Lucas 23, 1-22, cf. BYZ

1. Și ridicându-se toată mulțimea lor, L-au dus pe El la Pilatos [Πιλᾶτος].

2. Și au început a-L învinui pe El, zicând: „Pe Acesta L-am aflat înșelând poporul [Τοῦτον εὕρομεν διαστρέφοντα τὸ ἔθνος] și oprind Chesarului a se da biruri [καὶ κωλύοντα Καίσαρι φόρους διδόναι], zicând [despre] Sine a fi Hristos, Împăratul [λέγοντα Ἑαυτὸν Χριστὸν Βασιλέα εἶναι]”.

3. Iar Pilatos L-a întrebat pe El, zicând: „Tu ești Împăratul iudeilor [Σὺ εἶ ὁ Βασιλεὺς τῶν ἰουδαίων]?”. Iar El, răspunzându-i lui, zicea: „Tu zici [Σὺ λέγεις]”.

4. Iar Pilatos a zis către arhierei și mulțimi: „Nicio vină [nu] aflu în omul acesta [Οὐδὲν εὑρίσκω αἴτιον ἐν τῷ ἀνθρώπῳ τούτῳ]”.

5. Iar ei stăruiau, zicând că „Ațâță poporul [Ἀνασείει τὸν λαόν], învățând în toată Iudea [διδάσκων καθ᾽ ὅλης τῆς Ἰουδαίας], începând din Galilea [și] până aici [ἀρξάμενος ἀπὸ τῆς Γαλιλαίας ἕως ὧδε]”.

6. Iar Pilatos, auzind de Galilea, a întrebat dacă omul este galileos [galilean].

7. Și cunoscând că este din stăpânirea lui Irodis, L-a trimis pe El către Irodis, fiind și el în Ierosolima [Ierusalimuri] în acele zile [ὄντα καὶ αὐτὸν ἐν Ἱεροσολύμοις ἐν ταύταις ταῖς ἡμέραις].

8. Iar Irodis, văzându-L pe Iisus, s-a bucurat foarte mult [ἐχάρη λίαν]. Căci era voind de mult să-L vadă pe El, pentru că a auzit multe despre El [διὰ τὸ ἀκούειν πολλὰ περὶ Αὐτου]. Și nădăjduia să vadă vreun semn făcându-Se de către El [καὶ ἤλπιζέν τι σημεῖον ἰδεῖν ὑπ᾽ Αὐτοῦ γινόμενον].

9. Și-L întreba pe El în cuvinte multe, dar El nimic [nu-i] răspundea lui.

10. Și stătuseră arhiereii și cărturarii, [și] cu putere învinuindu-L [Îl învinuiau] pe El.

11. Și Irodis disprețuindu-L pe El, împreună cu soldații săi, și batjocorindu-L, îmbrăcându-L pe El [cu] veșmântul cel luminos [περιβαλὼν Αὐτὸν ἐσθῆτα λαμπράν], L-a trimis pe El lui Pilatos.

12. Și Pilatos și Irodis s-au făcut prieteni unul cu altul în acea zi, fiind unul către altul, căci mai înainte erau în vrajbă.

13. Iar Pilatos, chemând împreună pe arhierei și pe stăpânitori și poporul,

14. a zis către ei: „Mi-ați adus mie pe omul acesta, ca înșelând poporul [ὡς ἀποστρέφοντα τὸν λαόν]. Și iată, eu înaintea voastră cercetându-L, nicio vină [n-]am aflat în omul acesta, [din cele] pe care le învinuiți [le aduceți ca învinuiri] împotriva Sa!

15. Dar nici Irodis[1]! Căci v-am trimis pe voi către el[2], și iată: nimic vrednic de moarte [nu] este făcându-se Lui [οὐδὲν ἄξιον θανάτου ἐστὶν πεπραγμένον Αὐτῷ] [s-a făcut de către El]!

16. Așadar [οὖν], certându-L pe El [παιδεύσας Αὐτὸν], Îl voi elibera [ἀπολύσω]”.

17. Dar nevoie era [Ἀνάγκην δὲ εἶχεν] a le elibera lor unul[3] de sărbătoare [ἀπολύειν αὐτοῖς κατὰ ἑορτὴν ἕνα].

18. Și au strigat cu toții împreună [Ἀνέκραξαν δὲ παμπληθεί], zicând: „Ia-L pe Acesta [Αἶρε Τοῦτον][4], dar eliberează-l nouă pe Barabbas[5] [ἀπόλυσον δὲ ἡμῖν Βαραββᾶν]!”.

19. Care [ὅστις], pentru o oarecare răscoală făcută în cetate [διὰ στάσιν τινὰ γενομένην ἐν τῇ πόλει] și [pentru] ucidere [καὶ φόνον], era aruncat întru temniță [ἦν βεβλημένος εἰς φυλακήν].

20. Așadar, Pilatos iarăși a vorbit, voind să-L elibereze pe Iisus [θέλων ἀπολῦσαι τὸν Ἰησοῦν].

21. Iar ei strigau, zicând: „Răstignește-L! Răstignește-L pe El!”.

22. Dar el[6] a treia oară a zis către ei: „Dar ce rău a făcut Acesta [Τί γὰρ κακὸν ἐποίησεν Οὗτος]? Nicio vină de moarte [n-]am aflat în[tru] El [Οὐδὲν αἴτιον θανάτου εὗρον ἐν Αὐτῷ]! Așadar, certându-L pe El, Îl voi elibera”.


[1] N-a găsit vreo vină în El.

[2] Către Irodis.

[3] Un condamnat.

[4] Închide-L! Condamnă-L!

[5] Am transliterat forma de nominativ: Βαραββᾶς. Pentru că în text e cea de acuzativ, conform modului firesc de a vorbi.

[6] Pilatos.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [5]

O sinteză între Eminescu și Coșbuc (poeți destul de diferiți, dar adeseori apropiați în conștiința populară, a publicului românesc larg), reușește Sfântul Ioan Iacob în poemul Vedenia Fericitei Monica:

La fereastra dinspre mare
Sub al nopții cer senin
Stă cu maică-sa de vorbă
Fericitul Augustin.

În convoiul lor spre țară
Au venit de la Milan,
Poposind în vremea nopții
La al Romei vechi liman.

Jos în tihnă lumea doarme,
Luna sus le stă zâmbind,
Îmbrăcând pământ și mare
Într-o pânză de argint.

Dar trecând puțină vreme
Se opresc din vorba lor,
Căci o tainică uimire
Le răpește mintea-n zbor.

Augustine prea iubite,
Dumnezeu m-a prevestit
Că, în drumul vieții mele,
Mă apropii de sfârșit.

În tăcerea cea adâncă
Ochii lor acum privesc
Spre lumina veșniciei
De la Tronul cel ceresc.

Multă vreme nicio vorbă
Nu rostește gura lor;
Nemișcați rămân, avându-și
Chipul tainic, visător.

Sub ninsoare de lumină,
Augustin și maica lui,
În uimirea lor cea sfântă
Par a fi niște statui.

Când își vin apoi în fire,
Pogorându-și ochii grei,
Cu emoție, Monica
Zice către fiul ei:

Nu mă turbur pentru asta,
Căci dorința ce mi-a fost
Am văzut-o împlinită,
Traiul nu-mi mai are rost.

Duhul meu va merge-n pace
Către veșnicul locaș,
Neavând de-acuma grijă
Pentru scumpul meu urmaș.

Viața mea a fost legată
Numai de un singur dor:
Să te văd creștin pe tine
Și creștin drept slăvitor!

Mila cea dumnezeiască
Către noi s-a revărsat
Și pe mine cea smerită
Negrăit m-a mângâiat.

În pământul țării noastre
Nu mai calcă pasul meu,
Căci așa a fost poruncă
De la Bunul Dumnezeu.

Mergeți numai voi cu pace
Și vă las ca legământ
„Trupul meu să se îngroape
În acest strein pământ!”.

A rămas puțin pe gânduri
Dascălul bisericesc,
Cugetând la vorba maicii
Cea cu ton proorocesc.

Într-o clipă tot trecutul
Îmbunătățit al ei
i-a venit atunci prin minte
cu lucire de scântei.

Cumpănindu-i profeția
Cu prea vrednicul ei trai,
El văzu atunci cu duhul
Fericirea ei din Rai.

Și de-atuncea înainte
Cunoscut-au pe deplin:
Că-i feciorul unei Sfinte
Fericitul Augustin.

Reproducerea versificată a unui fragment hagiografic, în versuri melodioase și sub formă de povestire plină de miez, profund emoționantă, e în descendența lui Coșbuc (deși nici Coșbuc nu are multe piese de felul acesta, dar are câteva care pot fi socotite a folosi de model).

Însă, în versurile pe care le-am subliniat, este de remarcat influența indubitabilă a lui Eminescu. Sfântul Ioan construiește un adevărat context natural romantic, tipic eminescian, care i se pare demn de a primi în el personajele sfinte, în asemenea momente solemne:

„La fereastra dinspre mare/ Sub al nopții cer senin/ Stă cu maică-sa de vorbă/ Fericitul Augustin. /…/ Jos în tihnă lumea doarme,/ Luna sus le stă zâmbind,/ Îmbrăcând pământ și mare/ Într-o pânză de argint”.

A așeza această convorbire tainică între pământ și mare e o intuiție de mare poet sau observația fină a unui consumator de poezie, care știe că simbolul marin e indisolubil legat de toposul călătoriei (ca preambul al călătoriei pe care urmează să o facă Sfânta Monica, spre viața veșnică) și care știe să folosească sugestia adâncă și subtilă, panorama cosmică fiind pe cât de elementar schițată, pe atât de sugestivă.

După tiparul eminescian, scena e împărțită în două: pe de-o parte nemișcarea lumii care doarme-n tihnă, pe de altă parte tabloul static-dinamic al celor două personaje, străjuite cosmic de lună, pământ și mare, adică de elementele universului mare, ale macrocosmosului care redevine o domă domestică, o casă și un spațiu intim pentru cei doi Sfinți, așa cum a fost creat de la bun început de Dumnezeu (după cum citim și în Cazaniile noastre românești).

Căci la Eminescu, după cum bine observau altădată Vianu și Bușulenga, dar fără să remarce filiația cu veche cugetare ortodoxă și românească, spațiile infinite ale macrocosmosului se metamorfozează într-un univers intim, cald și afectuos, dimensiunile grandioase nefiind strivitoare ca în filosofia occidentală (Pascal, Schopenhauer, gândirea arhitectonică religioasă romano-catolică și protestantă), ci păstrând temperamentul ortodox al unui spațiu protector.

Am spus că tabloul care le conține pe cele două personaje sfinte este static-dinamic pentru că, în exterior, atmosfera este plină de tihnă, de acalmie, toate elementele concurând la realizarea unei imagini statice, pe când întreaga mișcare este concentrată în interior, acolo unde dinamismul sentimentelor lăuntrice formează substanța întregului poem.

De aceea am afirmat că peisajul nu este un decor exterior, ci o panoramă interiorizată, existând continuitate între mișcările sufletului și tainica participare a naturii la emoția sufletească, la procesul lăuntric care transformă ceea ce ar fi putut fi convulsie în pace duhovnicească, sub veghea lunii „zâmbind”.

E un întreg proces sufletesc și duhovnicesc interior, de la uimire și răpire a minții („Căci o tainică uimire/ Le răpește mintea-n zbor”) la „tăcerea cea adâncă” în care, din durerea și neliniștea lor, de pe țărmul lor pământesc, își îndreaptă privirea inimii spre Dumnezeu, într-o rugăciune și implorare mută: „Ochii lor acum privesc/ Spre lumina veșniciei/ De la Tronul cel ceresc. // Multă vreme nicio vorbă/ Nu rostește gura lor;/ Nemișcați rămân, avându-și/ Chipul tainic, visător”.

Am putea să comparăm starea aceasta duhovnicească cu „ruga din tăcere” a lui Dosoftei (Ps. 53) și cu „ruga fără cuvinte” a lui Arghezi (Psalm) – ceea ce Mircea Scarlat numea meta-rugăciune, legată de idealul mallarméan al poeziei-tăcere.

Dar e foarte interesant de observat cum Sfântul Ioan a știut să descompună mental poezia lui Eminescu în elemente specifice, să elimine subiectul erotic din versurile aceluia, ca și când nu ar fi fost consubstanțial poeziei, și să păstreze intact farmecul versurilor eminesciene, cu elementele cosmice simbolice esențiale și cu valurile melodiei elegiace curgând dureros de dulce.

Nimic erotic din poezia lui Eminescu nu mai răzbate, erotismul e decantat, e ca și cum poetul ar fi căutat să îi spiritualizeze poezia deplin[1].

E un exercițiu pe care numai un fin iubitor al poeziei și cititor pasionat e în stare să îl facă cu atâta abilitate și naturalețe. Pot spune că descopăr în Sfântul Ioan Iacob un spirit poetic (fără să fi avut pretenții de profesionist) care l-a înțeles pe Eminescu în profunzime, care a intuit mai ales caracterul profund creștin-ortodox al poeziei sale dincolo de tribulațiile erotice, putând chiar să departajeze între elemente poetice care oricui altcuiva i-ar părea sudate, indivizibile.

Cu un rafinament poetic comparabil cu al lui Ștefan Petică (încât mă face să mă întreb dacă nu l-a citit cumva), Sfântul Ioan monumentalizează personalitatea celor doi Sfinți, mamă și fiu, surprinși într-un moment de mare solemnitate și într-o stare de răpire, proiectându-i într-un grup statuar: „Sub ninsoarea de lumină,/ Augustin și maica lui,/ În uimirea lor cea sfântă/ Par a fi niște statui”.

Acest grup statuar însă nu este sculptat în materia grosieră a marmurei, nu este imortalizat într-o frumusețe renascentistă sau marmorean-eminesciană, ci „sub ninsoarea de lumină”. Sculptura este astfel diafanizată petician și hieratizată iconic-ortodox. Sugestiile de ordin istoric și religios-cultural sunt multiple, dar filigranate în detalii stilistice.

Starea de răpire a Sfinților, de elevație de la pământ spre cer și de suspendare a lor de Dumnezeu este indicată inclusiv prin faptul că niciun moment nu i se permite materiei să se solidifice, nici măcar pictural, ci sugestia permanentă este de desubstanțializare, de transfigurare, întregul ambient, „pământ și mare”, fiind îmbrăcat „într-o pânză de argint”. Rolul acesteia este de a subția materia universală până la firele componente, de a-i destrăma păruta soliditate, dar și de a sugera desfacerea unui pod inefabil peste pământ și mare, pentru cea care urmează să străbată drumul nevăzut de la pământ la cer.

„Pânza” e o sugestie extatică (amintind de cea văzută în extaz de Sfântul Apostol Petros, pentru că tot suntem la Roma), iar epitetul „de argint”, ca și la Eminescu, susține sugestia inefabilității, a epifaniei.

Întreg contextul „răpirii” celor doi Sfinți e localizat poetic între această „pânză de argint” și „ninsoarea de lumină”, imortalizarea artistică reușind să depășească artefactul material al picturii sau sculpturii, sugerând transfigurarea, transcenderea către Dumnezeu.


[1] A se compara cu poezia lui Eminescu, În fereastra despre mare:

În fereastra despre mare
Stă copila cea de crai ­
Fundul mării, fundul mării
Fură chipul ei bălai.

Iar pescarul trece-n luntre
Și în ape vecinic cată ­
Fundul mării, fundul mării,
Ah! demult un chip i-arată.

„Spre castel vrodată ochii
N-am întors și totuși plâng ­
Fundul mării, fundul mării
Mă atrage în adânc”.

„La fereastra dinspre mare”: așa începe și poemul Sfântului Ioan Iacob. Însă în poezia lui Eminescu avem un pescar ascet, anahoret în pustia apelor, care nu ridică ochii spre castel, dar e ispitit prin oglinda apelor (oglinda e instrument/ intermediar al tentației și în Luceafărul sau în alte poezii eminesciene, pentru că, chiar când omul fuge de ispită, lumea sau demonii pot să născocească multe oglinzi…). Pe când la Sfântul Ioan Iacob e vorba de doi Sfinți care au biruit ispitele prin pocăință și asceză, care nu privesc în „fundul mării”, fiindcă au ieșit din abisul păcatului, ci „Spre lumina veșniciei/ De la Tronul cel ceresc”.

Predică la Sfinții Trei Ierarhi [30 ianuarie 2019]

Iubiții mei[1],

dacă veți privi diversele Sfinte Icoane ale acestui praznic[2], veți vedea că diferă modul în care cei trei Ierarhi au fost reprezentați. Pentru că există Sfinte Icoane în care reprezentarea are succesiunea Vasilios, Ioannis, Grigorios, dar și altele care au succesiunea Grigorios, Ioannis, Vasilios. Sfântul Ioannis Hrisostomos însă e întotdeauna la mijloc, deși el a adormit pe 14 septembrie 407[3], fiind ultimul dintre ei din punct de vedere cronologic.

Sfântul Vasilios cel Mare a adormit primul: la vârsta de 49 de ani, pe 1 ianuarie 379[4]. Sfântul Grigorios Teologul, adevăratul său prieten, l-a văzut în vedenie pe Sfântul Vasilios, la puțin timp de la adormirea sa. Într-o vedenie a somnului[5]. Sfântul Grigorios nu a participat la Înmormântarea Sfântului Vasilios. Însă, la doi ani după Înmormântarea Sfântului Vasilios, în 381, în timpul verii, Sfântul Grigorios Teologul merge în Chesaria Cappadociei și predică despre Sfântul Vasilios în mod magistral.

E vorba despre predica a 43-a, editată în PG 36, col. 493-606. Și în aceasta, Sfântul Grigorios îl numește pe Sfântul Vasilios, din prima frază a predicii, Marele Vasilios și mărturisește tuturor că el îl cinstește ca pe un Sfânt al lui Dumnezeu[6]. Și tot aici ne spune de ce nu a participat la Înmormântarea marelui său priten: căci, cu sfatul Sfântului Vasilios, el se lupta pe atunci[7] pentru „a apăra sfânta, curata, catolica, apostolica, ortodoxa și îndumnezeitoarea credință a Bisericii”[8].

Sfântul Grigorios Teologul a adormit pe 25 ianuarie 390[9]. Adică la 11 ani de la adormirea Sfântului Vasilios și cu 17 ani înainte de adormirea Sfântului Ioannis Hrisostomos. Cei doi prieteni au adormit în ianuarie și sunt pomeniți în zilele adormirii lor, pe când Sfântul Ioannis, pentru că a adormit pe 14 septembrie, de ziua înălțării Sfintei Cruci, ziua sa de pomenire a fost reașezată pe 13 noiembrie, ca să fie bucuria premergătoare Postului Nașterii Domnului.

Iar Sfântul Ioannis e reprezentat între cei doi prieteni, între Sfinții Vasilios și Grigorios, pentru ca să se exprime iconografic adevărul vedeniei avute de Sfântul Ioannis Mavropus [Ἰωάννης ὁ Μαυρόπους], Mitropolitul Evhaitelor [Μητροπολίτης Εὐχαΐτων]: că între cei 3 Ierarhi ai Bisericii nu există primul sau al doilea, ci, atunci când unul vine în ajutorul celor credincioși, și ceilalți doi merg împreună cu el[10].

Un răspuns sfânt și smeritor pentru cei care căutau și caută să înțeleagă tainele lui Dumnezeu fără ca să își sfințească viața lor. Pentru că în secolul al 11-lea, la Constantinopol, s-au format 3 tabere de credincioși, fiecare dintre ele susținând că Sfântul ei este „mai mare” decât ceilalți doi. De aceea, unii se numeau Ioanniți [Ἰωαννίτες], alții Vasiliți [Βασιλεῖτες], alții Grigoriți [Γρηγορίτες][11]. Dar la nicio tabără nu s-au arătat cei 3 Sfinți Ierarhi, ci numai Sfântului Ioannis Mavropus[12], pomenit pe 5 octombrie[13], și de la care ne-au rămas 99 de poeme, 77 epistole și 13 omilii[14].

– Și de ce Sfinții se arată Sfinților pentru ca să stopeze o anumită dispută eclesială?

– Pentru că Sfinții lui Dumnezeu trebuie să aducă mereu pacea și stabilitatea în Biserică! Teologia și viața Bisericii nu sunt subiecte de ceartă, ci de evlavie. Tocmai de aceea, cine e om credincios, caută să înțeleagă cu evlavie teologia Bisericii și, pe măsură ce o înțelege, pe atât se străduie să o și trăiască.

Însă, cine nu are conștiință eclesială, cui nu-i pasă de Biserică și nu are nimic de-a face cu efortul de a crește mereu în sfințenie, se aventurează adesea în dispute teologice care îl depășesc. El se întreabă despre lucruri grele, adânci, dar cu o minte oarbă, neluminată de Dumnezeu. Sau speculează, pe baza diverselor scrieri patristice și teologice, despre adevăruri teologice și istorice ale Bisericii, aducând și mai multă îndoială în sufletele oamenilor.

Numai că Sfinții nu fac așa! Sfinții cer mai întâi luminarea lui Dumnezeu. Sau vorbesc în perimetrul a cât înțeleg ei. Căci așa trebuie să procedăm cu toții în materie de credință, slujire și istorie a Bisericii: să vorbim pe cât înțelegem! Să vorbim pe cât ne-am nevoit să cunoaștem sursele credinței! Să vorbim conform cu adevărul și cu realitatea istorică! Pentru că Biserica nu se slujește cu minciuni, cu falsificări istorice și doctrinare, ci cu sfințenie și cu adevăr.

De aceea, cei 3 Sfinți Ierarhi ai Bisericii – dintre care unul a fost Mitropolit, Vasilios, iar ceilalți doi Patriarhi de Constantinopol –, s-au arătat altui Ierarh Sfânt al Bisericii pentru a-l lumina într-o dispută teologică și pentru a liniști Biserica. Căci Sfinții iubesc pacea Bisericii mai mult decât orice altceva. Fiindcă atunci când e pace, când trăim în frățietate și în respect reciproc, putem să ne sfințim viața în evlavie și în bucurie sfântă. Dar când trăim mereu în dispute, în neliniștea produsă de vendetele religioase, când trebuie să răspundem continuu la întrebări neavenite, pacea noastră interioară, adică slava lui Dumnezeu din noi, e tulburată de toate acestea.

Pentru că nu asta trebuie să fie starea Bisericii! Ci Biserica trebuie să trăiască în pace și în bucurie sfântă, în sfințenia lui Dumnezeu, slujind lui Dumnezeu cu evlavie și vorbind despre El în simplitatea curăției duhovnicești.

La ce le-ar fi folosit creștinilor ortodocși din secolul al 11-lea, dacă, cu adevărat, unul dintre Ierarhi ar fi fost „mai mare” decât ceilalți doi? L-ar fi iubit mai mult? Foarte bine! Dar dacă l-ar fi iubit pe acela mai mult, ceilalți doi nu ar fi fost și ei Sfinții lui Dumnezeu? Ba da! Și dacă cu toții, „mai mari” sau „mai mici”, sunt Sfinții Lui, de ce nu le-a trecut prin cap să păstreze unitatea Bisericii, ca până atunci, și să se închine tuturor la un loc?

Însă revendicarea întâietății orgolioase, care produce întotdeauna separații în Biserică, a fost mustrată de realitatea cerească a vieților Sfinților. Pentru că ei, în Împărăția lui Dumnezeu, nu trăiesc orgoliul separației, al fărâmițării unității, ci bucuria preadumnezeiască a comuniunii și a iubirii reciproce. Ei vin în ajutorul nostru, al oamenilor, împreună și nu „luându-se la întrecere” unul cu altul! Ei vin pentru ca să ne ajute și pentru ca să ne învețe să ne ajutăm reciproc, și nu pentru ca „să se certe” între ei!

Și prin asta ne învață și pe noi să iubim comuniunea și întrajutorarea. Să iubim nespus de mult pacea și binele Bisericii. Căci atât în slujirea eclesială, când și în predicare, cât și în activitatea socială a Bisericii e nevoie de toate brațele, de toți ochii, de toate mințile oamenilor Bisericii. Cu toții trebuie să muncim la unison. Căci cu toții trebuie să ne bucurăm de roadele muncii tuturor.

Însă trebuie să muncim și să avem roade reale, benefice pentru toți, nu doar o bună impresie despre noi înșine! Slujirea, predica, cartea, lecția, prelegerea, sfătuirea noastră trebuie să fie bunuri eclesiale. Adică puse în slujba întregii Biserici. Dar pentru ca să fie eclesiale faptele noastre, ele trebuie să fie pline de adevărul și de sfințenia Bisericii.

Căci d-aia nu merg bine lucrurile în Biserică și în societate! Pentru că nu trăim ca Biserica, în ritmul ei și întru sfințenia ei.

Dacă ne-am cunoaște temeinic, în mod riguros, teologia Bisericii, am avea oratori creștini la tot pasul, care ar ști să răspundă pertinent la diverse probleme și false probleme ale prezentului nostru.

Dacă am trăi cu evlavie în ritmul vieții Bisericii, am fi niște oameni foarte împăcați și împliniți, pentru că am fi plini de viața lui Dumnezeu, de slava Lui cea veșnică.

Dacă am fi la curent cu literatura, cu știința și cu modul de-a fi al postmodernității, dar plini de toată istoria cunoașterii în suflet, nu am avea dileme sterile, nu am putea fi manipulați atât de penibil, nu am putea sluji unor interese oculte și inumane.

Căci un creștin ortodox, care e plin de teologie și de sfințenie, de o cunoaștere multilaterală a lumii sale, nu poate fi decât un om luminat, un om echilibrat, un om onest, un om al dialogului și al creației, un om al smereniei. Pentru că el își înțelege viața ca pe o sporire continuă în cunoaștere și în sfințenie, în comuniune și în iubire.

Sfântul Vasilios cel Mare a predicat despre facerea lumii de către Dumnezeu, arătând diferența marcantă, în sens pozitiv, dintre teologia Bisericii și știința vremii sale[15]. Căci teologia Bisericii ne învață că Dumnezeu nu e coetern cu lumea văzută, ci ea, lumea, e creația Lui[16]. De unde, în mod implicit, înțelegem că știința umană e limitată la ceea ce poate experimenta, deduce, analiza, iar o cunoaștere mult mai înaltă, duhovnicească, sfântă, e darul lui Dumnezeu, pe care îl primim trăind o viață sfântă.

Sfântul Ioannis Hrisostomos, predicând împotriva anomeilor, niște eretici arieni, care credeau că Fiul e de altă fire decât Tatăl[17], spune: „Eu cunosc că Dumnezeu este pretutindeni și că este oriunde prin ființa Sa, dar nu știu cum anume. Știu că El este veșnic și că este fără de început, dar nu știu cum anume”[18]. Căci teza centrală a omiliilor sale împotriva anomeilor a fost aceea că „ființa lui Dumnezeu este incomprehensibilă pentru oameni”[19], iar vederile dumnezeiești, dăruite Sfinților, sunt adevărata cunoaștere, cunoașterea noastră despre Dumnezeu. De aceea, nu ne putem considera credincioși și oameni ai lui Dumnezeu, dacă nu avem de-a face în mod constant cu luminarea și cu vederea Lui extatică. Pentru că adevărata cunoaștere teologică e de fapt cunoașterea mistică, cunoașterea prin revelarea lui Dumnezeu în viața noastră.

Sfântul Grigorios Teologul e marele Teolog al Bisericii pentru că ne-a predicat despre Dumnezeul nostru treimic. Predicile sale triadologice sunt cele de la 27 la 31, fiind publicate recent în SC 250[20]. Ele au fost rostite în anul 380 la Constantinopol[21]. Și în acestea, el ne-a învățat că „toate ale Fiului sunt comune Tatălui, implicit și Duhului Sfânt, și persoanele dumnezeiești au o singură voință”[22]. Pentru că toate cele trei persoane dumnezeiești sunt deoființă[23].

Și cei 3 Ierarhi ai Bisericii, astăzi pomeniți în sinaxă, în comuniune, la un loc, au vorbit mai întâi de toate despre Dumnezeu și despre iconomia mântuirii noastre și despre Biserică și despre viața ei sfântă. Pentru că, la fel ca și noi, au vrut să pună fundament veșnic credinței oamenilor. Și fundamentul veșnic al credinței noastre e adevărul revelat de Dumnezeu Bisericii Sale. Căci dacă știm adevărul lui Dumnezeu, atunci înțelegem de ce e nevoie să predicăm oamenilor despre mântuire și sfințenie. Iar dacă vrem mântuirea oamenilor, vrem și binele lor efemer, pământesc, pentru că aici ne lucrăm noi mântuirea.

Așadar, iubiții mei, Biserica nu este o instituție umană, ci divino-umană! Pentru că ea e sădirea vieții lui Dumnezeu în oameni. Și Cel care conduce Biserica, conduce și lumea, pentru că El e Făcătorul a toate.

De aceea, cine se luptă cu Biserica, se luptă cu Dumnezeu, și această luptă e pierdută din start. Căci El, Dumnezeul mântuirii noastre, e Cel care stăpânește toate, susține și conduce toate spre voia Lui cea veșnică. Pentru că lumea, în integralitatea ei, nu se îndreaptă spre extincția finală, ci spre Împărăția Lui cea veșnică. Lumea se îndreaptă spre transfigurarea ei de către Dumnezeu, spre împodobirea ei duhovnicească pentru veșnicie.

Și de aceea, noi, căutând să ne sfințim viața, să ne transfigurăm, suntem în trendul lumii, în adevăratul trend al lumii, pentru că ne pregătim pentru veșnicia cu Dumnezeu.

Să rămânem, așadar, în prăznuirea cea adevărată! În bucuria lui Dumnezeu. Și să ne bucurăm împreună cu toți Sfinții Ierarhi ai Bisericii și cu toți Sfinții și Îngerii Lui, pentru că toți sunt o unime! Și să învățăm de la ei rugăciunea și dorința sfântă a Bisericii lui Dumnezeu: „ca toți să fie una [ἵνα πάντες ἓν ὦσιν]” [In. 17, 21, BYZ]. Toți să fim una în slujirea lui Dumnezeu, în Biserica Lui, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Dumnezeul nostru treimic, de la Care și prin Care și întru Care sunt toate darurile mântuirii noastre. Amin!


[1] Începută la ora 16.00, în zi de duminică, soare, 27 ianuarie 2019. Afară sunt 6 grade.

[2] A se vedea: https://www.google.com/search?q= Οἱ+Ἅγιοι+Τρεῖς+Ἱεράρχες&tbm=isch&source=univ&client=firefox-b&sa=X&ved=2ahUKEwjS8cPAkY7gAhVNsaQKHSMxBuQQsAR6BAgFEAE&biw=1088&bih=450.

[3] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Ιωάννης_ο_Χρυσόστομος.

[4] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Μέγας_Βασίλειος.

[5] Viețile Sfinților, vol. 1, alcătuite de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș și de Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2018, p. 239, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/03/16/vietile-sfintilor-vol-i/.

[6] Idem, p. 353-354. [7] Idem, p. 354. [8] Ibidem.

[9] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Γρηγόριος_Ναζιανζηνός

[10] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1948/sxsaintinfo.aspx.

[11] Ibidem. [12] Ibidem.

[13] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/815/sxsaintinfo.aspx

[14] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Ιωάννης_Μαυρόπους.

[15] Cf. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri. Partea întâia, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și Cuvântări, trad., introd., note și indici de Pr. D.[umitru] Fecioru, în col. PSB, vol. 17, Ed. IBMBOR, București, 1986, p. 71-180.

[16] Idem, p. 74.

[17] Cf. https://it.wikipedia.org/wiki/Anomei.

[18] Cf. FC 72, I, 19, p. 57-58, apud Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologia vederii lui Dumnezeu. Studii și traduceri, Teologie pentru azi, București, 2009, p. 132, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/teologia-vederii-lui-dumnezeu/.

[19] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologia vederii lui Dumnezeu. Studii și traduceri, op. cit., p. 133.

[20] Viețile Sfinților, vol. 1, alcătuite de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș și de Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, op. cit., p. 134.

[21] Idem, p. 324-329. [22] Idem, p. 328. [23] Idem, p. 329.

Lucas 22, 47-71, cf. BYZ

47. Și încă grăind El, iată, mulțimea! Și cel care se cheamă Iudas [Ἰούδας], unul [dintre] cei 12, mergea înaintea lor. Și s-a apropiat [el] lui [de] Iisus, [ca] să-L sărute pe El.

48. Iar Iisus i-a zis lui: „Iuda [Ἰούδα], [cu] sărutare dai pe Fiul omului [φιλήματι τὸν Υἱὸν τοῦ ἀνθρώπου παραδίδως]?”.

49. Și văzând cele despre El[1], care vor fi, [Ucenicii] I-au zis Lui: „Doamne [Κύριε], dacă vom lovi în[tru] sabie [εἰ πατάξομεν ἐν μαχαίρᾳ]?”.

50. Și unul oarecare dintre ei a lovit pe robul arhiereului și i-a tăiat lui urechea cea dreaptă.

51. Iar Iisus, răspunzând, a zis: „Lăsați [Ἐᾶτε], până la acesta [ἕως τούτου]!”. Și, atingându-i urechea sa, l-a vindecat pe el.

52. Și Iisus a zis către cei care au venit la El, [către] arhierei și [către] căpeteniile templului [στρατηγοὺς τοῦ ἱεροῦ] și [către] cei mai bătrâni [ai poporului]: „Ca la un tâlhar ați ieșit [Ὡς ἐπὶ λῃστὴν ἐξεληλύθατε], cu săbii și ciomege [μετὰ μαχαιρῶν καὶ ξύλων]?

53. În fiecare zi fiind Eu cu voi în templu, nu ați întins mâinile spre Mine. Dar acesta este ceasul vostru [Ἀλλ᾽ αὕτη ὑμῶν ἐστιν ἡ ὥρα] și puterea întunericului [καὶ ἡ ἐξουσία τοῦ σκότους]”.

54. Și, prinzându-L pe El, L-au dus și L-au băgat pe El întru casa arhiereului. Iar Petros Îl urma de departe.

55. Și aprinzându-se focul în mijlocul curții și șezând ei împreună, ședea Petros în mijlocul lor.

56. Și văzându-l pe el o oarecare slujitoare șezând către lumină[2], și privind [asupra] lui, a zis: „Și acesta era împreună cu El”.

57. Dar el s-a lepădat de Acesta, zicând: „Femeie [Γύναι], nu L-am cunoscut pe El [οὐκ οἶδα Αὐτόν]!”.

58. Și altul, după puțin [timp], văzându-l pe el, zicea: „Și tu ești dintre ei[3]”. Iar Petros a zis: „Omule [Ἄνθρωπε], nu sunt [οὐκ εἰμί]!”.

59. Și, trecând ca un ceas [διαστάσης ὡσεὶ ὥρας μιᾶς], altul oarecare stăruia, zicând: „Cu adevărat și el era împreună cu Acesta [Ἐπ᾽ ἀληθείας καὶ οὗτος μετ᾽ Αὐτοῦ ἦν], căci și galileos [galilean][4] este [καὶ γὰρ γαλιλαῖός ἐστιν]”.

60. Și Petros a zis: „Omule [Ἄνθρωπε], nu L-am cunoscut pe Care zici [οὐκ οἶδα Ὃ λέγεις]!”. Și numaidecât, încă grăind el, a cântat cocoșul.

61. Iar Domnul, întorcându-Se, S-a uitat [asupra] lui Petros. Și Petros și-a amintit cuvântul Domnului, cum i-a zis lui, că „Mai înainte să cânte cocoșul, de trei ori te vei lepăda de Mine”.

62. Și, ieșind afară[5], Petros a plâns cu amar [ἔκλαυσεν πικρῶς].

63. Iar oamenii, cei care Îl țin[eau] pe Iisus, Îl batjocoreau Lui [pe El], bătându-L.

64. Și, acoperindu-L pe El[6], Îl băteau pe El [peste] față, și Îl întrebau pe El, zicând: „Profețește [Προφήτευσον]! Cine este cel care Te-a lovit pe Tine [τίς ἐστιν ὁ παίσας Σε]?”.

65. Și multe altele [Καὶ ἕτερα πολλὰ], blasfemiind [βλασφημοῦντες], ziceau întru [despre] El [ἔλεγον εἰς Αὐτόν].

66. Și cum s-a făcut ziuă, s-a adunat împreună presbiterionul[7] poporului [συνήχθη τὸ πρεσβυτέριον τοῦ λαοῦ], [cât și] arhiereii și cărturarii [ἀρχιερεῖς καὶ γραμματεῖς], și L-au dus pe El întru sinedrionul[8] lor [καὶ ἀνήγαγον Αὐτὸν εἰς τὸ συνέδριον αὐτῶν], zicând:

67. „Dacă Tu ești Hristos [Εἰ Σὺ εἶ ὁ Χριστός], zi-ne nouă [εἰπὲ ἡμῖν]!”. Iar [Iisus] le-a zis lor: „Dacă am să vă zic vouă [Ἐὰν ὑμῖν εἴπω], nu aveți să credeți [οὐ μὴ πιστεύσητε].

68. Iar dacă am și să vă întreb [ἐὰν δὲ καὶ ἐρωτήσω,], nu aveți să-Mi răspundeți Mie [οὐ μὴ ἀποκριθῆτέ Μοι] sau să Mă eliberați [ἢ ἀπολύσητε].

69. De acum Fiul omului va fi șezând [Ἀπὸ τοῦ νῦν ἔσται ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου καθήμενος] din cele de-a dreapta ale puterii lui Dumnezeu [ἐκ δεξιῶν τῆς δυνάμεως τοῦ Θεοῦ]”.

70. Și toți au zis: „Așadar [οὖν], Tu ești Fiul lui Dumnezeu [Σὺ εἶ ὁ Υἱὸς τοῦ Θεοῦ]?”. Iar El zicea către ei: „Voi ziceți că Eu sunt [Ὑμεῖς λέγετε ὅτι Ἐγώ εἰμι]”.

71. Iar ei au zis: „De ce mărturie încă [mai] avem nevoie?! Căci [noi] înșine am auzit-o din gura Sa”.


[1] Că El va fi prins de toată această mulțime.

[2] Către lumina focului.

[3] Dintre Ucenicii Lui.

[4] Locuitor din Galilea.

[5] Din curte.

[6] Acoperindu-I vederea.

[7] Consiliul bătrânilor.

[8] Întru sfatul lor, în Sanhedrin. A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Sanhedrin.

Psalmii lui Salomon. Psalmul 18, cf. LXX

1. [Psalmul lui Salomon. Încă (Tot) al lui Hristos Domnul]. Doamne, mila Ta [este] peste lucrurile mâinilor Tale întru veac, [iar] bunătatea Ta [este] cu darul cel bogat în[tru] Israil.

2. Ochii Tăi privindu-i pe ei și nu va duce lipsă [niciunul] dintre ei. Urechile Tale ascultă întru rugăciunea celui sărac, [care se roagă] în[tru] nădejde.

3. Judecățile Tale [sunt] peste tot pământul cu milă și iubirea Ta [este] peste sămânța lui Avraam, [peste] fiii lui Israil.

4. Învățătura Ta [este] peste noi precum [este peste] fiul cel dintâi, cel unul-născut [ἡ παιδεία Σου ἐφ᾽ ἡμᾶς ὡς υἱὸν πρωτότοκον μονογενῆ], [ca] să întoarcă sufletul cel ascultător de la necunoașterea întru neștiință.

5. Să curățească Dumnezeul lui Israil întru ziua milei, în[tru] binecuvântare, întru ziua alegerii, în[tru] ridicarea Hristosului Său [ἐν ἀνάξει Χριστοῦ Αὐτου].

6. Fericiți [sunt] cei care au fost în zilele acelea[1], [ca] să vadă cele bune ale Domnului, pe care o [le] va face neamului celui care vine,

7. sub toiagul învățăturii Hristosului Domnului [ὑπὸ ῥάβδον παιδείας Χριστοῦ Κυρίου], în[tru] frica Dumnezeului Său [ἐν φόβῳ Θεοῦ Αὐτοῦ], în[tru] înțelepciunea Duhului și a dreptății și a tăriei [ἐν σοφίᾳ Πνεύματος καὶ δικαιοσύνης καὶ ἰσχύος].

8. [Ca] să-l îndrepte pe om în lucrurile dreptății, [întru] frica lui Dumnezeu, [și] să-i pună pe ei, pe toți, înaintea Domnului.

9. [Ca ei să fie] neamul cel bun, în[tru] frica lui Dumnezeu, în zilele milei. [Pauză psalmică].

10. Mare și slăvit [este] Dumnezeul nostru, locuind în[tru] cei prea înalți [ἐν ὑψίστοις κατοικῶν]. Cel care poruncește în cale luminătorilor[2], întru vremurile ceasurilor, din zile întru zile, și nu s-au abătut de la calea pe care le-a poruncit-o lor.

11. În[tru] frica lui Dumnezeu [își urmează] calea lor în fiecare zi, din ziua [în] care Dumnezeu i-a zidit pe ei și până [în] veac.

12. Și nu au rătăcit din ziua [în] care i-a zidit pe ei, din [vremea] neamurilor celor vechi nu s-au îndepărtat [de la] căile lor, nu[mai] dacă Dumnezeu le-a poruncit lor în[tru] porunca robilor Săi.


[1] Ca și în Ps. 17, 44, se vorbește la timpul trecut despre un eveniment din viitor. Se vorbește ca și când acel lucru s-ar fi petrecut deja.

[2] Luminătorilor cerești.

Psalmii lui Salomon. Psalmul 17, cf. LXX

1. [Psalmul lui Salomon, cu cântarea Împăratului]. Doamne, Tu Însuți [ești] Împăratul nostru întru veac și încă, că[ci] în[tru] Tine, Dumnezeu[le], se va lăuda sufletul nostru.

2. Și ce [este] vremea vieții omului pe pământ? Cât [este] vremea lui, [este] și nădejdea sa în[tru] sine.

3. Dar noi vom nădăjdui în Dumnezeu, [în] Mântuitorul nostru, că[ci] puterea Dumnezeului nostru [este] întru veac cu milă și Împărăția Dumnezeului nostru [este] întru veac peste neamuri în[tru] judecată.

4. Tu, Doamne, l-ai ales pe David împărat peste Israil și Tu Te-ai jurat lui despre sămânța lui întru veac, [că] nu [v]a lipsi înaintea Ta împărăția lui.

5. Dar, în[tru] păcatele noastre, s-au ridicat împotriva noastră cei păcătoși. S-au pus pe[ste] noi și ne-au dat afară pe noi cărora nu le-ai făgăduit. Cu forța le-au luat [pe cele ale noastre] și nu au slăvit numele Tău cel scump.

6. În[tru] slavă au așezat împărăție pentru înălțimea lor [ἀντὶ ὕψους αὐτῶν][1] [și] au pustiit tronul lui David în[tru] trufia schimbării [ἐν ὑπερηφανίᾳ ἀλλάγματος][2].

7. Dar Tu, Dumnezeu[le], îi vei doborî pe ei și vei lua sămânța lor de pe pământ, când se va ridica împotriva lor omul cel străin de neamul nostru.

8. Pentru păcatele lor le vei plăti lor, Dumnezeu[le], [ca] să afle lor [ei] după faptele lor.

9. Nu [i-]a miluit pe ei Dumnezeu, [ci] a cercetat sămânța lor și nu a iertat pe [nici]unul [dintre] ei.

10. Credincios [este] Domnul în toate judecățile Sale, cărora [pe care] le face pe pământ.

11. Pustiit-a cel fărădelege pământul nostru de cei care locuiesc [locuiau] pe el, i-a nimicit împreună pe cel tânăr și pe cel bătrân și pe copiii lor.

12. În[tru] urgia frumuseții sale i-a trimis pe ei până la apusuri și pe stăpânitorii pământului [i-a luat] întru batjocură și nu [i-]a cruțat.

13. În[tru] înstrăinare [ἐν ἀλλοτριότητι][3], cel vrăjmaș a făcut trufie [ὁ ἐχθρὸς ἐποίησεν ὑπερηφανίαν][4] și inima lui [era] străină de Dumnezeul nostru [καὶ ἡ καρδία αὐτοῦ ἀλλοτρία ἀπὸ τοῦ Θεοῦ ἡμῶν].

14. Și toate câte a făcut în Ierusalim, [au fost] precum și neamurile [le fac] în cetățile tăriei lor.

15. Dar îi biruiau pe ei fiii făgăduinței [οἱ υἱοὶ τῆς διαθήκης][5], [acolo,] în mijlocul neamurilor celor amestecate, [și] nu era în[tre] ei cel care face milă și adevăr în[tru] Ierusalim.

16. Au fugit de la ei cei care iubesc adunările celor Cuvioși, precum vrăbiile s-au împrăștiat din culcușul lor.

17. Rătăceau în[tru] pustiuri, [ca] să-și mântuie sufletele lor de cel rău și [era] de preț în ochii [celor din] pribegie [tot] sufletul mântuit dintre ei.

18. Întru[6] tot pământul a fost risipirea lor de către cei fărădelege, că[ci] cerul a răbdat să cadă[7] ploaie pe pământ [ἀνέσχεν ὁ οὐρανὸς τοῦ στάξαι ὑετὸν ἐπὶ τὴν γῆν].

19. Au fost închise izvoarele cele veșnice din abisuri, din munții cei înalți, că[ci] nu era în[tre] ei [niciunul] făcând dreptate și judecată.

20. De la stăpânitorii lor și [până la] poporul cel mai de jos [trăiau] în tot păcatul. Împăratul [era] în[tru] fărădelege și judecătorul în[tru] neascultare și poporul în[tru] păcat.

21. Vezi, Doamne, și ridică-le lor pe Împăratul lor[8], pe fiul lui David! Întru vremea pe care ai ales-o Tu, Dumnezeu[le], [ca] să împărățească peste Israil, Copilul Tău.

22. Și încinge-L pe El [cu] tărie, [ca] să-i sfărâme pe stăpânitorii cei nedrepți [și] să curățească Ierusalimul de neamurile care îl calcă în picioare în[tru] pieire!

23. [Ca] în[tru] înțelepciunea dreptății să-i scoată afară pe cei păcătoși din moștenire [și] să nimicească trufia celui păcătos ca pe vasele olarului.

24. În[tru] toiagul cel de fier să zdrobească toată firea lor [și] să nimicească neamurile cele fărădelege în[tru] cuvântul gurii Sale.

25. În[tru] amenințarea Lui să fugă neamurile de la fața Sa și să-i certe pe cei păcătoși în[tru] cuvântul inimii lor [καὶ ἐλέγξαι ἁμαρτωλοὺς ἐν λόγῳ καρδίας αὐτῶν].

26. Și va aduna poporul cel sfânt, pe care îl va călăuzi în[tru] dreptate și va judeca semințiile poporului [celui] sfințit de Domnul Dumnezeul Său.

27. Și nu va îngădui să poposească încă nedreptatea în mijlocul lor și nu va locui cu ei tot omul cunoscând [care cunoaște] răutatea. Căci [îi] va cunoaște pe ei, că[ci] toți sunt fiii Dumnezeului lor.

28. Și îi va împărți pe ei în[tru] semințiile lor pe pământ și cel pribeag și cel străin nu va [vor] pribegi încă [cu] ei.

29. Va judeca popoarele și neamurile în[tru] înțelepciunea dreptății Sale. [Pauză psalmică].

30. Și va avea popoare de neamuri [pentru] a-i robi Lui, sub jugul Său și pe Domnul Îl va slăvi în cel binecunoscut[9] de tot pământul și va curăți Ierusalimul în[tru] sfințenie ca și la început.

31. [Pentru] a veni neamuri de la capătul pământului [ca] să vadă slava Sa, aducându-I [ca] daruri pe cei care au slăbit, pe fiii lui[10] și să vadă slava Domnului, [cu] care Dumnezeu l-a slăvit pe el[11].

32. Și El[12] [va fi] peste ei Împăratul cel drept [Βασιλεὺς δίκαιος], învățat de către Dumnezeu [διδακτὸς ὑπὸ Θεοῦ] și nu este [va fi] nedreptate în zilele Sale în mijlocul lor, că[ci] toți [sunt] cei Sfinți [πάντες Ἅγιοι] și Împăratul lor [este] Hristosul Domnului [καὶ Βασιλεὺς αὐτῶν Χριστὸς Κυρίου].

33. Căci nu va nădăjdui în cal și [în] călăreț și [în] arc, nici va înmulți Lui aur, nici argint întru război și [întru] mulțimea popoarelor nu își va aduna nădejdi întru ziua războiului.

34. Domnul Însuși [va fi] Împăratul Său, [căci El[13] va fi] nădejdea celui puternic, [a celui cu] nădejdea lui Dumnezeu. Și [El] va milui to[a]t[e] neamurile, [care vor sta] înaintea Lui în[tru] frică[14].

35. Căci va lovi pământul [cu] cuvântul gurii Sale întru veac [și] va binecuvânta poporul Domnului în[tru] înțelepciune, cu bucurie.

36. Și El [va fi] curat de păcat [καὶ Αὐτὸς καθαρὸς ἀπὸ ἁμαρτίας], [ca] să stăpânească poporul cel mare, să-i certe pe stăpânitori și să-i îndepărteze pe cei păcătoși în[tru] tăria cuvântului [Său].

37. Și nu va slăbi, în zilele Sale, în[tru] Dumnezeul Său. Că[ci] Dumnezeu L-a făcut pe El puternic în[tru] Duhul Sfânt [ὅτι ὁ Θεὸς κατειργάσατο Αὐτὸν δυνατὸν ἐν Πνεύματι Ἁγίῳ] și înțelept în sfatul înțelegerii, cu tărie și dreptate.

38. Și binecuvântarea Domnului [va fi] cu El în[tru] tărie și nu va slăbi.

39. Nădejdea Lui [va fi] în Domnul. Și cine poate împotriva Lui?

40. Cel tare în lucrurile Sale și puternic în frica lui Dumnezeu, păstorind turma Domnului în credință și dreptate. Și nu va lăsa să slăbească [pe vreunul] din[tre] ei în pășunea lor.

41. Îi va conduce în[tru] dreptate pe toți ai lor și nu va fi în ei trufia, [ca] să se asuprească în[tre] ei.

42. Aceasta [este] bunacuviință a Împăratului lui Israil, pe care a cunoscut-o Dumnezeu: să-L ridice pe El în casa lui Israil, [pentru ca] să-l învețe pe el[15].

43. Cuvintele Sale au fost lămurite în foc [mai mult] decât aurul cel dintâi, cel de preț. În adunări va judeca poporul [cel] sfințit al semințiilor. Cuvintele Sale [sunt] precum cuvintele celor Sfinți în mijlocul popoarelor [celor] sfințite.

44. Fericiți [sunt] cei care au fost în zilele acelea, [ca] să vadă cele bune ale lui Israil, pe care Dumnezeu o [le] va face în adunarea semințiilor.

45. Să grăbească Dumnezeu mila Sa în Israil, [ca] să ne izbăvească pe noi de necurăția vrăjmașilor celor necredincioși.

46. [Căci] Domnul Însuși [este] Împăratul nostru întru veac și încă.


[1] Pentru înălțarea lor trufașă.

[2] Întru trufia cu care s-au schimbat depărtându-se de Tine.

[3] Robie.

[4] S-a purtat în mod trufaș cu ei.

[5] Adică fiii lui Israil.

[6] Pe.

[7] Nu a mai lăsat să cadă.

[8] Pe Hristos Dumnezeu.

[9] În templul Său de la Ierusalim.

[10] Ai Ierusalimului.

[11] Pe Ierusalim.

[12] Hristos Dumnezeu.

[13] Hristos.

[14] Având în ele frica Lui.

[15] Pe Israil. Hristos să îl învețe pe Israil voia lui Dumnezeu.

Predică la Duminica a XXXI-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

prin telescoapele gigant ale lumii[2], oamenii de știință vor să vadă cosmosul în profunzimea lui, pe când prin microscoapele electronice, ce ajung să mărească imaginea și de două milioane de ori[3], oamenii de știință privesc în interiorul materiei. Și atât în spațiul cosmic, cât și în interiorul materiei, ambele create și susținute de Dumnezeu întru existență, oamenii descoperă o varietate debordantă de forme și de structuri raționale. Care nu au apărut la întâmplare, ci au fost create de către El.

Căci atunci când privești cerul, prin ochii tehnologici ai telescoapelor gigant, vezi o bogăție uluitoare de forme și de structuri cosmice[4]. Însă, aceeași bogăție a înțelepciunii dumnezeiești o vezi și la microscop[5]. „Că[ci] El a zis și s-au făcut [ὅτι Αὐτὸς εἶπεν καὶ ἐγενήθησαν], El a poruncit și s-au zidit [Αὐτὸς ἐνετείλατο καὶ ἐκτίσθησαν]” [Ps. 32, 9, LXX] toate lucrurile câte există.

Însă, deși sunt grandioase vederile tehnologice ale materiei create de Dumnezeu și mulți cred, din neștiință, că acestea sunt „desăvârșirea” în materie de vedere, vederile cele duhovnicești ale sufletului uman sau vederile mistice, dumnezeiești, pe care Dumnezeu le dăruie celor ce își sfințesc viața împreună cu El, sunt abisale și întrec orice așteptare umană. Pentru că vederile dumnezeiești și îndumnezeitoare, vederile extatice, sunt desăvârșirea în materie de vedere umană și prin ele se îndumnezeiesc Sfinții lui Dumnezeu. Căci orice vedere dumnezeiască e o împărtășire de slava cea veșnică, necreată a lui Dumnezeu și este dăruită de Dumnezeu spre sporirea noastră în cunoaștere și în sfințenie.

De aceea, când vorbim despre vederea cea adevărată, ea nu este cea a ochilor fizici, ci e cea extatică, văzută de sufletul nostru în lumina lui Dumnezeu. Căci telescoapele și microscoapele văd în și prin materie, văd la distanță și în profunzimea materiei, dar nu văd sufletul nostru și ceea ce poate vedea sufletul nostru în comuniune cu Dumnezeu.

Tocmai de aceea, știința umană ne poate spune multe despre materie, despre raționalitatea și profunzimea ei dumnezeiască, confirmându-ne faptul că ea este creația lui Dumnezeu, dar nu ne poate spune nimic despre taina sufletului, despre viața lui duhovnicească. Pentru că despre trăirile mistice, dumnezeiești, ale sufletului uman putem învăța numai de la Sfinții lui Dumnezeu. În măsura în care aceștia, confesându-se cu smerenie, ne-au mărturisit despre trăirile lor cele sfinte.

De aceea, teologia mistică a Bisericii e cea mai mare știință a lumii. E singura știință care ne poate ajuta în mod ontologic, și nu doar informațional. Pentru că e știința pe care Dumnezeu a revelat-o Sfinților Lui și prin care ei s-au îndumnezeit.

Căci în Scriptură și în cărțile Sfinților și în Viețile lor e cuprinsă o experiență de viață dumnezeiască, iar noi trebuie să luăm aminte la fiecare fragment din mărturisirile acestea unice. Pentru că ele ne vorbesc despre experiența îndumnezeitoare a Sfinților lui Dumnezeu, care cu adevărat au văzut și au înțeles ceea ce niciun instrument uman, tehnologic, nu poate să vadă.

Și am făcut această separare netă între ceea ce se poate vedea cu ochii, în mod direct sau cu ajutorul tehnologiei umane și ceea ce se poate vedea numai duhovnicește, în mod extatic, pentru că știința umană, tehnologică, e limitată doar la cele materiale. Tehnologia nu poate să intre în sufletul uman, ci numai sufletul, luminat fiind de Dumnezeu, se cunoaște pe sine și le înțelege pe ale sale [I Cor. 2, 11, BYZ]. De aceea, „cel duhovnicesc cercetează toate [ὁ πνευματικὸς ἀνακρίνει πάντα]” duhovnicește, „dar el de către nimeni [nu este] cercetat [αὐτὸς δὲ ὑπ᾽ οὐδενὸς ἀνακρίνεται]” [I Cor. 2, 15, BYZ].

Căci omul duhovnicesc le înțelege pe toate împreună cu Dumnezeu. Și de aceea nu poate fi înțeles de către oamenii păcătoși, pentru că cele duhovnicești, cele trăite și înțelese în comuniunea cu Dumnezeu, se înțeleg numai prin luminarea și descoperirea lui Dumnezeu.

Acesta e și motivul pentru care Sfinții lui Dumnezeu nu sunt înțeleși și acceptați de către oamenii comuni: pentru că faptele și cuvintele lor au profunzime duhovnicească și nu sunt rodul patimilor umane. Căci oamenii îi înțeleg mult mai ușor pe cei care au patimi ca și ei și îi îndrăgesc tocmai pentru că le seamănă. Dar când ajung în fața unui om care nu se manifestă ca ei și nici nu are în comun cu ei patimi grosiere, atunci sunt descumpăniți, pentru că nu înțeleg din ce motiv acela acționează într-un fel sau în altul și de ce spune una sau alta.

Căci oamenii care văd doar cu ochii și cu mintea în mod neclar pe semenii lor, îi înțeleg periferic sau mai deloc pe aceștia. Pe când oamenii duhovnicești, cei care îi văd prin slava lui Dumnezeu pe semenii lor, îi văd și îi înțeleg în profunzimea lor, mai mult decât pot înțelege aceștia. Tocmai de aceea îi pot și sfătui ce să facă cu viața lor, pentru că le văd sufletul în mod duhovnicesc. Pentru că marea problemă a noastră nu este orbirea fizică, ci nevederea duhovnicească.

Iar Evanghelia de azi [Lc. 18, 35-43] ne aduce în Ieriho [Ἰεριχώ] [Lc. 18, 35, BYZ], tocmai pentru ca să ne spună că vederea adevărată e vederea prin credință [Lc. 18, 42]. Ieriho e transliterarea cuvântului ebraic יְרִיחוֹ [Ieriho][6] și are trei posibile explicații semantice: bună mireasmă, lună sau lărgime[7]. Căci atunci când Hristos Domnul vine în tine și îți dă vedere duhovnicească, El te umple de buna mireasmă a slavei Sale. Iar dacă El, Soarele dreptății, te umple de slava Lui, atunci te luminează ca pe o lună a Sa. Și, întru El, trăim adevărata lărgime interioară, adevărata libertate, cea duhovnicească, cea de fii ai lui Dumnezeu, care nu se poate lua de la noi.

Rugăciunea orbului din Ieriho e prototipul rugăciunii isihaste. Pentru că el a strigat: „Iisuse [Ἰησοῦ], fiule al lui David [υἱὲ Δαυίδ], miluiește-mă [ἐλέησόν με]!” [Lc. 18, 38, BYZ]. Iar rugăciunea lui Iisus sau isihastă, cea care ne liniștește interior, cu care ne rugăm și noi, este, cum spuneam și într-o predică recentă: „Doamne Iisuse Hristoase [Κύριε Ιησού Χριστέ], Fiule al lui Dumnezeu [Υιέ Θεού], miluiește-mă pe mine [ελέησόν με], păcătosul [τον αμαρτωλόν]!”[8].

Căci numai Dumnezeu poate să ne miluiască, să ne vindece, să ne curățească de orbirea noastră sufletească. Iar strigarea noastră continuă către El, arată iubirea noastră reală pentru El. Căci nu obosim să Îl numim și să Îl chemăm în viața noastră pe Domnul și Mântuitorul sufletelor și al trupurilor noastre.

Însă rugăciunea lui Iisus sau a inimii sau isihastă nu e doar o chemare a Domnului în noi, ci și o sălășluire a Lui în noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin slava Lor, o împreună locuire cu Dumnezeul treimic în noi înșine. După cum, rugăciunea plină de credință a orbului nu a însemnat doar o chemare a Lui, ci și primirea slavei Sale, prin care el a văzut și trupește. Pentru că credința vede duhovnicește și ea este începutul vindecării noastre interioare.

Domnul a confirmat credința lui, a orbului celui cerșetor! Căci i-a spus: „Credința ta te-a mântuit pe tine [ἡ πίστις σου σέσωκέν σε]” [Lc. 18, 42, BYZ]. Căci orbul a cerut să vadă [Lc. 18, 41], iar Domnul i-a spus că vederea adevărată, cea a sufletului, e numai prin credința în Dumnezeu. De aceea, când a fost vindecat trupește de către Domnul, acesta s-a arătat viu duhovnicește. Pentru că „numaidecât a văzut [αραχρῆμα ἀνέβλεψεν] și Îi urma Lui [καὶ ἠκολούθει Αὐτῷ], slăvind pe Dumnezeu [δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lc. 18, 43, BYZ].

Însă nimeni nu Îl slăvește și nu Îl urmează pe Dumnezeu, dacă nu e înviat de El din morți! Pentru că mai înainte de toate trebuie să învii din morți, să redevii viu duhovnicește, pentru ca să poți să te bucuri de Dumnezeu.

În Deut. 34, 3, LXX, cetatea Ieriho a fost numită „cetatea finicilor [πόλιν φοινίκων]”. Înțeleasă duhovnicește această sintagmă, ea ne vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu, care este cetatea Sfinților. Căci toți cei care au stat ca finicii în fața tuturor furtunilor, adică în fața tuturor ispitelor și a prigoanelor, sunt moștenitorii cetății lui Dumnezeu.

Pentru că El ne vindecă de orbirea sufletească prin credință și ne face să fim văzători de Dumnezeu. Și cine Îl vede pe Dumnezeu, acela este cu El pururea, pentru că e moștenitorul Împărăției Sale.

– Pentru ce se duc creștinii azi la Ieriho[9]?

– Pentru ca să vadă muntele ispitirii Domnului[10], să vadă izvorul Sfântului Profet Eliseos[11], sicomorea Sfântului Ierarh Zacheos[12], locul unde a fost botezat Domnul[13], Mănăstirea Sfântului Gherasimos de la Iordanis[14], Mănăstirea Sfântului Gheorghios de la Hozeva [Χοζεβά][15] și alte vestigii istorice importante.

Iar dacă la Ieriho este muntele ispitirii, nu trebuie să uităm că fiecare dintre noi trebuie să fim „argint lămurit în foc [ἀργύριον πεπυρωμένον]” [Ps. 11, 7, LXX]. În focul multor ispite și încercări. Și trebuie să bem apă din izvorul harului și să ne încredințăm ca Sfântul Zacheos de mila lui Dumnezeu. Căci mila Lui ni se dăruie nouă în mijlocul ascezei, în mijlocul luptei cu patimile din noi înșine.

Așadar, iubiții mei, e bine să fim în Ieriho, în cetatea Sfinților, în Biserica Lui, pentru că numai aici primim vederea de sine! Iar vederea păcatelor proprii e una mântuitoare, pentru că din ea se naște pocăința pentru ele. Căci pocăința ne învie din morți mereu și ne face proprii rugăciunii înaintea Lui.

Și când ne rugăm lui Dumnezeu, să ne rugăm cu stăruința orbului celui credincios de la Ieriho! Cu stăruință și cu multă credință! Pentru că Domnul nu va trece niciodată cu vederea stăruința care se încrede în El, ci o va milui cu bunătatea Sa. Și cine vede duhovnicește, fiind plin de mila lui Dumnezeu, acela Îl vede cu iubire pe Dumnezeu și pe aproapele său.

Și vorbim astăzi despre vederea de sine și despre vederea aproapelui, cu câteva zile înainte de Întâmpinarea Domnului, pentru ca să subliniem cât de importantă este vederea duhovnicească în viața noastră. Pentru că, dacă nu ne vedem pe noi înșine cu adevărat, nu îl putem cunoaște nici pe aproapele nostru cu adevărat. Și cine nu își cunoaște semenii, nu Îl cunoaște nici pe Dumnezeu, Care ni Se arată prin toți oamenii și ne cheamă la comuniunea cu Sine și cu ei pentru veșnicie.

De aceea, zilnic trebuie să lucrăm la curățirea de sine! Zilnic trebuie să ne nevoim pentru curățirea noastră de patimi. Pentru că patimile noastre sunt cele care ne obturează vederea. Ele sunt zidul care ne desparte de Dumnezeu și de semenii noștri. Dar dacă străpungem acest zid în mod continuu, dacă lăsăm lumina Lui să pătrundă în noi, atunci în lumina Lui vom vedea lumina lui Dumnezeu [Ps. 35, 10, LXX] și vom vedea cu adevărat, luminați fiind de Dumnezeu, și pe aproapele nostru. Amin!


[1] Începută la 9. 35, în zi de miercuri, pe 23 ianuarie 2019. Cer înnorat, 3 grade.

[2] Ca Lamost, în China (a se vedea: http://www.lamost.org/public/?locale=en) și Magellan, în Chile, în America de Sud (a se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Giant_Magellan_Telescope).

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Microscop_electronic.

[4] Imagini cosmice: http://hubblesite.org/images/gallery.

[5] Imagini microscopice: https://www.businessinsider.com/best-microscope-photography-nikon-small-world-2016-10#human-brain-cells-differentiated-from-embryonic-stem-cells-13.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Jericho.

[7] Fausset’s Bible Dictionary, 1939, în BW 10.

[8] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2019/01/10/predica-la-duminica-posterioara-botezului-domnului-2019/.

[9] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Jericho.

[10] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Mount_of_Temptation

[11] Idem: https://www.youtube.com/watch?v=rfS10PTXxTQ.

[12] Idem: https://www.johnsanidopoulos.com/2012/01/sycamore-tree-of-zacchaeus-in-jericho.html.

[13] Idem: http://basilica.ro/redeschiderea-locului-original-al-botezului-domnului/ și https://www.miriamturism.ro/iordania-adevaratul-loc-al-botezului-domnului/.

[14] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Deir_Hajla.

[15] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Monastery_of_St._George_of_Choziba și https://www.youtube.com/watch?v=xYd0RrocjSs.