Predică la Tăierea împrejur a Domnului [2019]

Iubiții mei[1],

excesul de bucurie de azi noapte nu se regăsește în durerea praznicului de azi. Pentru că primul praznic al lui 2019 e începutul Patimilor Domnului, e începutul suferințelor Sale trăite pentru noi. Căci la 8 zile de la nașterea Sa, Domnul a fost tăiat împrejur în templul din Ierusalim și a primit numele Iisus [Ἰησοῦς] [Lc. 2, 21, BYZ], așa cum fusese vestit numele său prin Sfântul Arhanghel Gavriil [Lc. 1, 31, BYZ].

Iar tăierea împrejur a prepuțului sau circumcizia[2] a fost foarte dureroasă pentru Cel fără de păcat, pentru că a fost o durere pură, fără plăcere. Căci la noi, oamenii păcătoși, orice durere e amestecată cu plăcere. Dar la Domnul, la Cel fără de păcat, durerea, în tot timpul vieții Sale, a fost una desăvârșită, lipsită de orice plăcere. Și aceste dureri preasfinte ale Domnului, trăite în trupul Său cel preacurat, sunt durerile prin care ne-a mântuit pe noi, cei prea păcătoși…

Tocmai de aceea, praznicul de azi, prin însemnătatea Sa dramatică pentru noi, trebuie trăit cu multă sobrietate. Pentru că anii vieții noastre se duc unul după altul, bucuria unui început de an e o bucurie reală, dar excesul de mâncare, de băutură și de veselie în această zi preasfântă, de praznic, nu e specific creștinilor. Pentru că noi, creștinii, începem orice an cu Dumnezeu, cu mulțumirea smerită adusă lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite de la El, având grijă de sănătatea noastră sufletească și trupească.

Iar excesul nu este sănătate, ci boală! Excesul nu e prăznuire, ci slăbire interioară a ființei noastre! Pentru că mâncarea, băutura, veselia și odihna trupească trebuie să sprijine activitatea duhovnicească a sufletului nostru. Trupul nostru trebuie să ajute sufletul nostru în demersurile lui de sfințire a noastră. Pe când excesul, în orice direcție, ne aruncă în boală, în neputință, în slăbănogire, fapt pentru care nu ne mai putem bucura de anul care a început și de ziua de mâine.

Însă „Domnul [este] întărirea [κραταίωμα] celor care se tem de El” [Ps. 24, 14, LXX]! El e Cel ce ne întărește pe noi în viața cuvioasă, în viața de sfințenie. Pentru că Domnul ne-a dăruit nouă bucuria mântuirii Sale [Ps. 50, 14, LXX], ne-a dăruit să ne bucurăm întru răscumpărarea și vindecarea primite de la El, de la Cel care a pătimit pentru noi.

Căci tăierea împrejur a Domnului pentru noi era prefigurarea Botezului creștin[3]. Suferința circumciziei era o vorbire tainică despre moartea și învierea mistică trăite de noi în apa sfințită a Botezului. Căci Domnul nostru, Iisus, al Cărui nume înseamnă Domnul mântuie[4], S-a făcut Mântuitorul nostru, al tuturor, prin aceea că a pătimit pentru noi toți. A suferit pentru iertarea tuturor păcatelor noastre și pentru îndumnezeirea noastră. Căci Botezul Bisericii înseamnă, deopotrivă, iertarea tuturor păcatelor noastre, dar și începutul îndumnezeirii noastre. Pentru că, la Botez, noi primim slava lui Dumnezeu, prin care suntem curățiți de tot păcatul, dar și prin care începem să trăim dumnezeiește, ascultând de Dumnezeu.

Căci prin scoaterea noastră din robia demonilor, El, Iisus Hristos, Domnul nostru, e Răscumpărătorul nostru, Eliberatorul nostru din robie. Patimile și moartea Lui pe Cruce pentru noi au fost prețul scoaterii noastre din Iad [Rom. 5, 10], pentru că El ne-a asumat pe toți în umanitatea Lui. Dar, în același timp, prin toată suferința Lui preaiubitoare pentru noi, prin care El Și-a îndumnezeit umanitatea Sa, Domnul ne dăruie în mod continuu iertarea păcatelor noastre în Taina Mărturisirii și întărire în viața de sfințenie, pentru ca și noi să ne îndumnezeim întru El. Ajutați de El și de Tatăl și de Duhul Sfânt în fiecare clipă a vieții noastre.

Căci „păcatele noastre El [le-]a înălțat [τὰς ἁμαρτίας ἡμῶν Αὐτὸς ἀνήνεγκεν], în trupul Său [ἐν τῷ σώματι Αὐτοῦ], pe lemn [ἐπὶ τὸ ξύλον]”, pe lemnul Crucii, „ca [ἵνα] [noi], murind [cu] păcatele [ταῖς ἁμαρτίαις ἀπογενόμενοι] [noastre], să trăim [cu] dreptatea [τῇ δικαιοσύνῃ ζήσωμεν]” Lui [I Petr. 2, 24, BYZ]. Ca noi, cei care murim adesea prin păcatele noastre, să înviem din morți prin Spovedanie și să trăim prin dreptatea lui Dumnezeu, cea care ne face vii pe noi.

Pentru că Sfântul Pavlos, atunci când spune: „dacă dreptatea [noastră este] prin lege [εἰ διὰ νόμου δικαιοσύνη], atunci Hristos a murit în zadar [ἄρα Χριστὸς δωρεὰν ἀπέθανεν]”, adică degeaba [Gal. 2, 21, BYZ], ne arată că starea noastră de dreptate este o consecință a morții Domnului pentru noi. Căci noi, prin Botez, prin Mirungere și prin Euharistie, primite împreună la încreștinarea noastră, ne-am spălat de păcate, ne-am sfințit prin slava Lui, ne-am îndreptat întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh [I Cor. 6, 11, BYZ] și ne-am făcut duhovnicești, fiii Lui prin har. Căci starea noastră de îndreptare sau de dreptate constă în restaurarea noastră duhovnicească interioară, în umplerea noastră de slava Lui.

De aceea, noi ne numim hristiani [χριστιανοί[5], românizat ca creștini] de la Hristos [Χριστός], al Cărui nume înseamnă Cel uns[6]. Pentru că și noi am fost unși sau mirunși cu Sfântul și Marele Mir al Bisericii, atunci când am fost botezați. Și mirungerea noastră este „pecetea darului Duhului Sfânt [σφραγὶς δωρεᾶς Πνεύματος Ἁγίου]”[7], e umplere de slava Lui.

Așa că Iisus, Domnul care ne mântuie pe noi, e și Hristos pentru noi, adică Cel care ne unge cu ungere dumnezeiască. Pentru că Hristos, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, ne mântuie pe noi și ne umplu cu slava Lor. Căci Dumnezeu „ne-a chemat pe noi prin slavă și virtute [τοῦ καλέσαντος ἡμᾶς διὰ δόξης καὶ ἀρετῆς]” [II Petr. 1, 3, BYZ], ne-a chemat la El și ne-a făcut ai Lui prin slava Lui și prin toată viața virtuoasă, de sfințenie, ca, prin acestea, să ne facem „părtași firii celei dumnezeiești [θείας κοινωνοὶ φύσεως]” [II Petr. 1, 4, BYZ].

– Însă cum ne facem noi, creștinii Lui, părtași firii Sale celei dumnezeiești?

– Prin aceea că ne împărtășim de slava Lui cea dumnezeiască, care izvorăște veșnic din firea sau ființa Dumnezeului nostru treimic. Ne facem părtași slavei Lui celei dumnezeiești prin Botez, pentru că acesta este înfierea [υἱοθεσίαν] [Efes. 1, 5, BYZ] noastră cea duhovnicească. Și, ca fii ai Lui, ca fii duhovnicești ai lui Dumnezeu, trăim în Biserica slavei Sale starea noastră de dreptate, de îndreptare duhovnicească, sau starea noastră de fii ai lui Dumnezeu.

Însă prețul pentru înfierea noastră a fost inexprimabil de dureros. Consecința Patimilor Domnului, consecința tuturor suferințele Lui trăite pentru noi în viața Sa pământească, e că în Botezul nostru trăim nașterea noastră din Dumnezeu [In. 1, 13, BYZ]. O naștere nedureroasă și plină de veselie dumnezeiască. Căci El a băut tot potirul suferințelor în locul nostru, pentru ca să ne dea, în dar, toată bucuria mântuirii noastre.

Pentru că, ne spune Sfântul Pavlos, „cu harul sunteți mântuiți [τῇ χάριτί ἐστε σεσῳσμένοι], prin credință [διὰ τῆς πίστεως], și acesta nu [este] de la voi [καὶ τοῦτο οὐκ ἐξ ὑμῶν], [ci] al lui Dumnezeu [este] darul [Θεοῦ τὸ δῶρον]” [Efes. 2, 8, BYZ]. Prin harul sau slava lui Dumnezeu am fost mântuiți, pentru că am crezut în Dumnezeu. Și harul sau slava Lui nu este de la noi, nu e omenească, ci e darul Lui continuu în viața noastră.

Însă mântuirea Lui, primită în dar de la El, de la Dumnezeul mântuirii noastre, e tocmai slava Lui. E prezența Lui în noi prin slava Sa cea dumnezeiască, cea veșnică și necreată. Iar noi, hristianii, trebuie să nu stingem Duhul lui Dumnezeu din noi înșine [I Tes. 5, 19, BYZ].

– Dar ce înseamnă să nu stingem focul Duhului din noi înșine?

– Înseamnă să nu pierdem, prin păcatele și patimile noastre, simțirea slavei lui Dumnezeu din noi înșine! Căci slava Lui e focul dumnezeiesc pe care Domnul a venit să îl arunce întru pământul inimii noastre [Lc. 12, 49, BYZ], pentru ca să ne aprindă și sufletul și trupul și să ne sfințească în mod deplin.

Însă, simțirea slavei Lui în noi e tulburată de orice gând și simțire păcătoasă, de orice păcat și nedreptate pe care le facem. Tocmai de aceea, un creștin atent la mântuirea lui, pune imediat pe foaia de Spovedanie orice păcat prin care a întristat slava lui Dumnezeu din el. Pentru că el simte și știe că prin acelea el a păcătuit lui Dumnezeu. Și continua spovedire a păcatelor, continua împărtășire cu El, continua împlinire a poruncilor Lui înseamnă trăirea continuă a stării de dreptate înaintea lui Dumnezeu. Căci El ne-a îndreptat prin coborârea slavei Lui în noi, și noi trăim întru dreptate, pace și sfințenie, dacă trăim întru slava Lui, împlinind voia lui Dumnezeu.

De aceea, noi suntem păcătoși, noi păcătuim continuu în fața Lui. Dar, asumându-ne păcatele noastre și pocăindu-ne pentru ele, spovedindu-le în fața lui Dumnezeu și a Duhovnicului nostru, noi primim iertarea lor de la Dumnezeu și ne întărim în simțirea slavei Lui, adică ne întărim în starea noastră de dreptate înaintea Lui. Și, de aceea, nu ne place păcatul, nu îl iubim, ci de el ne lepădăm continuu, pentru că vrem ca El să locuiască mereu în noi prin slava Lui.

Așadar, iubiții mei, la 8 zile de la nașterea Sa, Domnul S-a tăiat împrejur pentru noi, a început suferința Lui pentru noi, pentru ca să ne învețe că păcatul se dezrădăcinează din noi numai prin suferință, prin asceză, prin nevoință continuă! Cele care au intrat în noi prin dulceața amară a păcatului, prin consimțirea noastră cu păcatele, adică patimile sau viciile noastre, se scot numai prin durerea cea mântuitoare a ascezei.

Am păcătuit întru conștiență? Atunci, tot cu întreaga minte trebuie să ne luptăm cu patimile din noi și să le învingem prin harul lui Dumnezeu. Ajutați de El. Căci nu ne putem vindeca de patimi fără slava lui Dumnezeu și fără multă osteneală. Asceza noastră e pentru ca slava lui Dumnezeu să lucreze în noi. Și când ne rugăm, când postim, când citim, când Îi slujim Lui, atunci slava lui Dumnezeu lucrează în noi și ne întărește pe noi spre toată fapta cea frumoasă a sfințeniei.

Pentru că nu știm ce va fi puțin mai încolo, ce va fi mâine, unde vom fi și ce vom face. Fiecare an este o surpriză desăvârșită din partea lui Dumnezeu, pentru că nimeni nu poate vedea, în toată profunzimea lor, schimbările totale de la nivelul întregii lumi și de la nivelul fiecărui om în parte. Pentru că în fiecare an oamenii descoperă noi adâncuri de înțelegere, înțeleg noi și noi lucruri, care îi înalță sau îi coboară, în măsura în care se raportează la Dumnezeu.

Căci cine se raportează la Dumnezeu, înțelege noutatea de gând, de simțire și de acțiune ca dar de la Dumnezeu, pe când, cei care cred că noul din viața lor se datorează lor, nu văd nicio perspectivă veșnică a vieții lor. Și de aceea, excesul de bucurie telurică este un exces fără viitor, pentru că el se consumă doar în prezent. Nu vede mai departe față de clipa momentului. Însă noi, creștinii, suntem responsabili față de darurile lui Dumnezeu, pentru că știm că ele au venit în viața noastră tocmai pentru ca să ne pregătească pentru veșnicie.

Darurile lui Dumnezeu au veșnicie, nu doar istorie!

Oamenii nu sunt creați pentru moarte, ci pentru viața veșnică cu Dumnezeu!

Tocmai de aceea, noi nu ne putem împăca cu moartea. Nu putem să ne bucurăm de ea. Nu putem să ne găsim împlinirea în moarte. Pentru că împlinirea noastră e în Dumnezeu, în slava Lui și a fi cu El înseamnă a fi veșnic vii.

Ce trebuie să facem în 2019? Să fim vii întru slava Lui!

Ce trebuie să facem în 2019? Să trăim ca mădulare vii ale lui Hristos Dumnezeu, conștienți de responsabilitatea noastră față de mântuirea întregii lumi!

Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate! Trebuie să împlinim voia lui Dumnezeu cu toată ființa noastră! Ca pe fiecare zi să creștem întru cunoașterea lui Dumnezeu, în curăție și în sfințenie, lăudând pe Dumnezeul nostru treimic, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută la 8. 33, în zi de vineri, pe 28 decembrie 2018, cer înnorat, două grade.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Circumcizie.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1583/sxsaintinfo.aspx și https://doxologia.ro/viata-sfant/taierea-imprejur-cea-dupa-trup-domnului.

[4] Cf. Friberg Greek Lexicon, 14.075, apud BW 10.

[5] Cf. Friberg Greek Lexicon, 28.774, apud BW 10.

[6] Cf. Friberg Greek Lexicon, 28.780, apud BW 10.

[7] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [2]

Deși Sfântul Ioan cultivă o estetică poetică clasică, părut necomplicată (însă clasicismul adevărat, al expresiei perfect sculptate în marmura curgătoare a cuvintelor armonizate după reguli prozodice, e greu de atins), totuși versurile sale ne surprind cu acuratețea stilistică a unui expert și chiar încep, uneori, să decurgă în sintaxa melodică a elegiilor eminesciene, chiar dacă ideea nu corespunde modelului estetic. Ceea ce mie îmi revelează un spirit „șlefuit” în poezie, care a îmbrăcat înadins o haină poetică umilă.

Găsim la el o adevărată poezie a „ruinurilor” și a „deșertăciunilor”, a lui „fugit tempus”, evocând locurile încărcate de istorie și de sfințenie din pustia Iordanului, poezie mult superioară stilistic producțiilor pașoptiste, datorită acumulărilor de experiență poetică din lirica noastră, pe care Sfântul le cunoaște și le valorifică:

În murmurul vesel de apă,
„Cetatea cu stânci de granit”
Primește pe cei care „scapă”
Zicându-le „bine-ați venit!”.

Cu veacuri de vremuri în spate
Așteptă bătrânul Lăcaș
Pe cei care vin la „Cetate”
Și-i cer cu dorire sălaș.

Din negura vremii el are
Menirea cea sfântă din cer
Să fie „azil de scăpare”
La toți cei cu „suflet stingher”.

Evreii cu chivotul legii
Când trec peste Sfântul Iordan
Pe-aici au războaie cu regii
Din vechiul pământ Hanaan.

La dreapta mai sus Gavaonul
Dă soarelui loc de popas,
Iar Luna văzând Ealonul
Nu face atunci niciun pas.

Că schimbă hotarul cel veșnic
Vestitul Iisus Ben-Navi
Pe soare oprindu-l ca sfeșnic
În marginea vremii de zi.

Aici Proorocul Ilie
În peștera veche de sus,
(Fugind de cumplita mânie)
Se află o vreme ascuns.

Pe urmă, tradiția spune,
Că Sfântul Strămoș Ioachim,
Când scârba pe el îl răpune
Pogoară aici din „Salim”.

El vine să-și verse amarul
În lacrimi fierbinți și postiri
De unde se întoarce cu darul
Celei mai alese „vestiri”.

Apoi la a „vremii plinire”
Fiind Iisus pe pământ
Aici cea din urmă lucire
S-arată din „Sfeșnicul Sfânt”:

Ioan Proorocul cel mare
Luceafăr de ziuă cinstit
Al Soarelui care răsare
În lumea din veacuri vestit.

Aici el botează norodul
La apele reci din „Enon”,
Gătindu-i în taină „vohodul”
„Celui ce răsare-n Sion”.

Când Domnul se-nalță în slavă
Atunci al apelor vad
Din valea aceasta grozavă
Se lasă în jos pân’ la iad.

Iar stânca de multă sfială
Se dă la o parte atunci
Păstrând până azi dogoreală
Din focul cu veșnice munci!

Apoi după vremuri s-așază
Monahilor sfânt adăpost
În care mereu se-narmează
Cu rugi, priveghere și post.

Cu miile vin de departe
Pe toate din lume lăsând
Ei trupul smeresc pân’ la moarte
Și pierd pe vrășmașii de gând.

Un veac înflorește pustia
Și faptele bune rodesc
Că Sfinții prefac sihăstria
În rai minunat sufletesc.

Dar curgerea vremii cea oarbă
Nu cruță nimic pe pământ
Ea schimbă a Lavrei podoabă
Cu jalnicul morții veșmânt.

Că valuri de nații păgâne
Și vânturi de multe sminteli
Îi strică cetății bătrâne
Frumoasele ei rânduieli.

O parte din „Fiii Pustiei”
Iau drumul prin chinuri la cer
Iar alții de frica robiei
Își lasă lăcașul stingher.

Nemernici [străini] pe urma sfințită
A unui trecut strălucit
Noi azi cei cu firea slăbită
Strigăm doar cu glas răgușit.

O! vremuri cu unghii tirane
Și tu prea sălbatic popor [al arabilor]!
De ce v-ați făcut voi organe
A duhului rău stricător?

O, ziduri cu peșteri profunde
Ce lucruri străvechi tăinuiți?
O, ape cu murmur de unde,
Ce taine adânci povestiți?

Dar cine mai poate pătrunde
Al graiului vostru adânc?
Că iată acum huhurezii
În locul sihaștrilor plâng!

Dar azi pe țărâna cea sfântă
S-arată din vechi rădăcini
O mică verdeață plăpândă
Ieșind la iveală din spini!

O, Doamne, să nu se strecoare
În „sadul” acesta uitat
Vreo capră de răufăcătoare
Că iarăși rămâne uscat!

Iar hoții gândiți din pădure
Aflându-l cumva fără gard
Ei iarăși aleargă să fure
Și iarăși pe toate le ard!

„Vrășmașii de gând” și „hoții gândiți” îi desemnează pe demoni…

Poemul e datat „noiembrie 1952”. Melancolia și nostalgia Sfântului Monah sunt exprimate cu o perfectă reproducere stilistic-imagistică și muzicală a poeziei romantic-eminesciene. Ca în vechime și precum Eminescu, acesta renunță uneori la declinarea articolului posesiv-genitival („organe a duhului” etc.), fiind foarte perspicace în a îmbrăca poezia cu prestigiul vetusteții (dozând cu atenție elementele vechimii, fără exagerări) la nivel lexical, gramatical și stilistic.

Eminescu este evocat și prin metafora „negura vremii” (O, mamă…), iar pustia de la Iordan este numită „azil de scăpare” precum odinioară Grigore Alexandrescu numea munții noștri „scump azil de libertate” (Răsăritul lunei. La Tismana)[1].

De la Sfântul Dosoftei împrumută, după Eminescu, rima „vad/ iad”: „De-aș pogorî unde-i iadul,/ Și de-acolo mi-deșchiz[i] vadul” (Ps. 138 din Psaltirea în versuri). Într-unul din proiectele dramatice ale lui Eminescu, Ștefan cel Tânăr (necunoscut Sfântului Ioan), acesta reprodusese de asemenea inspirata rimă dosofteiană: „Din mări cu munți de viață sunt aruncat pe vad,/ Din ceruri de lumină m-am coborât în iad”[2].

Ecourile psalmice și de Memento mori sunt reluate de Sfântul Ioan Iacob și în alt poem, intitulat Din tainele pustiei de la Schitul Hozevei (pe glas 5): „În tăcerea cea de noapte/ Toate când se odihnesc,/ Apa murmură în șoapte/ Ca un cântec bătrânesc. // Cursul ei fiind năvalnic/ Nimeni n-a putut din veac/ Să-i priceapă graiul jalnic/ Decât vântul cel pribeag. // El când bate de la vale/ N-are cum a se feri,/ Căci îi stă atunci în cale/ Și încep a tăinui. // Spun atuncea (cine știe?)/ Despre Sfinții Mucenici,/ Despre viața din pustie/ A sihaștrilor de-aici?! // Lucruri mari și minunate/ Din trecut or fi spunând,/ Căci aud strigând mirate/ Cucuvaiele oftând”.

Convorbirea râului și a vântului, ca și povestea apelor „cu murmur de unde” dovedesc limpede filiația eminesciană. La ele se adaugă strigătul psalmodiant de huhurezi și cucuvaie. A se observa și că poemul are notația „pe glas 5”[3], ceea ce înseamnă că Sfântul poet a convertit sunetul elegiac eminescian în muzică bizantină.

Nu se gândea nimeni că un român se ocupă cu așa ceva în pustia Iordanului, când în țară trecutul (istoric, literar și spiritual) era proscris, eram în plin proletcultism literar, în anii înghețului stalinist, laurii poeziei îi culegeau A. Toma, Maria Banuș, Mihai Beniuc, Dan Deșliu, Eugen Jebeleanu, Eugen Frunză etc, care sprijineau, prin militantismul poetic, construirea socialismului[4].

Un Sfânt Monah român, poet, într-o peșteră de la Iordan, în deșert, alcătuia alternativa lirică românească la proletcultism, alăturându-se astfel celor care „scriau” în gând sau cu unghiile pe pereții închisorilor.

Înainte ca generația lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru să reînnoade legătura cu poezia modernă interbelică, Sfântul Ioan Iacob s-a nevoit nu numai pustnicește, ci și artistic, pentru a construi o poezie recuperatoare de comori stilistice și spirituale (în anii în care în țară se scriau, oficial, numai versuri otrăvite despre prietenia cu Sovietele și măreția comunismului), care să circule printre Monahii și Clericii români înstrăinați, de la Sfintele Locuri și din alte Mănăstiri, autorul dorind ca ei să nu-și uite limba și „viersul” și să-și aline dorul de România.


[1] A se vedea articolele mele în care am surprins predispoziția poeților pașoptiști pentru recluziunea de tip isihast, aici:
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/23/isihia-romantica/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/25/isihia-romantica-2/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/13/campia-transcendentala/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/18/campia-transcendentala-2/.

 A se vedea și cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2014, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[2] M. Eminescu, Opere, VIII, ediție inițiată de Perpessicius, studiu introductiv de Petru Creția, Ed. Academiei RSR, București, 1988, p. 164.

[3] A se vedea câteva exemple melodice ale glasului 5:
https://www.youtube.com/watch?v=XL2cQ1MuOS4
https://www.youtube.com/watch?v=pvFrYKQgq5k
https://www.youtube.com/watch?v=zA2JmGEnH_I.

 [4] A se vedea Ana Selejan, Literatura în totalitarism (1952-1953), vol. 2, Bătălii pe frontul literar, Ed. Cartea Românească, București, 2008.

Lucas 22, 1-22, cf. BYZ

1. Și se apropia sărbătoarea azimelor, care se cheamă Paști [Πάσχα].

2. Iar arhiereii și cărturarii căutau cum să-L omoare pe El, că[ci] se temeau de popor.

3. Și Satanas a intrat întru Iudas [εἰσῆλθεν δὲ Σατανᾶς εἰς Ἰούδαν], care se cheamă Iscariot [Ἰσκαριώθ], care era din numărul celor doisprezece[1].

4. Și, mergând, a vorbit cu arhiereii și [cu] căpeteniile [στρατηγοῖς], [despre] cum are să-L dea pe El lor.

5. Și s-au bucurat și s-au înțeles [cu] el să-i dea argint [ἀργύριον].

6. Și [Iudas] a mărturisit [Καὶ ἐξωμολόγησεν][2] și căuta o bună vreme [ca] să-L dea pe El lor [καὶ ἐζήτει εὐκαιρίαν τοῦ παραδοῦναι Αὐτὸν αὐτοῖς], fără mulțime [ἄτερ ὄχλου][3].

7. Și a venit ziua azimelor, în[tru] care se cuvenea să se jertfească Paștiul.

8. Și [Iisus] [i-]a trimis pe Petros și pe Ioannis, zicând: „Mergând, pregătiți nouă Paștiul, ca să mâncăm!”.

9. Iar ei I-au zis Lui: „Unde voiești vom pregăti”.

10. Și El le-a zis lor: „Iată, intrând voi întru cetate, vă va întâmpina vouă [pe voi] un om purtând un ulcior de apă [κεράμιον ὕδατος]! Urmați lui întru casa [în] care intră!

11. Și veți zice stăpânului casei: «Îți zice ție Învățătorul: <Unde este camera de oaspeți, unde să mănânc Paștiul cu Ucenicii Mei?>».

12. Și acela vă va arăta vouă un foișor mare [ἀνώγεον μέγα][4], așternut [ἐστρωμένον]. Acolo pregătiți!”.

13. Și, mergând, au aflat precum le-a zis lor și au pregătit Paștiul.

14. Și, când a venit ceasul, a șezut, și cei doisprezece, Apostolii, [au șezut] împreună cu El.

15. Și [Iisus] a zis către ei: „[Cu] poftă am poftit acest Paști [Ἐπιθυμίᾳ ἐπεθύμησα τοῦτο τὸ Πάσχα] [ca] să mănânc cu voi [φαγεῖν μεθ᾽ ὑμῶν], înainte [ca] Eu să pătimesc [πρὸ τοῦ Με παθεῖν].

16. Căci vă zic vouă, că nu am să mai mănânc din el, până ce are să se împlinească în[tru] Împărăția lui Dumnezeu [ἕως ὅτου πληρωθῇ ἐν τῇ Βασιλείᾳ τοῦ Θεοῦ]”.

17. Și [Καὶ], luând potirul [δεξάμενος ποτήριον], [și] mulțumind [εὐχαριστήσας], a zis [εἶπεν]: „Luați-l pe acesta [Λάβετε τοῦτο] și împărțiți-l vouă [καὶ διαμερίσατε ἑαυτοῖς]!

18. Căci vă zic vouă [λέγω γὰρ ὑμῖν], că nu am să mai beau din rodul viței [ὅτι οὐ μὴ πίω ἀπὸ τοῦ γενήματος τῆς ἀμπέλου], până ce are să vină Împărăția lui Dumnezeu [ἕως ὅτου ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ ἔλθη].

19. Și [Καὶ], luând pâinea [λαβὼν ἄρτον], mulțumind [εὐχαριστήσας], a frânt și a dat lor [ἔκλασεν καὶ ἔδωκεν αὐτοῖς], zicând [λέγων]: „Acesta este trupul Meu [Τοῦτό ἐστιν τὸ σῶμά Μου], care se dă pentru voi [τὸ ὑπὲρ ὑμῶν διδόμενον]. Aceasta faceți întru pomenirea Mea [τοῦτο ποιεῖτε εἰς τὴν Ἐμὴν ἀνάμνησιν]!”.

20. De asemenea [Ὡσαύτως] [a luat] și potirul după să cineze [cină] [καὶ τὸ ποτήριον μετὰ τὸ δειπνῆσαι], zicând [λέγων]: „Acest potir [Τοῦτο τὸ ποτήριον] [este] făgăduința cea nouă în[tru] sângele Meu [ἡ καινὴ διαθήκη ἐν τῷ αἵματί Μου], care se varsă pentru voi [τὸ ὑπὲρ ὑμῶν ἐκχυνόμενον].

21. Dar iată, mâna cea care Mă dă pe Mine cu Mine [este] la masă!

22. Și Fiul omului merge precum I-a fost rânduit. Dar vai omului aceluia prin care [El] este dat[5]”.


[1] Celor doisprezece Apostoli.

[2] A consimțit cu acest plan.

[3] Fără ca mulțimea de oameni, care Îl urma pe El, să fie de față.

[4] O cameră mare aflată la etajul casei.

[5] Spre moarte.

Predică la Duminica posterioară Nașterii Domnului [2018]

Iubiții mei[1],

Hristos S-a născut!

Fiul lui Dumnezeu S-a născut pentru noi și pentru mântuirea noastră. S-a făcut om ca noi, dar fără de păcat, Dumnezeu și om, pentru ca să ne facă pe toți una întru Sine. S-a născut pentru noi, pentru că ne-a asumat pe toți în umanitatea Sa. Iar dacă ne-a asumat pe toți în umanitatea Sa, unind-o pentru veșnicie cu dumnezeirea Lui, în persoana Sa divino-umană, atunci zămislirea și nașterea Lui reprezintă începutul tainic al Bisericii. Pentru că toată viața Domnului a fost o continuă asumare și restaurare interioară a firii noastre umane și, în același timp, o naștere tainică a Bisericii Lui. Căci El, prin zămislirea, nașterea, tăierea împrejur, botezul, transfigurarea Sa pe Tabor, prin întreaga propovăduire, facere de bine și suferință pentru noi, care au culminat cu patimile cele preasfinte și răstignirea Lui cea negrăită, apoi prin învierea și înălțarea Lui în sânul Preadumnezeieștii Treimi cu umanitatea Sa îndumnezeită, Domnul a umplut umanitatea Sa de toată sfințenia și desăvârșirea, adică a sfințit în mod desăvârșit Biserica Lui.

Căci atunci când Sfântul Pavlos spune că Biserica „este trupul Lui [ἐστὶν τὸ σῶμα Αὐτοῦ], plinătatea Celui care împlinește toate în toți [τὸ πλήρωμα τοῦ τὰ πάντα ἐν πᾶσιν πληρουμένου]” [Efes. 1, 23, BYZ], El ne spune că Hristos este izvorul de viață sfântă al Bisericii, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Că Hristos, Cel nedespărțit de Tatăl și de Duhul Sfânt, ne-a asumat pe toți în trupul Lui, cel zămislit în uterul Preacuratei Fecioare Maria, pentru ca să fie plinătatea, deplinătatea sfințeniei pentru noi toți.

Tocmai de aceea, orice praznic hristologic al Bisericii este în același timp unul eclesial. Bunavestire, Nașterea, Tăierea împrejur, Botezul, Transfigurarea, Patimile Domnului, Învierea și Înălțarea Lui se constituie în drumul hristologic al Bisericii. În mod tainic, în fiecare clipă a vieții Lui pământești, Domnul e Biserica și El urcă Biserica Lui de pe pământ la cer. Dar în orice clipă a vieții Lui iconomice, a vieții Lui pământești, a vieții Lui pentru noi, El este dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Fiul Cel întrupat săvârșește toate cele ale mântuirii noastre și El ne revelează nouă în mod continuu pe Dumnezeul nostru treimic.

Tocmai de aceea, eclesiologia Bisericii este triadologică. Căci fundamentul Bisericii e Dumnezeul nostru treimic. Iar noi, ca și Sfântul Pavlos, trebuie să mărturisim că Hristos Domnul e Mântuitorul și Răscumpărătorul nostru din robia demonilor și că noi, Biserica Lui, suntem trupul Lui cel tainic, dar, în același timp, trebuie să fim ortodocși, dreptslăvitori în mod desăvârșit, și să mărturisim faptul că Hristosul mântuirii noastre nu e un Mântuitor stingher, nu e un Răscumpărător rupt de Treime, ci El e Unul din Treime și împreună-curățitor, împreună-luminător și împreună-sfințitor al nostru cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Căci toată iconomia mântuitoare a Domnului pentru noi are sens trinitar și nu strict hristologic. Domnul ne-a mântuit pe noi, pentru ca să ne facă comunionali pentru veșnicie cu întreaga Treime. Pentru că la Cincizecime nu a coborât în noi, prin slava Lui, doar Duhul Sfânt, ci a coborât, prin slava Ei, întreaga Treime. Pentru că Biserica este trupul mistic al Domnului, dar e trupul Lui cel plin de slava Treimii. Căci slava veșnică a Dumnezeului nostru treimic e comună persoanelor dumnezeiești. Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt au coborât slava Lor în cei credincioși la Cincizecime și au făcut văzută Biserica noii făgăduințe, Biserica tainică din trupul lui Hristos. Biserica s-a extins în mod dumnezeiește, prin coborârea slavei lui Dumnezeu în primii credincioși, și se extinde în mod continuu prin toți cei nou-botezați, care, ca și primii credincioși ai Bisericii, sunt născuți din Dumnezeu [In. 1, 13], prin slava lui Dumnezeu care coboară în ei.

Însă, Biserica ce s-a născut în mod dumnezeiește la Cincizecime, trăiește dumnezeiește, pentru că viața noastră e ascunsă [κέκρυπται] în Dumnezeu [Col. 3, 3, BYZ].

– Și cum e ascunsă viața noastră în Dumnezeu, dacă noi trăim pe pământ, sub ochii tuturor?

– Viața noastră duhovnicească e ascunsă, e abisală, e mistică, e nevăzută pentru ochii oamenilor, pentru că noi trăim în noi înșine cu Dumnezeu, fiind plini de slava Lui. Prezența Lui reală și copleșitoare în noi și cu noi e taina noastră, iar ea poate fi sesizată doar de cei ai lui Dumnezeu, doar de cei ce văd dumnezeiește. Ne vedem unii pe alții cu adevărat doar dacă avem ochii inimi curați, doar dacă suntem văzători de Dumnezeu și de oameni. Pentru că taina Bisericii e taina slavei lui Dumnezeu în noi, e prezența Lui în noi și cu noi pururea.

Însă Fiul Tatălui, Cel ce S-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea și sfințirea noastră, Cel care a parcurs tot drumul îndumnezeirii noastre în umanitatea Lui, pentru ca și noi să îl parcurgem întru El, Se dăruie continuu pe Sine pentru noi în Biserica Sa. Iar Biserica Sa, care e divino-umană, are izvoare de viață divino-umane pentru noi și pentru mântuirea noastră. Tainele și Slujbele Bisericii și întreaga teologie și viață ascetico-mistică a ei sunt izvoarele divino-umane ale Bisericii. Pentru că noi nu suntem suflete fără trupuri, ci suflete întrupate. Și pentru că avem nevoi reale, ontologice, deopotrivă sufletești și trupești, tocmai de aceea Biserica Lui e divino-umană.

Întreaga misteriologie a Bisericii e divino-umană. Dumnezeiescul Botez e o naștere dumnezeiască prin apa sfințită, plină de slava Lui. Dumnezeiasca Euharistie e unire tainică, abisală și îndumnezeitoare cu umanitatea și dumnezeirea lui Hristos. Episcopul își pune mâinile pe capul tău și el se roagă pentru sfințirea ta, dar harul Preoției este slava Preacuratei Treimi. Pentru că oricând binecuvântăm ca Preoți ai lui Dumnezeu, oricând ne rugăm pentru Biserica Lui și pentru întreaga lume, oricând Îi slujim Lui, noi chemăm continuu slava Lui în noi și în lucrurile puse spre sfințire și binecuvântare, și El e Cel care plinește toate în Biserica Lui.

Și când mărturisim că El împlinește toate în noi, în fiecare din noi, vorbim în mod deschis despre lucrarea tainică a lui Dumnezeu în mântuirea noastră. Vorbim despre lucrarea Lui în noi, simțită de noi în mod duhovnicește, și care e mântuirea noastră tainică.

Căci viața noastră eclesială, viața noastră de acum, e tainică după cum a fost și viața Domnului în trup. Doar cei care s-au coborât în smerenie în fața Lui, au simțit slava Lui prin trupul Său cel smerit. Au simțit și văzut prin trupul Lui, pe măsura lor, slava dumnezeirii Sale. Pe când, cei care nu L-au vrut, cei care L-au respins, nu au văzut decât trupul Lui aparent neputincios, și de aceea au îndrăznit în mod păcătos și au făcut fapte incalificabile la adresa Lui.

Însă Domnul, în viața Lui în trup, a fost ca soarele în timpul iernii, care e mai ușor de privit. Nu S-a arătat ca soarele verii, cel care te orbește, ci S-a arătat pe măsura neputinței noastre, pe măsura noastră redusă de suportare a slavei Sale. El nu a renunțat la slava Lui în viața Sa pământească, căci El nu cunoaște schimbare și mutare în dumnezeirea Lui, ci Și-a potrivit slava Lui pe măsura neputinței noastre imense. A lăsat-o să strălucească, prin marea Sa milostivire față de noi, pe cât au putut oamenii să o suporte.

Căci soarele e același și vara și iarna, dar modul în care ajung razele și căldura lui la noi diferă. Tot la fel, din veci și pentru veci, Fiul Tatălui izvorăște veșnic din ființa Lui slava Sa cea veșnică, care e comună Treimii, dar El ne împărtășește de ea pe măsura noastră, fără ca să ne desființeze prin simțirea și vederea ei, ci, dimpotrivă, curățindu-ne, luminându-ne și îndumnezeindu-ne prin ea. Căci numai prin slava Lui ne naștem din Dumnezeu și suntem fiii Lui cei duhovnicești.

De aceea, Biserica Lui e divino-umană și veșnică în același timp. Biserica Lui e prezența Lui în noi, prin slava Lui, noi fiind umanitatea asumată de Fiul în umanitatea Sa și curățită, luminată și sfințită de Preacurata Treime în Biserica slavei Sale. Capul Bisericii e Dumnezeul treimic, iar noi suntem mădularele tainice ale Dumnezeului treimic prin slava Lui. Pentru că Fiul nu este niciodată fără Tatăl și fără Duhul, iar credincioșii Bisericii sunt fiii Dumnezeului Celui Viu, sunt fiii Treimii Celei Preasfinte și Preacurate.

…Am trăit în multă pace și oboseală sfântă aceste zile de praznic. M-am rugat cu veselie dumnezeiască la Biserică, alături de dumnevoastră, și m-am liniștit în mod bucuros alături de soția mea. Însă, la nivel online, am comunicat cu unii dintre dumneavoastră și cu mulți din țară și din străinătate, obosindu-mă în mod împlinitor. Pentru că dialogul este o dăruire a timpului propriu pentru întărirea reciprocă. Dialogul e venire spre oameni și intrare a oamenilor în inima ta. E asumare a oamenilor.

Pentru că Domnul, prin toată viața Lui, ne-a învățat că asumarea oamenilor începe de la vorbirea cu ei. Auzi ce face unul, ce fac copiii celuilalt, ți se mărturisesc diverse bucurii și dureri, iar, dacă vrei să crești în înțelegerea oamenilor, trebuie să ți-i asumi pe fiecare în parte. Trebuie să te rogi pentru ei, trebuie să ții minte nevoile lor, trebuie să fii atent la sensibilitățile lor.

Căci praznicele cele dumnezeiești ale Bisericii ne învață să ne dăruim mereu spre folosul oamenilor. Să dăruim iubirea lui Dumnezeu oamenilor, să Îl facem cunoscut pe El în tot adevărul Lui și spre mântuirea oamenilor.

Și am văzut, cu bucurie, cum oamenii se schimbă ascultând o predică, un colind, povestirea unei minuni sau a unei fapte bune, pentru că slava lui Dumnezeu ne luminează și ne mângâie, ne scoate din noi înșine spre Dumnezeu.

Căci, iubiții mei, Dumnezeu iese continuu spre noi, pentru ca noi să venim la El! Și, la fiecare vârstă, Îl simțim altfel pe Dumnezeu, tot mai profund, pentru că nevoia Lui crește în noi. Nevoia de Dumnezeu este una fundamentală, ca și nevoia de somn. Trebuie să dormi pentru ca să fii capabil de muncă. Tot la fel, trebuie să fii plin de dorul lui Dumnezeu, pentru ca să trăiești frumos.

Și a trăi frumos nu înseamnă a trăi estetic, adică a te îmbrăca într-un anume trend, ci a trăi duhovnicește, a trăi sfânt, a trăi cu Dumnezeu. Frumusețea reală a omului e slava lui Dumnezeu și ea coboară în sufletul nostru și se manifestă prin trupul nostru. Și când suntem frumoși pe dinăuntru, suntem frumoși cu adevărat, pentru că suntem Sfinții lui Dumnezeu, pe care El ne împodobește cu frumusețea Sa cea veșnică.

De aceea, Pruncul Iisus, Cel culcat în iesle, este Frumusețea desăvârșită a întregii creații. Niciun copil nu este, nu a fost și nu va fi la fel de frumos ca Pruncul Iisus Hristos. Frumusețea Lui e desăvârșită și dorirea Lui e veșnic vie. Tot la fel, nicio femeie a lumii nu a fost, nu este și nu va fi la fel de frumoasă și de sfântă ca Maica Pruncului Iisus, pentru că ea este mai sfântă și mai desăvârșită decât toți Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu.

Căci o asemenea Mamă are Fiul Cel veșnic al Tatălui. Asemenea Fecioară S-a făcut Maica lui Dumnezeu, pentru că „a dorit Împăratul frumusețea [ἐπεθύμησεν ὁ Βασιλεὺς τοῦ κάλλους]” [Ps. 44, 12, LXX] ei. Frumusețea ei duhovnicească, sfințenia ei. Pentru că Domnul S-a întrupat din cea mai sfântă Fecioară a lumii, din cea care s-a dăruit cu totul Lui. De aceea, ea nu a fost „folosită instrumentalist” de Dumnezeu sau sfințenia ei nu a fost „creația exclusivă” a lui Dumnezeu, așa cum rău gândeau și gândesc ereticii care o hulesc, ci El a venit la ea ca la cea plină de dor de El, ca la cea care s-a dăruit cu totul Lui, ca la cea care s-a sfințit în mod desăvârșit pentru El și care nu a păcătuit în viața ei.

Însă și Maica lui Dumnezeu, ca tot omul, s-a mântuit prin Hristos Dumnezeu, prin iconomia mântuirii Sale, curățindu-se de păcatul strămoșesc și umplându-se de slava lui Dumnezeu. Căci fiecare dintre noi ne mântuim prin slava Preasfintei Treimi, dăruită nouă prin iconomia mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat, în Biserica Lui.

Așadar, iubiții mei, bucuria de Dumnezeu și de oameni e amprenta vieții creștine! Noi trăim cu Dumnezeu, dar fiind plini de iubire față de semenii noștri, pentru că dorim mântuirea tuturor oamenilor. Căci Dumnezeu dorește ca Biserica Lui să îi cuprindă pe toți oamenii, ca toți să se îndumnezeiască prin slava Lui cea veșnică.

Rugați-vă zilnic pentru Biserica Lui de pretutindeni și pentru întreaga lume! Rugăciunea dumneavoastră contează, așa după cum contează lumina pusă lângă o altă lumină…până la sute, mii, milioane de lumini aprinse de slava lui Dumnezeu.

Biserica Lui e și în dumnevoastră în mod tainic! Biserica lui Dumnezeu e în fiecare dintre noi și o purtăm oriunde mergem și orice facem.

Duceți Biserica Lui pretutindeni! Bucurați-vă întru slava Lui și rugați-vă în slava Lui pentru toți! Căci Dumnezeu întărește rugăciunea noastră și o face să fie luminătoare a oamenilor.

La mulți ani, un 2019 cu multă bucurie și pace, și Dumnezeu să ne bucure prin slava Lui pururea! Amin.


[1] Începută la 16. 32, în zi de miercuri, pe 26 decembrie 2018, 6 grade, cer înnorat.

Lucas 21, cf. BYZ

1. Și [Iisus], privind, [i-]a văzut pe cei bogați aruncându-și darurile lor întru vistierie [γαζοφυλάκιον].

2. Dar a văzut și o oarecare văduvă săracă aruncând acolo doi leptoni[1][δύο λεπτά]

3. și a zis: „Cu adevărat vă zic vouă, că văduva aceasta cea săracă a aruncat mai mult [decât] toți.

4. Căci toți aceștia au aruncat întru daruri lui Dumnezeu din ceea ce lor le prisosește, dar aceasta, din lipsa ei, a aruncat toată avuția pe care o avea”.

5. Și oarecare, zicând despre templu, că [este cu] pietrele cele bune [λίθοις καλοῖς] și [cu] darurile cele sfințite împodobit [καὶ ἀναθήμασιν κεκόσμηται], [Iisus] a zis:

6. „[Despre] acestea pe care le priviți, vor veni zile în care nu va fi lăsată piatra asupra pietrei [ἐλεύσονται ἡμέραι ἐν αἷς οὐκ ἀφεθήσεται λίθος ἐπὶ λίθῳ], care nu va fi nimicită [ὃς οὐ καταλυθήσεται]”.

7. Și L-au întrebat pe El, zicând: „Învățătorule, așadar, când va fi [vor fi] acestea? Și care [este] semnul, când vor să fie acestea?”.

8. Și El a zis: „Vedeți să nu vă înșelați! Căci mulți vor veni în[tru] numele Meu, zicând că: «Eu sunt» și «Vremea s-a apropiat». Așadar, să nu mergeți după ei.

9. Iar când aveți să auziți de războaie și de lupte, să nu vă înspăimântați! Căci se cuvine [ca] acestea să fie mai întâi [δεῖ γὰρ ταῦτα γενέσθαι πρῶτον], dar nu [va fi] numaidecât sfârșitul [ἀλλ᾽ οὐκ εὐθέως τὸ τέλος].

10. Atunci”, le zicea lor, „se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție.

11. Și cutremurele cele mari [vor fi] pe [a]locuri [σεισμοί τε μεγάλοι κατὰ τόπους] și [vremuri de] foamete și molime vor fi [καὶ λιμοὶ καὶ λοιμοὶ ἔσονται] și vederi înspăimântătoare și semnele cele mari din cer vor fi [φόβητρά τε καὶ σημεῖα ἀπ᾽ οὐρανοῦ μεγάλα ἔσται].

12. Dar, mai înainte de acestea toate, vor pune mâinile peste voi și vă vor prigoni, dându-vă în[tru] sinagogi și [în] temnițe, ducându-vă la împărați și la ighemoni [ἡγεμόνας][2] pentru numele Meu [ἕνεκεν τοῦ ὀνόματός Μου].

13. Dar [aceasta][3] se va întoarce vouă întru mărturie [Ἀποβήσεται δὲ ὑμῖν εἰς μαρτύριον][4].

14. Așadar [οὖν], puneți întru inimile voastre [θέσθε εἰς τὰς καρδίας ὑμῶν] a nu vă gândi mai înainte [μὴ προμελετᾷν] [cum] să vă apărați [ἀπολογηθῆναι]!

15. Căci Eu vă voi da vouă gură și înțelepciune [Ἐγὼ γὰρ δώσω ὑμῖν στόμα καὶ σοφίαν], căreia nu vor putea să-i grăiască împotrivă [ᾗ οὐ δυνήσονται ἀντειπεῖν] și nici să-i stea împotrivă [οὐδὲ ἀντιστῆναι] toți cei care se împotrivesc vouă [πάντες οἱ ἀντικείμενοι ὑμῖν].

16. Dar veți fi dați și de către părinți [καὶ ὑπὸ γονέων] și de cei înrudiți [καὶ συγγενῶν] [cu voi] și de cei prieteni [καὶ φίλων] [cu voi] și de frați [καὶ ἀδελφῶν] și vor omorî dintre voi [καὶ θανατώσουσιν ἐξ ὑμῶν].

17. Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu [Καὶ ἔσεσθε μισούμενοι ὑπὸ πάντων διὰ τὸ ὄνομά Μου].

18. Iar părul din capul vostru nu are să piară.

19. În[tru] răbdarea voastră [Ἐν τῇ ὑπομονῇ ὑμῶν] dobândiți sufletele voastre [κτήσασθε τὰς ψυχὰς ὑμῶν]!

20. Iar când aveți să vedeți Ierusalimul înconjurat de oști, atunci cunoașteți că s-a apropiat pustiirea [ἡ ἐρήμωσις] lui!

21. Atunci, cei [care sunt] în Iudea să fugă întru munți! Și cei [care sunt] în mijlocul lui[5] să plece! Și cei [care sunt] în[tru] țări[6] să nu intre întru el!

22. Că[ci] zilele răzbunării [ἡμέραι ἐκδικήσεως] sunt acelea, [ca] să se împlinească toate cele care au fost scrise [τοῦ πλησθῆναι πάντα τὰ γεγραμμένα].

23. Dar vai acelora care au în pântece și celor care alăptează în zilele acelea! Căci va fi nevoia cea mare pe pământ [ἔσται γὰρ ἀνάγκη μεγάλη ἐπὶ τῆς γῆς] și urgia în[tru] poporul acesta [καὶ ὀργὴ ἐν τῷ λαῷ τούτῳ]!

24. Și vor cădea [întru] gura sabiei [Καὶ πεσοῦνται στόματι μαχαίρας] și vor fi robiți întru toate neamurile [καὶ αἰχμαλωτισθήσονται εἰς πάντα τὰ ἔθνη]. Și Ierusalimul va fi călcat de către neamuri [καὶ Ἱερουσαλὴμ ἔσται πατουμένη ὑπὸ ἐθνῶν], până are să se umple vremurile neamurilor [ἄχρι πληρωθῶσιν καιροὶ ἐθνῶν].

25. Și va fi [vor fi] semnele în soare și [în] lună și [în] stele, iar pe pământ [va fi] chinul neamurilor în[tru] nedumerire [καὶ ἐπὶ τῆς γῆς συνοχὴ ἐθνῶν ἐν ἀπορία], sunând marea și valul,

26. dându-și sufletul oamenii de frică [ἀποψυχόντων ἀνθρώπων ἀπὸ φόβου] și de așteptarea celor care vin [întru] lume [καὶ προσδοκίας τῶν ἐπερχομένων τῇ οἰκουμένῃ]. Căci puterile cerurilor se vor clătina [αἱ γὰρ δυνάμεις τῶν οὐρανῶν σαλευθήσονται].

27. Și atunci vor vedea pe Fiul omului venind în[tru] nor [Καὶ τότε ὄψονται τὸν Υἱὸν τοῦ ἀνθρώπου ἐρχόμενον ἐν νεφέλῃ] cu [tăria] puterii și a slavei celei multe [μετὰ δυνάμεως καὶ δόξης πολλῆς].

28. Iar începând acestea a fi, îndreptați-vă și ridicați capetele voastre! Fiindcă se apropie răscumpărarea [ἡ ἀπολύτρωσις] voastră”.

29. Și a zis parabolă acelora: „Vedeți smochinul și toți copacii!

30. Când acum au să înmugurească, văzându-se [aceasta], de la sine știți că deja vara este aproape.

31. Așa și voi, când o să vedeți acestea făcându-se, cunoașteți că aproape este Împărăția lui Dumnezeu!

32. Amin zic vouă că nu are să treacă neamul acesta, până [nu] are [au] să fie toate.

33. Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu au să treacă.

34. Dar luați aminte [la] voi înșivă [Προσέχετε δὲ ἑαυτοῖς], ca nu cumva să se îngreune inimile voastre [μήποτε βαρηθῶσιν ὑμῶν αἱ καρδίαι] în[tru] îmbuibare [ἐν κραιπάλῃ] și [în] beție [καὶ μέθῃ] și [cu] grijile vieții [καὶ μερίμναις βιωτικαῖς] și [καὶ], neașteptat [αἰφνίδιος], are să vină peste voi ziua aceea [ἐφ᾽ ὑμᾶς ἐπιστῇ ἡ ἡμέρα ἐκείνη]!

35. Căci, precum lațul va veni [ὡς παγὶς γὰρ ἐπελεύσεται], peste toți care stau pe fața a tot pământul [ἐπὶ πάντας τοὺς καθημένους ἐπὶ πρόσωπον πάσης τῆς γῆς].

36. Așadar [οὖν], privegheați în toată vremea [ἀγρυπνεῖτε ἐν παντὶ καιρῷ], rugându-vă [δεόμενοι], ca să vă învredniciți să scăpați de toate cele care vor fi [ἵνα καταξιωθῆτε ἐκφυγεῖν πάντα τὰ μέλλοντα γίνεσθαι] și să stați înaintea Fiului omului [καὶ σταθῆναι ἔμπροσθεν τοῦ Υἱοῦ τοῦ ἀνθρώπου]!”.

37. Și [Iisus] era învățând [δὲ ἦν διδάσκων] [în toate] zilele în templu [τὰς ἡμέρας ἐν τῷ ἱερῷ]. Iar nopțile [τὰς δὲ νύκτας], ieșind [ἐξερχόμενος], le petrecea întru muntele care se cheamă al Măslinilor [ηὐλίζετο εἰς τὸ ὄρος τὸ καλούμενον Ἐλαιῶν].

38. Și tot poporul se ridica dis-de-dimineață către El [καὶ πᾶς ὁ λαὸς ὤρθριζεν πρὸς Αὐτὸν], [pentru] a-L auzi pe El în templu [ἐν τῷ ἱερῷ ἀκούειν Αὐτοῦ].


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Greek_lepton.

[2] Guvernatori.

[3] Prigonirea.

[4] Prigonirea voastră va fi mărturia voastră întru credință. Ea va dovedi că ați suferit pentru credința voastră întru Mine.

[5] Al Ierusalimului.

[6] În diaspora.