În poezia Din vârf, lumea stă și îmbătrânește degeaba. Degeaba, pentru că „din câți magneți are cerul,/ Niciunul nu ne mai trece prin gând”. Niciun magnetism ideal nu ne mai cuprinde. Din câte sute și mii de motive avem ca să fim atrași spre cer, nu reușim să ne mai amintim niciunul.

„Credeam că suntem făcuți/ Din cine știe ce pilitură de zei,/ Dintr-o aripă de stea/ Și dintr-una de pământ”, se plânge poetul. Credea, cu alte cuvinte, că avem în noi, înscris în datele genetice, avântul către înălțimi ideale, că aspirația spre îndumnezeire e o trăsătură a umanității noastre. Din păcate, celor mai mulți dintre oameni nu le mai trece prin gând niciunul dintre magneții cerului, nicio rațiune sublimă de a trăi, de a fi.

Omenirea, prin majoritatea membrilor ei, trăiește pentru a îmbătrâni și a muri, fără scopuri sfinte:

„Câțiva kilometri de riduri/ Avem, orice s-ar zice, fiecare./ Iubito, genele tale sunt riduri,/ Sunt riduri privirile mele amare. /…/

Câțiva kilometri de riduri/ E cam tot ce avem fiecare,/ Linia norocului – un rid mai degeaba,/ Gândurile, riduri în oxidare”.

Genele „iubitei” sunt o metonimie pentru frumusețea feminină, pentru sensibilitatea feminină care prinde riduri, odată cu zbârciturile feței, din cauza egoismului și autoadulării. De aceea și privirile îndrăgostitului devin „amare”. Iar privirile amare sunt semne ale bătrâneții, ale sentimentului de a fi locuit prea mult în această lume care amărăște privirea, contemplația.

Gândurile sunt „riduri în oxidare” pentru că sunt ceea ce tradiția ortodoxă a poetului numește gânduri deșarte, gânduri goale, neroade, urâte, necurate, care îl îmbătrânesc pe om sufletește, care îl ucid din punct de vedere spiritual. Gândurile sfinte și idealurile curate întineresc sufletul, indiferent de vârsta biologică a omului, pe când gândurile pătimașe, păcătoase și deșarte îl îmbătrânesc de timpuriu și îl transformă într-o epavă, într-un suflet mort duhovnicește.

Gândurile deșarte sunt ridurile sufletului, sunt cele care îl oxidează, care fac să ruginească fierul puterii spirituale a omului. Îl fac să nu mai simtă nicio afinitate cu Cerul.

Sfârșitul e un coșmar: „Și ca dintr-un turn de pază,/ Din vârful celui mai înalt rid,/ Inima toarnă smoală încinsă/ În capul luptătorului livid/ Care-a furat ciudata bogăție de riduri/ Și fuge cu ea, încolțit,/ Printre ziduri”.

Omul pătimaș pentru cele pământești e „luptătorul livid” căruia i se pare că luptă pentru existență dacă fură „bogăția de riduri” și fuge cu ea, singura lui avuție fiind o bătrânețe urâtă și seacă, o viață lividă. Însă inima pe care și-a ucis-o singur se răzbună și-i toarnă smoală încinsă în cap „din vârful celui mai înalt rid”: din vârful piramidei sau al turnului pe care l-au zidit patimile sale, de care nu are unde să se mai ascundă, atunci când vine momentul adevărului.

Orice păcătos devine „livid” când e confruntat cu viața sa, și inima sa vărsa peste el toată smoala pe care a adunat-o în întreaga lui existență. I-o va turna în cap, în ceasul morții, când va încerca să fugă de conștiință, când va încerca să fure bogăția de neant pe care a strâns-o, bogăția de deșertăciune.

Nu va putea să o fure și să fugă cu ea, pentru că inima îl va da de gol că nu a strâns decât smoală încinsă…

Și iată-l pe Sorescu, care în altă parte (a se vedea poemul Frescă și comentariul meu de aici) părea că ironizează viziunile despre chinurile Iadului, că acum le confirmă, smoala încinsă din inimă fiind o realitate spirituală, pe care singur omul și-o agonisește, după voia sa liberă.

Sorescu pare, prin modernitatea tropilor și a viziunilor poetice, că e cu totul îndepărtat de „tradiționalismul ortodox”. Însă tradiția ortodoxă de gândire și de simțire nu stă în tradiția metaforelor clasice…

Nu pare a fi o conștiință poetică ortodoxă cel care vorbește, în termeni atât de prozaici așadar, despre oxidarea gândurilor sau despre kilometri de riduri. Și asta pentru că mulți confundă ortodoxia adevărului mărturisit prin poezie cu o estetică tradiționalistă anchilozată, așa după cum confundă Ortodoxia cu ritualismul respectat cu strictețe mecanicistă și fără înțelegere duhovnicească.

Din păcate, această perspectivă eronată ne-a lipsit multă vreme de o receptare ortodoxă a poeziei din epoca modernă și până astăzi…