Zi: 8 decembrie 2018

Alt poem, Baladă (vol. Cu voi) ne surprinde cu descinderea efectivă a poetului în istoria Evului Mediu, deși nu l-am văzut până acum manifestându-se paseist sau nostalgic:

„O noapte de sineală[1] din vremi voievodale…/ Plecase voievodul în lupte blestemate;/ Iar eu păzeam domnița închisă în cetate – / O, noaptea, de sineală, de epoci triumfale… //

Dormeau, adânc, oștenii în noaptea diafană/ Când eu sării afară din cortul de mătasă – / Vedeam o semilună pe zare cum se lasă./ Și nălucit, crezusem – flamura otomană. //

Cu ceata buimăcită fugeam, acum, călare,/ Dar boarea nopții clare ne-ntoarse la cetate/ Și povestindu-mi visul domniței spăimântate,/ I-am arătat cu spada tabloul de pe zare. //

În alb, domnița blondă, în noaptea ideală,/ De sus, de la fereastră, ca-n vis ieși afară,/ Scăldată în sineală, ea râse-n noaptea clară…/ O, cât a râs domnița în noaptea de sineală…”.

De data aceasta, epitetele care caracterizează atmosfera și epoca medievală sunt evident pozitive: „triumfale”, „diafană”, „ideală”, „sineală”, „clară”. Epitete unice la Bacovia, mai cu seamă într-o asemenea escaladare spre beatitudine…

În ciuda războaielor „blestemate”, fundalul epocii medievale este o culoare ideală: sineala care poate fi albastrul de Voroneț. Iar fundalul sonor îl constituie râsul plin de veselie al domniței. Coșmarurile nu durează, spre deosebire de epoca contemporană, în care „totul e-o grea agonie” și „amorul, aici, a murit” (Mister).

Dar întoarcerea la Evul Mediu nu este atât istoric evocatoare, ci mai mult ideatică. „Panorama deșertăciunilor” capătă amplitudine în volumele ulterioare Plumb-ului, în poeme cu mesaj mult mai limpede în acest sens.

Un prim exemplu este poemul Pantofii din același volum, Cu voi:

„Pantofi de aur, expuși în vitrină,/ Veți sta sub dantele, în nopți de baluri,/ Și-n ale valsului leneșe valuri/ Veți râde prin săli, – potop de lumină. //

Pe trist catafalc, cu tristă regină,/ Veți sta în piciorul de gheață, și sfânt,/ Și-n trecerea vremii veți arde-n mormânt,/ Pantofi de aur, expuși în vitrină…”.

Din vitrină la „potopul de lumină” al nopților de baluri, de aici la expunerea pe catafalc și apoi la „arderea în mormânt” se măsoară deșertăciunea deșertăciunilor.

Moartea nu iartă aurul sau pe regina balurilor. Numai decorul se schimbă, realitatea e străveche, după cum bine știe Bacovia.

Ce e în vitrine ajunge și în mormânt. Sau ajunge să fie consumat de focul timpului neiertător. Combustia temporală este sentimentul cel mai pregnant la Bacovia, după cum și cugetarea la moarte și la zădărnicia patimilor este ubicuă.

Un scenariu horror ne întâmpină în Sepulcre violate: „Vagabondând, într-un amurg blond,/ Am dat de-ale cimitirului porți – / Acolo cioclii își bat joc de morți,/ Și-am râs un râs de vagabond. // O, râsul ființei vagabonde…/ Și ce-am văzut era straniu/ Într-un copac am găsit un craniu,/ Pe o cruce niște cozi blonde”.

Scenariul e terifiant dar nu neapărat realist: nu cioclii scot osemintele din morminte sau resturile umane pentru a le atârna în copaci sau prin cimitir (dacă s-a întâmplat într-adevăr a fost un act oribil), ci mai degrabă cred că poetul s-a folosit de un pretext narativ-dramatic, pentru a ne comunica faptul că moartea își pune efigia pe lumea vie. Lumea are impresia că trăiește, dar fantoma morții bântuie în universul celor vii, avertizându-i de sfârșitul inevitabil.

Însă poemul lui Bacovia e cu adevărat medieval, în substanță, urcând totodată pe filiera romantică a meditațiilor la morminte.

---

[1] Albastru, albăstreală, azur, claritate, limpezime, seninătate, ultramarin.