Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [33]

Sunt și situații în care poetul e tranșant: „Astăzi trebuie să ai neapărat/ Și suflet” (Concentrică). Adică e neapărat să și arăți că ai suflet, nu doar să ai și să nu îl vadă nimeni. „Așa că ia-ți de pe umeraș, îmbracă-l,/ Aerul tău cel misterios,/ Transcendental și serafic”. Pentru că sufletul își face simțită prezența în mod inconfundabil.

„Privește-mă cu gene foarte lungi/ Și fiecare geană să trezească în mine/ O clapă./ Fă anotimpul atât de limpede,-ncât/ De pe coaja copacilor să sară corăbii,/ Dovadă că totul se trage din apă. //

Cheamă păsările să zboare aproape,/ Numai păsări alese,/ De la ciocârlii în sus,/ Să înalțe în jurul nostru o fântână de aripi,/ Pe fundul căreia noi să ne credem izvoare/ Fără apus”.

Mai rar se conjugă în poezia lui Sorescu diafanul arghezian cu jubilația stănesciană pentru a sublinia metafizica stărilor exuberante. Dar, când se întâmplă, ne reconfirmă că ne aflăm în plin modernism (post)romantic.

Curând este însă din nou măcinat de alte gânduri și se lasă și el corupt de duhul satanic al vremurilor ateiste încântate de blasfemii, în poemul Adam (selecționat – cum altfel? – pe criterii evidente și evident nestilistice, pentru a figura în manualele școlare):

„Cu toate că se afla în rai,/ Adam se plimba pe alei preocupat și trist/ Pentru că nu știa ce-i mai lipsește. //

Atunci Dumnezeu a confecționat-o pe Eva/ Dintr-o coastă a lui Adam./ Și primului om atât de mult i-a plăcut această minune,/ Încât chiar în clipa aceea/ Și-a pipăit coasta imediat următoare,/ Simțindu-și degetele frumos fulgerate/ De niște sâni tari și coapse dulci/ Ca de contururi de note muzicale./ O nouă Evă răsărise în fața lui./ Tocmai își scosese oglinjoara/ Și se ruja pe buze./ „Asta e viața!” a oftat Adam/ Și-a mai creat încă una. //

Și tot așa, de câte ori Eva oficială/ Se întorcea cu spatele,/ Sau pleca la piață după aur, smirnă și tămâie,/ Adam scotea la lumină o nouă cadână/ Din haremul lui intercostal. //

Dumnezeu a observat/ Această creație deșănțată a lui Adam./ L-a chemat la el, l-a sictirit dumnezeiește,/ Și l-a izgonit din rai/ Pentru suprarealism”.

Blasfemia nu trebuie să fie neapărat postmodernă, poate să fie la fel de bine și…suprarealistă. Caracterul antipoetic și caricatura blasfemică nu s-au născut odată cu postmodernismul.

În cazul de față, chiar dacă am dori să socotim poemul o parabolă morală, care acuză, apelând la metode satirice neconvenționale, infidelitatea bărbatului și frivolitatea femeii, totuși, asocierea cu timpurile aurorale, edenice, a concupiscenței, e cu totul neortodoxă. E o erezie veche (nu știu dacă Sorescu avea cunoștință de acest lucru), pe care am sesizat-o și în Paradise lost al lui John Milton și care l-a influențat și pe Heliade.

Adevărul ortodox este că dorința sexuală a apărut numai după căderea Sfinților Protopărinți din Rai. Iar desfrânarea și mai târziu, Sfinții Adam și Eva nepracticând-o niciodată.

Repet, însă: eu nu cred în aplecarea lui Sorescu spre hulă și sarcasm gratuit. Atmosfera spirituală a epocii, dirijată de sus, de structurile de conducere ale statului, cu totul ostilă religiei creștine și mai ales Ortodoxiei dominante, cel puțin la nivel statistic, în rândul populației, nu l-a lăsat pe poet neotrăvit cu totul. Cu atât mai mult cu cât lumea literară nu a opus cine știe ce rezistență acestei direcții anti-creștine. Exegeza noastră a asimilat-o cu foarte multă flexibilitate. Iar Sorescu, după cum cred, în astfel de poeme a făcut concesii regimului.

A lua secvența de mai sus drept reper textual pentru „necredința” lui Sorescu e o exagerare. Ar trebui, în consecință, să ne așteptăm de la poet la o atitudine permanent nihilistă și contestatoare, ceea ce nu e nici pe departe valabil. Dimpotrivă, în poemul care urmează (Nu ne mirăm), atitudinea lui se schimbă cu 180 de grade, el devenind acum sarcastic la adresa pretențiilor de „științificitate” ale evoluționismului și ateismului, considerate ideologii „progresiste”:

„Nu ne mirăm de nimic, niciodată,/ A fost extirpată mirarea,/ Atavism, care ne-apropia de maimuță. //

Temperatura corpului omenesc a scăzut/ De la 36 la 15 grade/ Din economia de căldură obținută/ S-a realizat un soare artificial/ Pentru încălzirea motoarelor Diesel. //

E un zgomot de mașini,/ Temperatura omenirii scade,/ Sentimentele tind către zero,/ Noi nu ne mirăm de nimic,/ Suntem în continuu progres”.

Când nu mai există mirare pentru nimic înseamnă că oamenii au pierdut ideea de taină, de sublim, de măreție care îi depășește cu mult, care e de neatins și de necercetat cu mintea iscoditoare. Dar atunci când conștiințele umane sunt educate să accepte orice schimbare a mediului sau orice invenție științifică, oricât de imorale, ca „firești” într-o lume progresistă, atunci ele nu mai au, de fapt, niciun reper moral și spiritual, iar omul însuși nu mai reprezintă nicio valoare în univers.

Atunci din „temperatura omenirii” se pot alimenta „motoarele Diesel”, când afectivitatea tinde către „zero”. Când iubirea de Dumnezeu și de oameni tinde spre zero. Când este evident că existența de veacuri, ortodoxă, în orizontul misterului și al revelației, este evacuată/ „extirpată” pentru a face loc lipsei de mirare, prostiei glaciale pentru care nimic nu mai este mirabil.

De ce nu este selectat și acest poem în manuale, ca exemplu de ironie postmodernă, în anticipație? Simplu: elevii trebuie să afle că credința creștină este „rizibilă”, nu și că teoria darwinistă e aberantă (irațională și neștiințifică) și dezumanizantă.