Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [32]

Strategia lui Marin Sorescu, de care am amintit în mai multe rânduri, de a pleca de la aspecte comune ale realității pentru a ajunge la probleme existențiale și/ sau metafizice se confirmă și în poemul Zgomote.

Poetul e agasat – ca mulți dintre noi – de zgomotele mai mult sau mai puțin deslușite din casă: „Rău de zgomote!/ Un pocnet de mobilă veche,/ Un cariu…”.

Însă, spre deosebire de mulți alții, care nu caută și originea acestor zgomote, Sorescu dorește să o afle. Și nu mă refer la originea lor imediată, la sursa ori rațiunea pentru care se produc zgomotele, care poate consta într-un fenomen natural sau în prezența unei viețuitoare sau insecte.

Sorescu trimite instrumentele cugetării sale să sape mult mai adânc, în psihicul propriu, pentru a afla sursa neliniștii sale. I se pare – pe bună dreptate – că a cunoaște realitatea fenomenală, rațiunile fizice sau biologice ale producerii de sunete disturbante, nu e suficient.

De multe ori ne tulbură fenomene care sunt perfect naturale. Însă originea neliniștii noastre nu stă nici pe departe în ele însele, ci în noi. De aceea, restul poemului nu mai are legătură de fond cu „intriga” din început:

„Pss! Cine aleargă pe sub tăcere,/ Fugărind cârtița,/ [Ca] să arunce-afară și restul globului/ Prin gușă? //

Parc-am fost menit la naștere/ Să-mi holbez ochii și glasul,/ Cu groază/ La fiecare răsărit de soare! //

Dă-le naibii de sunete,/ Totul se mișcă și scârțâie,/ O sămânță se umple de apă/ Ca un burduf, gâlgâind”.

Transportarea aceasta inopinată a poetului „pe sub tăcere”, sub pământ, eu cred că are foarte mare legătură cu sentimentul zgâlțâitor al morții.

Nu e vorba aici numai de existența unui univers subpământean paralel cu nivelul de existență al oamenilor sau despre înregistrarea, cu o facultate poetică specială, a unor activități și fenomene care ies din raza de observație a omului și sunt dincolo de puterea lui de percepție.

Nu, nu e vorba doar despre ce nu pot sesiza ființele de suprafață, despre complexitatea vieții care se desfășoară acolo unde ei cred că e numai tăcere adâncă. Acolo, în subsol, unde domnește cârtița care aruncă pământ în vederea oamenilor.

Poemul vorbește despre seismele interioare, care produc neliniște multă în conștiință, dar al căror epicentru e atât de adânc în ființa umană, încât mulți renunță să încerce să-l depisteze. Tectonica sufletească e la fel de insesizabilă, în mișcarea ei adâncă, ca și metamorfozele seminței care se pregătește să încolțească. Ceea ce înregistrează omul inautentic, neatent la fenomenul mare numit „viață”, sunt cel mai adesea consecințele târzii, poate chiar finale.

Însă „fiecare răsărit de soare” stârnește groază pentru că orice început anunță un inevitabil sfârșit, iar vederea soarelui ar trebui să ne determine să ne familiarizăm lăuntric cu teritoriul de „sub tăcere” unde sapă cârtița. Dacă ar putea ea să sape și să scuipe tot pământul, ca să nu ne mai înmormântăm, ar fi bine, gândește o clipă rațiunea sub teroare a poetului, sub teroarea la gândul morții.

Dar oare burduful plin de apă al seminței care așteaptă să crape încolțind, din finalul poemului, să fie o imagine aleatorie? Să aibă legătură doar cu fobia de sunete a unei psihologii poetice părut delirante, care sapă la rădăcina imperceptibilului?

Eu cred că nu. Și mai cred că, așa cum ne-a obișnuit, Sorescu aproape că încetează și să sugereze poetic (a sugera era visul, odinioară, al poeților). Însă viața nu se oprește la nivelul terestru, la aspectul biologic, fenomenologic sau psihologic. Viața începe de unde încetează teroarea: viața spirituală. De acolo de unde sămânța moare și învie, cu sunete imperceptibile pentru urechea umană. De acolo de unde începe învierea pe care omul obișnuit nu o poate auzi. (Și nici vedea.)

Soarele cel luminos și orbitor, ce răsare în fiecare dimineață, ne trimite la subterane. La gropile care se sapă neîncetat și la subsolul conștiinței, totodată, ca să ne încărcăm de frig și de tăcere, de întuneric și de cutremur interior.

E un traseu fericit, însă, pentru că subteranele ne trimit înapoi la soare, la lumină. La Soarele Hristos-Dumnezeu și la lumina Învierii Sale, care ne face și pe noi sămânță care moare și învie: „Amin, amin zic vouă, dacă nu are să moară grăuntele de grâu, căzând întru pământ, el rămâne singur; dar dacă are să moară, aduce multă roadă” (In. 12, 24)[1].


[1] A se vedea Evanghelia după Ioannis, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2016, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/evanghelia-dupa-ioannis/.

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *