Într-un alt poem, Per aspera, Radu Gyr recunoaște consecințele fericite, duhovnicești, ale suferinței profunde, ale chinurilor cumplite, admițând, totodată, existența unui adânc înfricoșător de patimi pe care numai astfel le-a văzut zăcând în ființa sa:
Poate-n străfunduri fierb noroaie încă,
dar apele sunt noi și-mpărătești:
tu, suferință, mi le limpezești
și-mi faci vâltoarea pură și adâncă.
Monstru de lavă, dragoste și ură,
eu mă dizolv în marea-ți claritate.
Titan de pofte și impietate,
prin tine mă fac lacrimă, din zgură.
Topit oglinzii tale încleștate,
simt cum îmi cade carnea tot mai mult
în oceanul tău fără tumult,
sub transparențe de eternitate.
Precum un clopot scufundat în mare,
mi-ascult pierind în tine greul lut,
cu sunet stins, tot mai afund, mai mut,
în limpezimea ta absorbitoare.
Fără de freamăt, fără îndârjire,
rămân pe fundul tău aurifer,
și apele-ți se fac deasupra-mi cer,
în verdea lor fecundă împlinire.
Sus, în văzduh, prind munții să tresalte,
mileniul se mută-ncet din loc,
și-ncep să văd cu stranii ochi de foc
prin strălucirea rănilor înalte.
Și limba mea, cu nelumești silabe,
vorbește-n grai de lacrimi aurit
cu veșnicii ce ard necontenit
și cu furtuni ce încă dorm pe labe…
E unul dintre puținele poeme care vorbesc despre o străvedere duhovnicească, pentru că cele mai multe creații gyrene descriu condițiile infernale de detenție sau greutatea luptei întreite: cu suferința trupească atroce, cu propria neputință sufletească și trupească și cu patimile și ispitele demonice care îl asaltează continuu, încercând să îi insufle necredință și deznădejde și să îl răpună prin ele.
Aici, însă, reușește să se ridice deasupra încleștării cotidiene și să simtă cumva, deși nedeplin, ce înseamnă oceanul nepătimirii: „Topit oglinzii tale încleștate,/ simt cum îmi cade carnea tot mai mult/ în oceanul tău fără tumult,/ sub transparențe de eternitate”.
Războiul duhovnicesc l-a învățat să se cunoască pe sine mai bine și să înțeleagă că e „monstru de lavă”, „titan de pofte și impietate”, așa cum trebuie să ne vedem fiecare dintre noi.
Începând să simtă duhovnicește ce înseamnă să pierzi greutatea lutului, a patimilor trupești și sufletești, vibrația de clopot a dorințelor de tot felul, începe să iubească și afundarea „în limpezimea ta absorbitoare” a oceanului de nepătimire.
„Și-ncep să văd cu stranii ochi de foc/ prin strălucirea rănilor înalte”: vederea duhovnicească se naște din vederea și recunoașterea păcatelor, din pocăință și suferință.
Întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune capătă altă intensitate și calitate: vorbește „cu nelumești silabe” și„-n grai de lacrimi aurit”, pentru că presimte, prin plânsul curățitor, cuvintele de negrăit ale extazului duhovnicesc.
Iar Împărăția lui Dumnezeu începe să-și deschidă spre el fereastra, căci nu mai vorbește cu un Dumnezeu în care doar crede, ci „cu veșnicii ce ard necontenit”.
O astfel de credință așteaptă altfel „furtuni ce încă dorm pe labe…”, le întâmpină cu altă inimă, care are experiența asediilor demonice, dar și pe cea a liniștirii pe care o aduce Dumnezeu în suflet după aceea.
Însă, deși este evident la el un progres duhovnicesc major, Gyr nu e un trăitor în lumina dumnezeiască. Un alt poet al închisorilor, Fericitul Ilie Văzătorul de Dumnezeu[1], ne-a dăruit descrierile dumnezeiești ale revelațiilor sale, ale vederii Împărăției Cerurilor.
[1] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.
