noastră duhovnicească e ascunsă, e abisală, e mistică, e nevăzută pentru ochii oamenilor, pentru că noi trăim în noi înșine cu Dumnezeu, fiind plini de slava Lui. Prezența Lui reală și copleșitoare în noi și cu noi e taina noastră, iar ea poate fi sesizată doar de cei ai lui Dumnezeu, doar de cei ce văd dumnezeiește. Ne vedem unii pe alții cu adevărat doar dacă avem ochii inimi curați, doar dacă suntem văzători de Dumnezeu și de oameni. Pentru că taina Bisericii e taina slavei lui Dumnezeu în noi, e prezența Lui în noi și cu noi pururea.

Însă Fiul Tatălui, Cel ce S-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea și sfințirea noastră, Cel care a parcurs tot drumul îndumnezeirii noastre în umanitatea Lui, pentru ca și noi să îl parcurgem întru El, Se dăruie continuu pe Sine pentru noi în Biserica Sa. Iar Biserica Sa, care e divino-umană, are izvoare de viață divino-umane pentru noi și pentru mântuirea noastră. Tainele și Slujbele Bisericii și întreaga teologie și viață ascetico-mistică a ei sunt izvoarele divino-umane ale Bisericii. Pentru că noi nu suntem suflete fără trupuri, ci suflete întrupate. Și pentru că avem nevoi reale, ontologice, deopotrivă sufletești și trupești, tocmai de aceea Biserica Lui e divino-umană.

Întreaga misteriologie a Bisericii e divino-umană. Dumnezeiescul Botez e o naștere dumnezeiască prin apa sfințită, plină de slava Lui. Dumnezeiasca Euharistie e unire tainică, abisală și îndumnezeitoare cu umanitatea și dumnezeirea lui Hristos. Episcopul își pune mâinile pe capul tău și el se roagă pentru sfințirea ta, dar harul Preoției este slava Preacuratei Treimi. Pentru că oricând binecuvântăm ca Preoți ai lui Dumnezeu, oricând ne rugăm pentru Biserica Lui și pentru întreaga lume, oricând Îi slujim Lui, noi chemăm continuu slava Lui în noi și în lucrurile puse spre sfințire și binecuvântare, și El e Cel care plinește toate în Biserica Lui.

Și când mărturisim că El împlinește toate în noi, în fiecare din noi, vorbim în mod deschis despre lucrarea tainică a lui Dumnezeu în mântuirea noastră. Vorbim despre lucrarea Lui în noi, simțită de noi în mod duhovnicește, și care e mântuirea noastră tainică.

Căci viața noastră eclesială, viața noastră de acum, e tainică după cum a fost și viața Domnului în trup. Doar cei care s-au coborât în smerenie în fața Lui, au simțit slava Lui prin trupul Său cel smerit. Au simțit și văzut prin trupul Lui, pe măsura lor, slava dumnezeirii Sale. Pe când, cei care nu L-au vrut, cei care L-au respins, nu au văzut decât trupul Lui aparent neputincios, și de aceea au îndrăznit în mod păcătos și au făcut fapte incalificabile la adresa Lui.

Însă Domnul, în viața Lui în trup, a fost ca soarele în timpul iernii, care e mai ușor de privit. Nu S-a arătat ca soarele verii, cel care te orbește, ci S-a arătat pe măsura neputinței noastre, pe măsura noastră redusă de suportare a slavei Sale. El nu a renunțat la slava Lui în viața Sa pământească, căci El nu cunoaște schimbare și mutare în dumnezeirea Lui, ci Și-a potrivit slava Lui pe măsura neputinței noastre imense. A lăsat-o să strălucească, prin marea Sa milostivire față de noi, pe cât au putut oamenii să o suporte.

Căci soarele e același și vara și iarna, dar modul în care ajung razele și căldura lui la noi diferă. Tot la fel, din veci și pentru veci, Fiul Tatălui izvorăște veșnic din ființa Lui slava Sa cea veșnică, care e comună Treimii, dar El ne împărtășește de ea pe măsura noastră, fără ca să ne desființeze prin simțirea și vederea ei, ci, dimpotrivă, curățindu-ne, luminându-ne și îndumnezeindu-ne prin ea. Căci numai prin slava Lui ne naștem din Dumnezeu și suntem fiii Lui cei duhovnicești.

De aceea, Biserica Lui e divino-umană și veșnică în același timp. Biserica Lui e prezența Lui în noi, prin slava Lui, noi fiind umanitatea asumată de Fiul în umanitatea Sa și curățită, luminată și sfințită de Preacurata Treime în Biserica slavei Sale. Capul Bisericii e Dumnezeul treimic, iar noi suntem mădularele tainice ale Dumnezeului treimic prin slava Lui. Pentru că Fiul nu este niciodată fără Tatăl și fără Duhul, iar credincioșii Bisericii sunt fiii Dumnezeului Celui Viu, sunt fiii Treimii Celei Preasfinte și Preacurate.

…Am trăit în multă pace și oboseală sfântă aceste zile de praznic. M-am rugat cu veselie dumnezeiască la Biserică, alături de dumnevoastră, și m-am liniștit în mod bucuros alături de soția mea. Însă, la nivel online, am comunicat cu unii dintre dumneavoastră și cu mulți din țară și din străinătate, obosindu-mă în mod împlinitor. Pentru că dialogul este o dăruire a timpului propriu pentru întărirea reciprocă. Dialogul e venire spre oameni și intrare a oamenilor în inima ta. E asumare a oamenilor.

Pentru că Domnul, prin toată viața Lui, ne-a învățat că asumarea oamenilor începe de la vorbirea cu ei. Auzi ce face unul, ce fac copiii celuilalt, ți se mărturisesc diverse bucurii și dureri, iar, dacă vrei să crești în înțelegerea oamenilor, trebuie să ți-i asumi pe fiecare în parte. Trebuie să te rogi pentru ei, trebuie să ții minte nevoile lor, trebuie să fii atent la sensibilitățile lor.

Căci praznicele cele dumnezeiești ale Bisericii ne învață să ne dăruim mereu spre folosul oamenilor. Să dăruim iubirea lui Dumnezeu oamenilor, să Îl facem cunoscut pe El în tot adevărul Lui și spre mântuirea oamenilor.

Și am văzut, cu bucurie, cum oamenii se schimbă ascultând o predică, un colind, povestirea unei minuni sau a unei fapte bune, pentru că slava lui Dumnezeu ne luminează și ne mângâie, ne scoate din noi înșine spre Dumnezeu.

Căci, iubiții mei, Dumnezeu iese continuu spre noi, pentru ca noi să venim la El! Și, la fiecare vârstă, Îl simțim altfel pe Dumnezeu, tot mai profund, pentru că nevoia Lui crește în noi. Nevoia de Dumnezeu este una fundamentală, ca și nevoia de somn. Trebuie să dormi pentru ca să fii capabil de muncă. Tot la fel, trebuie să fii plin de dorul lui Dumnezeu, pentru ca să trăiești frumos.

Și a trăi frumos nu înseamnă a trăi estetic, adică a te îmbrăca într-un anume trend, ci a trăi duhovnicește, a trăi sfânt, a trăi cu Dumnezeu. Frumusețea reală a omului e slava lui Dumnezeu și ea coboară în sufletul nostru și se manifestă prin trupul nostru. Și când suntem frumoși pe dinăuntru, suntem frumoși cu adevărat, pentru că suntem Sfinții lui Dumnezeu, pe care El ne împodobește cu frumusețea Sa cea veșnică.

De aceea, Pruncul Iisus, Cel culcat în iesle, este Frumusețea desăvârșită a întregii creații. Niciun copil nu este, nu a fost și nu va fi la fel de frumos ca Pruncul Iisus Hristos. Frumusețea Lui e desăvârșită și dorirea Lui e veșnic vie. Tot la fel, nicio femeie a lumii nu a fost, nu este și nu va fi la fel de frumoasă și de sfântă ca Maica Pruncului Iisus, pentru că ea este mai sfântă și mai desăvârșită decât toți Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu.

Căci o asemenea Mamă are Fiul Cel veșnic al Tatălui. Asemenea Fecioară S-a făcut Maica lui Dumnezeu, pentru că „a dorit Împăratul frumusețea [ἐπεθύμησεν ὁ Βασιλεὺς τοῦ κάλλους]” [Ps. 44, 12, LXX] ei. Frumusețea ei duhovnicească, sfințenia ei. Pentru că Domnul S-a întrupat din cea mai sfântă Fecioară a lumii, din cea care s-a dăruit cu totul Lui. De aceea, ea nu a fost „folosită instrumentalist” de Dumnezeu sau sfințenia ei nu a fost „creația exclusivă” a lui Dumnezeu, așa cum rău gândeau și gândesc ereticii care o hulesc, ci El a venit la ea ca la cea plină de dor de El, ca la cea care s-a dăruit cu totul Lui, ca la cea care s-a sfințit în mod desăvârșit pentru El și care nu a păcătuit în viața ei.

Însă și Maica lui Dumnezeu, ca tot omul, s-a mântuit prin Hristos Dumnezeu, prin iconomia mântuirii Sale, curățindu-se de păcatul strămoșesc și umplându-se de slava lui Dumnezeu. Căci fiecare dintre noi ne mântuim prin slava Preasfintei Treimi, dăruită nouă prin iconomia mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat, în Biserica Lui.

Așadar, iubiții mei, bucuria de Dumnezeu și de oameni e amprenta vieții creștine! Noi trăim cu Dumnezeu, dar fiind plini de iubire față de semenii noștri, pentru că dorim mântuirea tuturor oamenilor. Căci Dumnezeu dorește ca Biserica Lui să îi cuprindă pe toți oamenii, ca toți să se îndumnezeiască prin slava Lui cea veșnică.

Rugați-vă zilnic pentru Biserica Lui de pretutindeni și pentru întreaga lume! Rugăciunea dumneavoastră contează, așa după cum contează lumina pusă lângă o altă lumină…până la sute, mii, milioane de lumini aprinse de slava lui Dumnezeu.

Biserica Lui e și în dumnevoastră în mod tainic! Biserica lui Dumnezeu e în fiecare dintre noi și o purtăm oriunde mergem și orice facem.

Duceți Biserica Lui pretutindeni! Bucurați-vă întru slava Lui și rugați-vă în slava Lui pentru toți! Căci Dumnezeu întărește rugăciunea noastră și o face să fie luminătoare a oamenilor.

La mulți ani, un 2019 cu multă bucurie și pace, și Dumnezeu să ne bucure prin slava Lui pururea! Amin.

[1] Începută la 16. 32, în zi de miercuri, pe 26 decembrie 2018, 6 grade, cer înnorat.