Evoluționismul este persiflat, mai departe, și în poemul Mai mult ca perfectul:

„Pe spatele aripei este notat/ Mai mult ca perfectul/ Zborului. //

Pe spatele peștelui e desenat/ Înotul viitorului. //

Acolo unde credeam că se termină,/ Lucrurile revin asupra lor;/ Fața văzută e doar o ciornă./ De ce să fim pesimiști/ În legătură cu stingerea ochilor?/ Pe spatele lor/ Natura și-a notat/ O idee și mai îndrăzneață/ Despre orbire”.

Când credeam că formele de viață pe care le vedem și le admirăm sunt cele pe care Dumnezeu le-a făcut „bune foarte”, atunci vine ideologia ateist-darwinistă care ne învață că suntem în plină evoluție a speciilor.

Însă, așa cum Sorescu sesizează, cât se poate de corect, o eventuală evoluție a speciilor așa cum le vedem și le cunoaștem nu poate conduce decât la monstruozități inacceptabile cu o minte sănătoasă.

Și, mai mult decât Sorescu în anii 70 ai secolului trecut, noi vedem astăzi foarte limpede ce idei macabre despre viitor ne propun toate filmele futuriste. Nu mai vorbim de faptul că toate experimentele științifice care au învederat modificări genetice au eșuat lamentabil, încât nu mai știm unde să alergăm ca să găsim „produse naturale”.

Așa cum poetul a înțeles de pe atunci, o asemenea idee de evoluție nu poate duce decât la orbirea noastră biologică, dar mai ales spirituală: „De ce să fim pesimiști/ În legătură cu stingerea ochilor?/ Pe spatele lor/ Natura și-a notat/ O idee și mai îndrăzneață/ Despre orbire”.

În același timp, nu e nimic mai anti-postmodern decât…ironia constantă și nedisimulată a autorului la adresa descoperirilor științifice și tehnologice ale vremii, față de care afișează un scepticism pe care nu l-a contrazis niciodată (spre deosebirile de poemele cu temă religioasă, în care ironia – mai mult sau mai puțin veridică – alternează cu atitudinea profund reverențioasă față de trecut și tradiție spirituală și cu înclinația incontestabilă spre metafizică și cugetare pioasă):

„Am mâncat toată grăsimea pământului,/ Am lins și Luna de vreo două ori,/ Acum așteptăm. //

Tolăniți pe fel de fel/ De invenții, de descoperiri,/ Am ajuns în punctul cel mai înalt./ E o încordare a gurii,/ A stomacului,/ A istoriei și geografiei,/ A întregului aparat. //

Vom râgâi peste o oră,/ Peste un aer,/ Peste un pământ/ Cu ochii la stele”.

Pentru că, „tolăniți pe…invenții”, ne vom întoarce cu ochii la stele, la frumusețea genuină a cosmosului, la splendoarea care ne taie răsuflarea, pe care tot efortul uman concentrat în invenții și descoperiri o atinge ca un „râgâit”.

Did you like this? Share it: