Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Bacovia post-Bacovia: ieșirea din infern [5]

Mă voi opri, în continuare, asupra câtorva poeme, pentru a-mi limpezi gândul. Primul este Ecou de serenadă (vol. Scântei galbene):

Pansele negre, catifelate
Pe marmora albă s-au veștejit,
Și-n tainice note s-au irosit
Parfume triste, îndoliate.

Eu singur, cu umbra, iar am venit,
O, statui triste și dărâmate, –
Pansele negre, catifelate,
Vise, ah, vise, aici, au murit.

În haine negre, întunecate,
Eu plâng în parcul de mult părăsit…
Și-a mea serenadă s-a rătăcit
În note grele, și blestemate…

Pare că Bacovia a procedat la o reevaluare esențială a lui Petică. Poemul prezintă caracteristici stilistice care, în majoritatea lor, nu-i sunt proprii lui Bacovia. Spre exemplu, pe el nu l-a preocupat vreodată să obțină o aglomerare de sinestezii oximoronice, ca între veștejirea diafană a materialității delicate a petalei negre catifelate și paloarea dură a marmurei albe, între sensibilitatea îndoliată și vehemența purității. Situație în care contrastele violente și multiple, de nivel pictural sau senzual, sugerează, din punct de vedere psihologic, o profunzime incalculabilă și o dezvoltare la nesfârșit, în unități infinitezimale, a blocului sentimental, părut compact, al sfâșierii între viață și moarte. La Petică, sentimentul morții e la fel de pastelat și de profund ca și viața. Prin contemplarea abisalității – sugerate poetic – a psihologiei umane, contondența morții se anulează treptat, fărâmițându-se.

Asemenea subtilități și complexități artistice, psihologice și filosofice, îl caracterizează fundamental pe Ștefan Petică, Bacovia nefiind poetul miilor de nuanțe ori al exprimării de rafinate profiluri psihologice. Dar țipătul final din poem e mai degrabă al lui Bacovia (deși în note lirice peticiene), exasperat chiar mai mult decât Petică de moartea acestuia și a altor confrați simboliști, plecați foarte tineri la cele veșnice din cauza tuberculozei, în indiferența glacială generală a societății românești, după cum se vede și din alt poem: „Blestemată mai fie și toamna,/ Și frunza ce pică pe noi – / Blestemat să mai fie și târgul/ Ursuz, și cu veșnice ploi… // Cetate – azilul ftiziei – / Nămeți de la pol te cuprind…/ Cetate, azi moare poetul/ În brațele tale tușind…” (Aiurea, vol. Cu voi).

În poemul Nocturnă, un peisaj estetizat filosofic ca acesta: „Clar de noapte parfumat,/ O grădină cu orizontul depărtat…” ne amintește de grădina „cu parfum în rază”[1] a lui Petică.

Petician este și următorul Psalm (vol. Cu voi): „Iubito, cu fața de mort,/ Fecioară uitată în turn,/ Plângând în balcon/ Cu grai monoton,/ Cu suflet taciturn – / În visul meu te port. // Iubito, cu fața de mort,/ Mireasă pe tron,/ Cu grai monoton/ În visul meu te port. // Iubito, cu fața de mort,/ De geniu trăsnită,/ De-a pururi monotonă,/ Goală madonă,/ De crini prăfuită – / În visul meu te port…”.

De fapt, Bacovia realizează o sinteză poetică eminescian-peticiană. Fecioara în turn e un motiv petician. Dar epitetele „monoton/ă” și „taciturn” au, paradoxal, un sens pozitiv, așa după cum „pal/ă”, „ciudat”, „trist” sau „mohorâtă” (Maica Domnului e „palidă și mohorâtă”[2] în poemul Înger și demon) au, la Eminescu, aceeași neobișnuită (pentru mulți dintre cititori) semnificație luminoasă.

Monotonia graiului și tăcerea sufletului indică, aici, austeritatea vieții și aplecarea spre liniște, cumințenie și contemplație. Ea are „fața de mort” a Luceafărului, impasibilă la patimi, inexpresivă față de pasiunile lumii. Are „suflet taciturn”, fiindcă în sufletul ei tace vociferarea pătimașă a lumii dinafară. Recluziunea ei de tip medieval (întoarcerea la Evul Mediu și la însetarea de Absolut a romanticilor și a simboliștilor e recunoscută) întărește sensul acestor descifrări.

Poetul i se adresează cu apelativul „iubito” pentru că ea reprezintă o proiecție ideală, un ideal de femeie pentru el, care pentru lume este moartă, pentru că pare a fi „monotonă”, „tacitură” și „prăfuită”. Dar în fața poetului ea radiază de frumusețe sufletească, fiind o „Goală madonă/ De crini prăfuită”, adică o icoană a frumuseții feciorești, golită de cele superficiale, stropită cu praf de crini (crinul fiind simbol biblic și petician al fecioriei și al virtuții sufletești). Altfel nici nu s-ar putea explica de ce „în visul meu te port”…

Înțelegând paradoxul epitetelor doar aparent negative din lirica lui Eminescu și pe cel al contrastelor oximoronice peticiene și utilizând el însuși aceeași tactică de obscurizare, Bacovia dovedește că a înțeles și semnificațiile ascetice și isihaste ale acestor operații stilistice.


[1] A se vedea comentariul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/03/28/poezia-lui-stefan-petica-9/.

Exegeza integrală a poeziei lui Ștefan Petică se poate urmări aici: https://www.teologiepentruazi.ro/tag/stefan-petica/.

Sau aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/13/trei-poeti-si-un-inceput-de-secol/.

Ori aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/02/epilog-la-lumea-veche-vol-i-3-editia-a-doua/.

[2] A se vedea și comentariile mele de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/07/28/o-varianta-a-poemului-inger-si-demon/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/04/29/pe-margine-de-eminescu/.

Did you like this? Share it:

Previous

Predică la pomenirea Sfântului Nicolaos, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei [6 decembrie 2018]

Next

Predica la 12 ani de creație online [6 decembrie 2018]

2 Comments

  1. Loreley

    Greu de patruns semnificatia acestor simboluri… Ce sanse are cititorul obisnuit sa inteleaga corect sensul poeziilor? Multumesc, o zi buna!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Aveți dreptate, simbolurile sunt greu de descifrat. Numai o continuă intimizare cu semnificațiile poeziei române moderne, printr-o deasă lectură și aprofundare, poate duce la înțelegerea lor. Cititorul mediu are nevoie de lecturi frecvente și studiu, pentru a pricepe, ca pentru orice altă îndeletnicire care cere efort de înțelegere. Culmea este că Bacovia, ca mai târziu Nichita Stănescu, nu era un elitist, și credea sincer în capacitatea și dotarea intelectuală a publicului pentru a trece de vălul obscurității expresive, pe care poeții noștri moderni l-au folosit și înțeles ca pe un fel de catapeteasmă. Adevărul cere întotdeauna efort pentru a ajunge la el! Mulțumesc pentru comentariu și vă doresc numai bine!

      Psa. Gianina Picioruș

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno