Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 1 decembrie 2018

Parada Militară Națională de la București [1 decembrie 2018]

Alocuțiunea Patriarhului României în ziua centenarului

Marea Unire de la Alba Iulia, de la înfăptuirea căreia serbăm astăzi, 1 decembrie 2018, împlinirea a 100 de ani, este sărbătoarea libertăţii, unităţii şi a demnităţii poporului român, obținute prin multe jertfe şi suferinţe.

Războiul pentru Întregirea Neamului (1916-1919), cum au numit românii participarea lor la Primul Război Mondial (1914-1918), a avut ca scop unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional, „după secole de suferinţe creştineşte îndurate”, cu credinţă, răbdare şi speranţă.

Realizarea unității naționale de la 1 decembrie 1918 a fost posibilă şi cu aportul Bisericii Ortodoxe Române, care a sprijinit Marea Unire a tuturor românilor, Biserica fiind împreună cu poporul în toate eforturile sale de cultivare a conștiinței naționale şi de afirmare a dorinței de unitate națională, în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, Basarabia şi Bucovina.

Prin rugăciune, prin cuvânt rostit, prin cărți tipărite, prin prezența personală şi fapta concretă a slujitorilor ei, Biserica a fost activă în lucrarea de unire, implicându-se în realizarea acestui ideal prin ierarhi cărturari, preoţi şi diaconi patrioţi, profesori de teologie şi studenți în teologie, aceștia având talent oratoric, putere de convingere şi de mobilizare, dar şi prin călugări sau călugărițe, care au îngrijit soldații răniți, prin mănăstiri şi parohii, care au organizat colecte de bani şi de alimente, toţi împreună încurajând moral şi ajutând material pe luptătorii români pentru libertate şi unitate națională.

În timpul Războiului de Întregire din perioada 1916-1918, mai mult de 250 de preoți ortodocși români au însoțit trupele armatei române pe câmpurile de luptă în calitate de confesori militari. Unii dintre ei au murit pe front, alții au fost luați prizonieri şi deportați.

Peste 200 de călugări şi călugărițe au activat ca infirmieri în diferite spitale de campanie sau pe front, unii murind la datorie, din cauza tifosului exantematic. Sute de preoți au fost anchetați, jefuiți sau alungați din parohiile lor de către inamic, alții au murit împușcați în teritoriile ocupate de trupele germane.

În Transilvania, peste 150 de preoți au fost aruncați în închisorile maghiare, unii fiind condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare. Alți peste 200 de preoți au fost deportați în vestul Ungariei, în județul Șopron, unde au trăit în condiții inumane până la eliberarea lor în 1919 de către trupele române[1].

În ceea ce privește evenimentul însuși al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, între cei 1228 de delegați oficiali din Adunarea Națională Constituantă au fost şi mulţi slujitori ai Bisericii.

Cele două Biserici româneşti din Transilvania (ortodoxă şi greco-catolică) au fost reprezentate la Alba Iulia prin cinci episcopi, patru vicari, zece delegați ai consistoriilor (consiliilor eparhiale) ortodoxe şi ai capitulilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al institutelor teologice-pedagogice şi câte doi reprezentanți ai studenţilor teologi, la care se adaugă numeroşi alţi preoţi sosiţi în fruntea păstoriţilor lor, veniţi să pecetluiască dorinţa de veacuri a strămoşilor români de a trăi neasupriți, într-o singură ţară.

În Marele Sfat al naţiunii române, ca şi în Consiliul Dirigent, au fost aleși, de asemenea şi slujitori ai Bisericii, iar episcopul ortodox român de Caransebeș, Miron Cristea, viitorul Mitropolit Primat (1919) şi apoi Patriarh al României Mari (1925), şi episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, au fost aleși în delegația de patru persoane care a prezentat Actul Unirii Regelui Ferdinand, la București.

Acum, la aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire din 1 decembrie 1918, dorim să exprimăm omagiul nostru de recunoștință tuturor celor care au contribuit la realizarea celui mai mare ideal al istoriei noastre.

Ca act de comemorare a făuritorilor Marii Uniri de la 1918, în acest an Centenar, în ziua de 25 noiembrie, împreună cu Sanctitate Sa Bartolomeu, Arhiepiscopul Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic, cu ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, am sfinţit în Bucureşti Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională, simbol al spiritualităţii şi unităţii româneşti, care unește iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoştinţa pe care o datorăm permanent Eroilor Neamului.

Toţi suntem chemați să păstrăm şi să cultivăm darul libertății şi unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnității poporului român, obţinut cu multe jertfe de vieţi omeneşti şi multe eforturi spirituale şi materiale!

Pentru toate binefacerile Marii Uniri, aducem astăzi mulțumire Preasfintei Treimi, ocrotitoarea Catedralei Reîntregirii din Alba Iulia, şi pomenim cu recunoştinţă pe toţi eroii români care s-au jertfit pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

Astăzi, toți cetățenii României avem datoria să păstrăm şi să cultivăm, nu numai darul libertăţii, ci şi darul unității naţionale, ca fiind un simbol al demnității poporului român, în dialog şi cooperare cu toate popoarele lumii.

La mulţi şi binecuvântați ani, România!

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


[1] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Membru corespondent al Academiei Române, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a-III-a revăzută, editura Basilica, București, 2013, p. 471-473.

Predică la Duminica a XXXI-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

pe noi ne orbește și întunericul, dar și multa lumină. Când suntem cuprinși de întuneric, ne împiedicăm la tot pasul și pipăim lucrurile din jur ca să putem merge, ca să putem ieși la lumină. După cum, atunci când o lumină puternică ne intră în ochi, noi ne închidem imediat ochii, pentru că nu suportăm multa lumină. Pentru că multa lumină, în plan fizic, ne orbește ochii.

Dar și în plan duhovnicesc lucrurile stau la fel! Pentru că păcatul e întunericul din sufletul nostru. Și pe cât păcătuim, pe atât nu mai putem să vedem ceea ce este bun și curat și frumos, pentru că ne-au orbit relele pe care le-am făcut. Și când întrezărim binele în oameni, noi nu îl mai suportăm, pentru că el este ca un soare ce ne orbește ochii.

De aceea, invidia este o orbire a sufletului nostru. Căci invidia ne face să percepem cu ochi răi binele din alții, să ni se pară bucuria lor o insultă la adresa nefericirii noastre. Și pentru că nu suportăm starea lor de bine, invidia ne învață să urâm, să disprețuim, să stricăm ceea ce e bine făcut, ceea ce e frumos, să îl vorbim de rău pe omul care Îi slujește lui Dumnezeu.

Pentru că nouă, celor care suntem robiți de invidie, ne place când oamenii suferă, dar nu și când se bucură. Ne place când oamenii sunt pătimași ca noi și nu când ei, prin virtuțile lor frumoase, sunt soarele pe care noi nu îl putem privi în față.

Tocmai de aceea, Evanghelia de azi [Lc. 18, 35-43] nu e o lecție dumnezeiască doar pentru orbi, ci și pentru invidioși, pentru răutăcioși, pentru flecari, pentru leneși, pentru cei care distrug binele din alții și binele pe care alții îl fac în lume.

Căci Domnul l-a întâlnit pe orbul din Ieriho și l-a întrebat: „Ce voiești să-ți fac ție [Τί σοι θέλεις ποιήσω]?”. Iar orbul I-a zis: „Doamne [Κύριε], ca să văd [ἵνα ἀναβλέψω]!” [Lc. 18, 41, BYZ].

Să văd cu ochii, dar și cu sufletul meu!  Sau, mai degrabă, să văd duhovnicește, pentru că această vedere mă mântuie pe mine!

De aceea, fiecare invidios poate să-I ceară lui Dumnezeu, ca orbul din Ieriho, ca să-l vindece de orbirea lui. Fiecare om plin de răutate poate să-I ceară Domnului ca să îl vindece de orbirea lui. Fiecare flecar, cu inimă smerită, poate să Îi ceară Domnului ca să îl vindece de orbirea lui, datorită căreia îi minimalizează continuu pe oameni. Fiecare leneș are nevoie de slava lui Dumnezeu pentru ca să vadă cât de prețios e timpul vieții noastre.

Cei care vor să îi distrugă sufletul celui care Îi slujește lui Dumnezeu au nevoie să vadă că sufletul lor e mort, că sufletul lor are nevoie de înviere duhovnicească. Și cei care distrug binele pe care oamenii îl fac în lume au nevoie să vadă că sunt niște ruine umane, că sunt niște oameni profund nefericiți, care au nevoie să se vadă pe ei înșiși și să vină la pocăință.

Pentru că pocăința e reala noastră înviere din morți. Pocăința e reala vedere de sine și reala plângere de sine. Și cu toții, iubiții mei, avem nevoie de această trezire la realitate, la realitatea vieții noastre păcătoase și la simțirea faptului că avem nevoie vitală de mila și de iertarea lui Dumnezeu. Căci trezirea adevărată a omului e credința în Dumnezeu, care ne face să ne pocăim pentru toate relele vieții noastre.

De aceea, când îl vindecă pe orb, Domnul vorbește despre credința lui. Căci îi spune: „Credința ta te-a mântuit pe tine [ἡ πίστις σου σέσωκέν σε]” [Lc. 18, 42, BYZ]. Pentru că credința în El a cerut darul vederii. Și când l-a primit, cel vindecat s-a arătat recunoscător lui Dumnezeu. Căci „numaidecât a văzut și Îi urma Lui, slăvind pe Dumnezeu” [Lc. 18, 42, BYZ].

Pentru că degeaba avem ochi, avem mâini, avem minte, avem bani, dacă prin ele nu Îl slăvim pe Dumnezeu. Sănătatea și puterea noastră fizică ne orbesc adesea, pentru că ne fac să ne credem puternici, autonomi, capabili de orice reușită. Frumusețea noastră fizică și intelectuală ne orbește adesea, pentru că credem că sunt bunuri în sine, cu care putem face orice, și nu daruri ale lui Dumnezeu.

Însă trupurile și sufletele noastre sunt darurile lui Dumnezeu, prin care noi trebuie să Îi slujim Lui. Tot ceea ce am primit de la El e pentru ca să ne mântuim prin ele și să îi bucurăm și să îi ajutăm și pe cei din jurul nostru. Iar dacă nu facem acest lucru, păcătuim adânc și ne urâțim interior pe măsură.

Pentru că păcatele ne orbesc. Patimile noastre sunt propria noastră moarte. Fapt pentru care nu mai simțim bucurie, pace, frumusețe în noi, ci doar nefericire doborâtoare…

Însă postul de față, postul care ne duce la praznicul nașterii Domnului, are rolul de a ne coborî în noi înșine, pentru ca să ne regăsim nevinovăția pierdută. Căci fiecare dintre noi am fost copii și, până la un moment dat, nu am cunoscut amărăciunea păcatului. Starea noastră de bucurie, de împlinire ne lipsește. Și pentru ca să o recăpătăm, să o retrăim, avem nevoie de spovedirea păcatelor noastre, de intrarea în acest proces continuu de curățire interioară, care este asceza, și de împărtășirea euharistică cu Domnul nostru.

Pentru că spovedirea păcatelor noastre și iertarea lor ne umplu de harul pocăinței, de dorința vie de a ne nevoi duhovnicește, iar postul, rugăciunea, milostenia sunt asceza noastră. Sunt cele care ne umplu de iubire pentru Dumnezeu și de dorința sfântă de a ne împărtăși cu Sfintele Sale Taine, cu Trupul și cu Sângele Său cele preadumnezeiești.

Și Domnul, celor care ne nevoim și ne curățim pentru El, ni Se arată pe Sine ca Prunc, atunci când ne coborâm în această stare de nepăcătuire și de continuă dorire a curăției Lui. Ni Se arată pe Sine ca Prunc în adâncul inimii noastre, pentru că simțim curăția și frumusețea sfințeniei Sale, delicatețea și nevinovăția Sa cele inexprimabile.

Și numai astfel putem înțelege cum să ne comportăm față de copiii noștri și cum, la rândul nostru, noi înșine să fim copiii lui Dumnezeu, cei curățiți prin pocăință de către El. Pentru că Dumnezeu e Cel care ne învață și pruncia și copilăria și tinerețea și maturitatea și bătrânețea vieții noastre duhovnicești. El ne călăuzește prin toate stadiile creșterii noastre duhovnicești, pentru că El e Cel care Se unește cu noi și ne dăruie nouă să Îl simțim mereu altul.

De aceea, dacă suntem orbi, avem nevoie de vederea Lui. Și numai slava Lui ne face văzători de Dumnezeu. Iar dacă devenim văzători ai Lui, atunci trebuie să ne curățim mereu pentru El, pentru ca să fim prunci curați cu inima.

Așadar, iubiții mei, trăim zile sfinte și preabinecuvântate, zilele mântuirii noastre! Trăim, împreună cu Sfinții și cu Îngerii lui Dumnezeu, bucuria că suntem în Biserica lui Dumnezeu și că Îi slujim Lui cu credință. Căci tot ceea ce facem acum bun, în noi înșine și pentru alții, sunt cele care ne schimbă continuu spre mântuirea noastră. Schimbarea continuă interioară, curățirea noastră continuă interioară, e drumul interior al mântuirii noastre. Drumul nostru interior spre Dumnezeu.

De aceea, să Îl lăudăm mereu pe Dumnezeu și să Îi mulțumim continuu pentru binefacerile Sale cele prea mari arătate de El în viața noastră! Pentru că mila Lui e cea care ne ține în viață și ne întărește ca să ne îndreptăm prin pocăință și să ne mântuim.

Nu stingeți dorul de Dumnezeu din inima dumneavoastră! Nu acceptați minciuna drept adevăr, pentru că minciuna e plină de moarte! Nu vă alăturați celor care distrug binele din oameni, ci fiți de partea celor care luptă pentru ajutorarea și mântuirea oamenilor!

Pentru că fiecare om contează, fiecare lucru bun contează, fiecare proiect venit din inimă care sporește bucuria în oameni.

La mulți ani și multă pace! Să avem parte cu toții de sărbători duhovnicești, care să ne bucure și să ne întărească în credință, în nădejde și în dragoste, cu sănătate și cu fapte bune! Amin!


[1] Începută la ora 17.00, în ziua de 29 noiembrie 2018, o zi de joi. Afară sunt – 4 grade.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno