Poemul Semne e o ironizare a superstițiilor băbești, pe bună dreptate. Pentru că babele și oamenii care n-au treabă, dar le place să fantazeze crezându-se cunoscători, ei fiind primitivi în gândire, preiau idei din cultul și predica Bisericii, înțelese cu o mentalitate esențial materialistă (care raportează tot ce aude doar la experiența empirică), și le continuă într-un mod cu totul inautentic și eretic-păgân. Acest lucru face deliciul intelectualilor ateiști, care consideră astfel că au găsit dovezi ale „prostiei” creștinilor, ei luând în considerare, de fapt, un material fictiv sau contrafăcut.

Sorescu zice: „Dacă te-ntâlnești cu un scaun,/ E semn bun, ajungi în rai./ Dacă te-ntâlnești cu un munte,/ E semn rău, ajungi în scaun./ Dacă te-ntâlnești cu carul mare,/ E semn bun, ajungi în rai./ Dacă te-ntâlnești cu un melc,/ E semn rău, ajungi în melc./ Dacă te-ntâlnești cu o femeie,/ E semn bun, ajungi în rai./ Dacă te-ntâlnești cu o față de masă,/ E semn rău, ajungi în sertar./ Dacă te-ntâlnești cu un șarpe,/ E semn bun, moare și tu ajungi în rai./ Dacă șarpele te-ntâlnește pe tine,/ E semn rău, mori și el ajunge în rai./ Dacă mori,/ e semn rău. // Ferește-te de acest semn,/ Și de toate celelalte”.

Ironia inteligentă la adresa superstițiilor tembele e binevenită. Mi-amintesc acum, la întâmplare, câteva pe care le-am auzit și eu când eram mai mică: dacă te-ntâlnești cu o femeie însărcinată, s-ar putea să rămâi însărcinată (și fetele se trăgeau de păr una pe alta ca să nu rămână însărcinate, în condițiile în care eram încă la școală și asta pe vremea comunismului, când disciplina era severă și nu existau „libertățile” din ziua de azi), dacă te întâlnești cu un Preot s-ar putea să mori (de aceea mulți ocoleau Preoții când îi vedeau, și nu din cauza represiunii comuniste) etc., etc. Nu mai le țin minte, dar erau (și sunt mai departe) multe tâmpenii de felul acesta.

Însă poetul trece foarte subtil (imperceptibil pentru un lector neatent) de la această ironie la un cu totul alt subiect, cât se poate de grav, de serios. Însă schimbă cu totul subiectul fără să schimbe deloc registrul stilistic: în aceasta constă rafinamentul genial al trucului psihologic.

Pare că, de la un capăt la altul, ne aflăm în plină ironie, într-o singură secvență de umor negru, menită să desființeze ignoranța superstițiilor. Însă nu e așa. Dar în aceasta identificăm o cu totul altă tactică de obscurizare a mesajului real al poeziei, diferită de ceea ce cunoaștem din tradiția noastră poetică modernă. Și aceasta reprezintă unul dintre cele mai puternice elemente de originalitate din poezia lui Marin Sorescu: convertirea ironiei sau a derizoriului într-o temă filosofică anume, în motiv de reflecție adâncă. În poezia românească e poate unicul care a reușit (foarte bine!) această manevră estetică.

Multe enunțuri par aleatorii, absurde chiar. Din mijlocul lor se individualizează însă trei termeni care constituie trei simboluri care fac conștiința să tresară: femeia, șarpele și raiul. Dintr-o dată povestea se schimbă, prin însăși prezența acestor cuvinte încărcate de semnificație înaltă, deși comunicările în care sunt incluse continuă să pară neserioase, cu aceeași tentă de umor jubilant îndreptat împotriva superstițiilor stupefiant de idioate.

Și aici unii, care integrează geneza creștină între alte „mituri” și „credințe superstițioase”, ar putea foarte ușor să considere că și poetul a făcut același amestec. Dar eu nu cred că la asta s-a gândit.

Finalul ar putea fi, de asemenea, considerat ca înscriindu-se în aceeași notă umoristică, parodică: „Ferește-te de acest semn,/ Și de toate celelalte”. Eu consider că aici e măiestria poetului: unde adevăratul mesaj contrazice impresia generală.

Și aceasta pentru că centrul de greutate al poemului trebuie calculat împreună cu alte două versuri, anterioare: „Dacă mori,/ E semn rău”. Moartea e un semn rău: e semnul păcatului. De abia acum vedem mai bine că simbolurile anterioare (femeia, raiul și șarpele) n-au fost inserate aleatoriu în text sau cu scopul de a întări ironia.

Jocul, gluma se termină când vine vorba de moarte.

Existența semnelor în lume reprezintă ea însăși un semn: acela că oamenii au pierdut starea paradisiacă și că singura comunicare e prin semne, dintre care unele false, invenții stupide omenești (ca să nu le spunem drăcești).

Ca și moartea, semnele sunt semne ale căderii omului din Rai. Ale ne-mai-comunicării directe cu Dumnezeu. De aceea: „Ferește-te de acest semn,/ Și de toate celelalte”.

Însă de „semnul” morții nu te poți feri decât o vreme…atâta cât vrea Dumnezeu să te ferească. Îndemnul lui Sorescu de a te feri de moarte ne readuce în atmosfera terorilor argheziene la gândul stingerii. Numai că, așa cum spuneam, poetul are marea îndemânare de a disimula, de a-și ascunde adevărata intensitate a cutremurului interior, disipându-i undele sub o găleată de enunțuri comic-absurde.