Bacovia post-Bacovia: ieșirea din infern [3]
Dar, pentru a înțelege mai bine perspectiva poetică a lui Bacovia, consider că e necesar să mă opresc asupra a trei poeme (putem să le considerăm și metapoezie), care mie mi se par fundamentale în acest demers.
Primul se numește Toamnă (vol. Scântei galbene): „Clavirile plâng în oraș… // Afară o vreme de plumb/ Și vântul împrăștie ploaia,/ Tomnatice frunze prin târg/ Aleargă, pe drumuri, cu droaia. // Un bolnav poet, afectat/ Așteaptă tușind pe la geamuri – / O fată, prin gratii, plângând,/ Se uită ca luna prin ramuri. // Ea plânge…el palid se pierde/ Prin târgul sălbatec, sever;/ Și pare tabloul acesta/ Că-i antic și plin de mister!…”.
Poemul poate să nu pară deloc special, pentru că, în aparență, autorul exersează aceeași gamă veche, binecunoscută din volumul Plumb. Și așa este, cu excepția ultimelor două versuri: „Și pare tabloul acesta/ Că-i antic și plin de mister!…”. Spre deosebire de volumul anterior, Bacovia ne descoperă aici mai mult decât o stare de spirit, mai mult decât o judecată morală învăluită în tristețe metafizică. Ne comunică, însfârșit, în mod limpede, ceea ce, pentru volumul anterior, doar am bănuit: el nu are sentimentul că timpul său istoric este aparte, că descrie o epocă, ci dimpotrivă, are convingerea (învățată de la Eminescu) că particularitățile firii umane și ale societății omenești, pe care le studiază poetic, nu s-au modificat fundamental de-a lungul timpului.
E convins că trăiește un prezent continuu: „Numai acuma e niciodată…/ Adânc prezentul, închide tomul…”. E vorba de prezentul continuu, neschimbabil al acestei lumi, care trăiește într-o stare de decadență perpetuă, iar poemul din care am extras aceste versuri se numește Belșug (vol. Cu voi):
Culori și plâns de toamnă, plâns de poet,
Apa e rece, frunzele plouă –
Vorbește încet, pășește încet,
Că totul cade cu o jale nouă.
Vinul, și mierea, și grâul tot
Le-au strâns, pe grabă, cine-a putut…
Tuse, și plânset visele scot,
Du-te, oriunde, frunză de lut…
Și-o păsărică în grădina brumată,
În liniștea rece, a iarnă-a făcut –
Am strănutat pe o stradă curată,
Frunzele toate încă n-au căzut.
A fost odată…va fi odată…
Nu spune zarea, dar spune omul –
Numai acuma e niciodată…
Adânc, prezentul, închide tomul…
Mă duc, tot acolo, în marea clădire,
E ora, de la care rămân închis –
O emoție…o amorțire…
E toamnă…mi-au dat de scris.
Emoția, amorțirea, toamna și tot ce presupune ea i-au dat de scris.
Vorbește-ncet e titlul unui sonet de Eminescu.
„ Vorbește încet, pășește încet,/ Că totul cade cu o jale nouă”: o jale nouă a unei căderi vechi, perpetue. „Dar mai știi?… N-auzim noaptea armonia din pleiade?/ Știm de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimțite cade?”, se întreba Eminescu în Memento mori (sublinierea verbului „cade” îi apaține poetului). Iar, înaintea lui, Miron Costin: „Ce nu petrece lumea și-n ce nu-i cădere?” (Viiața lumii).
„Prezentul închide tomul” pentru că sfârșitul istoriei e oricând un „acuma”. Lumea trăiește o realitate eshatologică de la începuturile ei, în concepția lui Bacovia, care e cea a Bisericii Ortodoxe.
În poemul Controversă (vol. Comedii în fond), cred că se poate citi, printre versuri sibilinice, o mărturisire esențială despre începuturile poetice ale lui Bacovia: „Ascultam acele povești,/ Deși nu era vremea lor – / Cum nu-nțelegi când privești/ Aerul morților”.
„Nu era vremea lor”, pentru că era încă la vârsta adolescenței, „poveștile” fiind, după cum cred, poemele romantice și simboliste, în mod deosebit.
Catrenul prim se repetă, în chip de refren, la final. Iar între incipit și final se află alte patru catrene pe care poetul le așază între ghilimele, ca și cum ar fi o povestire. Numai că așa-zisa baladă sau poveste, din care a fost retezată narațiunea principală, prescurtată până la silabisirea momentelor esențiale și încriptată ca o profeție biblică, e mai obscură și decât poemele lui Ion Barbu (Mircea Scarlat avea dreptate să considere că Bacovia pune probleme în analiză cel puțin la fel de mari ca Eminescu și Barbu). Se poate însă descifra o autobiografie ascunsă, cum spuneam, într-o neobișnuită baladă:
„Era acel tânăr prea singur!/ Dar toți îl iubeau…/ – Atunci nu era așa singur!/ Sau ceilalți nu erau. //Și-o tânără fată cu dânsul – / De-abia în lume-au plecat – / Încât îți vine și plânsul/ Printre-ntrebări, ne-ncetat. // Și iată, din toate, nimicul – / Un înger apoi s-a născut…/ – Acestea erau, deci, nimicul,/ Și-ndată orice a tăcut! // Întoarce-te-n alții, sau singur/ Și-orice povești înțelegi – / Acel tânăr prea singur/ Ajunse printre moșnegi”.
Dacă nu mă înșală memoria, deviza „Întoarce-te-n alții” a preluat-o Nichita Stănescu, ca deziderat poetic maximal: întoarce-te în cei care te vor citi și te vor înțelege!
„Aerul morților” l-a luat Bacovia, în tinerețea sa, din exemplele poetice ale înaintașilor sau ale contemporanilor și l-a transformat într-un lirism pe care Călinescu l-a numit „sentimentalism lugubru”. Volumele ulterioare Plumbului dezvăluie însă, treptat, o altă evidență: prezența unei personalități poetice profund reflexive și lucide în spatele a ceea ce a părut, inițial, doar sentimentalism.