Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [2]

Deși Sfântul Ioan cultivă o estetică poetică clasică, părut necomplicată (însă clasicismul adevărat, al expresiei perfect sculptate în marmura curgătoare a cuvintelor armonizate după reguli prozodice, e greu de atins), totuși versurile sale ne surprind cu acuratețea stilistică a unui expert și chiar încep, uneori, să decurgă în sintaxa melodică a elegiilor eminesciene, chiar dacă ideea nu corespunde modelului estetic. Ceea ce mie îmi revelează un spirit „șlefuit” în poezie, care a îmbrăcat înadins o haină poetică umilă.

Găsim la el o adevărată poezie a „ruinurilor” și a „deșertăciunilor”, a lui „fugit tempus”, evocând locurile încărcate de istorie și de sfințenie din pustia Iordanului, poezie mult superioară stilistic producțiilor pașoptiste, datorită acumulărilor de experiență poetică din lirica noastră, pe care Sfântul le cunoaște și le valorifică:

În murmurul vesel de apă,
„Cetatea cu stânci de granit”
Primește pe cei care „scapă”
Zicându-le „bine-ați venit!”.

Cu veacuri de vremuri în spate
Așteptă bătrânul Lăcaș
Pe cei care vin la „Cetate”
Și-i cer cu dorire sălaș.

Din negura vremii el are
Menirea cea sfântă din cer
Să fie „azil de scăpare”
La toți cei cu „suflet stingher”.

Evreii cu chivotul legii
Când trec peste Sfântul Iordan
Pe-aici au războaie cu regii
Din vechiul pământ Hanaan.

La dreapta mai sus Gavaonul
Dă soarelui loc de popas,
Iar Luna văzând Ealonul
Nu face atunci niciun pas.

Că schimbă hotarul cel veșnic
Vestitul Iisus Ben-Navi
Pe soare oprindu-l ca sfeșnic
În marginea vremii de zi.

Aici Proorocul Ilie
În peștera veche de sus,
(Fugind de cumplita mânie)
Se află o vreme ascuns.

Pe urmă, tradiția spune,
Că Sfântul Strămoș Ioachim,
Când scârba pe el îl răpune
Pogoară aici din „Salim”.

El vine să-și verse amarul
În lacrimi fierbinți și postiri
De unde se întoarce cu darul
Celei mai alese „vestiri”.

Apoi la a „vremii plinire”
Fiind Iisus pe pământ
Aici cea din urmă lucire
S-arată din „Sfeșnicul Sfânt”:

Ioan Proorocul cel mare
Luceafăr de ziuă cinstit
Al Soarelui care răsare
În lumea din veacuri vestit.

Aici el botează norodul
La apele reci din „Enon”,
Gătindu-i în taină „vohodul”
„Celui ce răsare-n Sion”.

Când Domnul se-nalță în slavă
Atunci al apelor vad
Din valea aceasta grozavă
Se lasă în jos pân’ la iad.

Iar stânca de multă sfială
Se dă la o parte atunci
Păstrând până azi dogoreală
Din focul cu veșnice munci!

Apoi după vremuri s-așază
Monahilor sfânt adăpost
În care mereu se-narmează
Cu rugi, priveghere și post.

Cu miile vin de departe
Pe toate din lume lăsând
Ei trupul smeresc pân’ la moarte
Și pierd pe vrășmașii de gând.

Un veac înflorește pustia
Și faptele bune rodesc
Că Sfinții prefac sihăstria
În rai minunat sufletesc.

Dar curgerea vremii cea oarbă
Nu cruță nimic pe pământ
Ea schimbă a Lavrei podoabă
Cu jalnicul morții veșmânt.

Că valuri de nații păgâne
Și vânturi de multe sminteli
Îi strică cetății bătrâne
Frumoasele ei rânduieli.

O parte din „Fiii Pustiei”
Iau drumul prin chinuri la cer
Iar alții de frica robiei
Își lasă lăcașul stingher.

Nemernici [străini] pe urma sfințită
A unui trecut strălucit
Noi azi cei cu firea slăbită
Strigăm doar cu glas răgușit.

O! vremuri cu unghii tirane
Și tu prea sălbatic popor [al arabilor]!
De ce v-ați făcut voi organe
A duhului rău stricător?

O, ziduri cu peșteri profunde
Ce lucruri străvechi tăinuiți?
O, ape cu murmur de unde,
Ce taine adânci povestiți?

Dar cine mai poate pătrunde
Al graiului vostru adânc?
Că iată acum huhurezii
În locul sihaștrilor plâng!

Dar azi pe țărâna cea sfântă
S-arată din vechi rădăcini
O mică verdeață plăpândă
Ieșind la iveală din spini!

O, Doamne, să nu se strecoare
În „sadul” acesta uitat
Vreo capră de răufăcătoare
Că iarăși rămâne uscat!

Iar hoții gândiți din pădure
Aflându-l cumva fără gard
Ei iarăși aleargă să fure
Și iarăși pe toate le ard!

„Vrășmașii de gând” și „hoții gândiți” îi desemnează pe demoni…

Poemul e datat „noiembrie 1952”. Melancolia și nostalgia Sfântului Monah sunt exprimate cu o perfectă reproducere stilistic-imagistică și muzicală a poeziei romantic-eminesciene. Ca în vechime și precum Eminescu, acesta renunță uneori la declinarea articolului posesiv-genitival („organe a duhului” etc.), fiind foarte perspicace în a îmbrăca poezia cu prestigiul vetusteții (dozând cu atenție elementele vechimii, fără exagerări) la nivel lexical, gramatical și stilistic.

Eminescu este evocat și prin metafora „negura vremii” (O, mamă…), iar pustia de la Iordan este numită „azil de scăpare” precum odinioară Grigore Alexandrescu numea munții noștri „scump azil de libertate” (Răsăritul lunei. La Tismana)[1].

De la Sfântul Dosoftei împrumută, după Eminescu, rima „vad/ iad”: „De-aș pogorî unde-i iadul,/ Și de-acolo mi-deșchiz[i] vadul” (Ps. 138 din Psaltirea în versuri). Într-unul din proiectele dramatice ale lui Eminescu, Ștefan cel Tânăr (necunoscut Sfântului Ioan), acesta reprodusese de asemenea inspirata rimă dosofteiană: „Din mări cu munți de viață sunt aruncat pe vad,/ Din ceruri de lumină m-am coborât în iad”[2].

Ecourile psalmice și de Memento mori sunt reluate de Sfântul Ioan Iacob și în alt poem, intitulat Din tainele pustiei de la Schitul Hozevei (pe glas 5): „În tăcerea cea de noapte/ Toate când se odihnesc,/ Apa murmură în șoapte/ Ca un cântec bătrânesc. // Cursul ei fiind năvalnic/ Nimeni n-a putut din veac/ Să-i priceapă graiul jalnic/ Decât vântul cel pribeag. // El când bate de la vale/ N-are cum a se feri,/ Căci îi stă atunci în cale/ Și încep a tăinui. // Spun atuncea (cine știe?)/ Despre Sfinții Mucenici,/ Despre viața din pustie/ A sihaștrilor de-aici?! // Lucruri mari și minunate/ Din trecut or fi spunând,/ Căci aud strigând mirate/ Cucuvaiele oftând”.

Convorbirea râului și a vântului, ca și povestea apelor „cu murmur de unde” dovedesc limpede filiația eminesciană. La ele se adaugă strigătul psalmodiant de huhurezi și cucuvaie. A se observa și că poemul are notația „pe glas 5”[3], ceea ce înseamnă că Sfântul poet a convertit sunetul elegiac eminescian în muzică bizantină.

Nu se gândea nimeni că un român se ocupă cu așa ceva în pustia Iordanului, când în țară trecutul (istoric, literar și spiritual) era proscris, eram în plin proletcultism literar, în anii înghețului stalinist, laurii poeziei îi culegeau A. Toma, Maria Banuș, Mihai Beniuc, Dan Deșliu, Eugen Jebeleanu, Eugen Frunză etc, care sprijineau, prin militantismul poetic, construirea socialismului[4].

Un Sfânt Monah român, poet, într-o peșteră de la Iordan, în deșert, alcătuia alternativa lirică românească la proletcultism, alăturându-se astfel celor care „scriau” în gând sau cu unghiile pe pereții închisorilor.

Înainte ca generația lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru să reînnoade legătura cu poezia modernă interbelică, Sfântul Ioan Iacob s-a nevoit nu numai pustnicește, ci și artistic, pentru a construi o poezie recuperatoare de comori stilistice și spirituale (în anii în care în țară se scriau, oficial, numai versuri otrăvite despre prietenia cu Sovietele și măreția comunismului), care să circule printre Monahii și Clericii români înstrăinați, de la Sfintele Locuri și din alte Mănăstiri, autorul dorind ca ei să nu-și uite limba și „viersul” și să-și aline dorul de România.

---

[1] A se vedea articolele mele în care am surprins predispoziția poeților pașoptiști pentru recluziunea de tip isihast, aici:
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/23/isihia-romantica/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/25/isihia-romantica-2/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/13/campia-transcendentala/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/18/campia-transcendentala-2/.

 A se vedea și cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2014, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[2] M. Eminescu, Opere, VIII, ediție inițiată de Perpessicius, studiu introductiv de Petru Creția, Ed. Academiei RSR, București, 1988, p. 164.

[3] A se vedea câteva exemple melodice ale glasului 5:
https://www.youtube.com/watch?v=XL2cQ1MuOS4
https://www.youtube.com/watch?v=pvFrYKQgq5k
https://www.youtube.com/watch?v=zA2JmGEnH_I.

 [4] A se vedea Ana Selejan, Literatura în totalitarism (1952-1953), vol. 2, Bătălii pe frontul literar, Ed. Cartea Românească, București, 2008.