Zi: 10 ianuarie 2019

Iubiții mei[1],

am reactualizat Botezul Domnului și am băut apa cea sfântă a Lui, care a fost „sfințire [τὸν ἁγιασμόν], binecuvântare [τὴν εὐλογίαν], curățire [τὴν κάθαρσιν] [și] sănătate [τὴν ὑγείαν]”[2] pentru noi toți. Căci apa Domnului, cea purtătoare de har, ne sfințește dacă o bem cu credință, ne umple de binecuvântarea Lui, ne curățește sufletește și trupește și ne umple de sănătate sufletească și trupească.

Și vă mărturisesc faptul că de fiecare dată când mă împărtășesc cu Domnul sau când beau apa Lui cea sfântă, eu mă umplu de bucurie și de sfințenie și de curăție, pentru că Îl las pe El să vină și să locuiască în mine cu totul și să mă facă cu totul al Lui. Nu mă opun nicidecum venirii Lui la mine și de aceea, tot ceea ce El face în mine, face după marea Sa iubire de oameni.

Căci asta vrea de fapt Dumnezeu: ca noi să ne lăsăm curățiți, luminați, sfințiți, transfigurați de către El. Domnul nu vrea ca noi doar să auzim cuvintele Sale, ci vrea ca ele să devină una cu noi, ca ele să devină propria noastră viață, propriul nostru mod de-a fi. Pentru că cuvintele Sale, cele pline de viață și de sfințenie, odată crezute și împlinite, ne fac duhovnicești, ne fac ai Lui, ne umplu de iubirea lui Dumnezeu.

Însă noi trebuie să ne plecăm cu totul lui Dumnezeu! Pentru ca El să lucreze în noi, trebuie să ne supunem cu totul Lui. Căci El ne umple de sfințenia Lui pe măsura dăruirii noastre față de El.

De aceea, când noi ne numim robii lui Dumnezeu, mărturisim că suntem cu totul acaparați de iubirea Lui față de noi. Pentru că iubirea Lui față de noi ne-a robit și ne robește mereu sufletele și trupurile noastre și această iubire sfântă și preacurată a Lui față de noi, sălășluindu-se în noi, ne umple în mod continuu de libertate duhovnicească.

Căci, pe când noi ne credeam „liberi” și păcătuiam fără mustrări de conștiință, în fapt eram oameni lumești și pătimași, fiindcă „sub stihiile lumii eram robiți [ὑπὸ τὰ στοιχεῖα τοῦ κόσμου ἦμεν δεδουλωμένοι]” [Gal. 4, 3, BYZ]. Dar acum, când suntem robiți de iubirea lui Dumnezeu care coboară în noi, așa după cum coboară slava Lui în apă și o sfințește, robia Lui e cea mai mare libertate a noastră. Pentru că poruncile Lui ne feresc de rele, de cele care ne omoară pe noi interior, dar ne umplu și de sănătate și de libertate sfântă. Pentru că trăim, întru slava Lui, adevărata noastră libertate, libertatea în bine, libertatea în curăție și sfințenie, libertatea de fiii duhovnicești ai lui Dumnezeu.

De aceea, cu iubirea Lui în noi, „jugul Meu [e] bun [ζυγός Μου χρηστός] și povara Mea este ușoară [καὶ τὸ φορτίον Μου ἐλαφρόν ἐστιν]” [Mt. 11, 30, BYZ]. Și când spune jug, se referă la jugul boilor, la boii care trag la jug. Și când spune povară, El se referă la ceea ce duci în spate, la o greutate pe care o cari cu spinarea. Căci poruncile Lui sau viața creștină sunt ca un jug și ca o povară. Viața duhovnicească e grea. Dar greutatea ei ți se pare mare, colosală, numai când nu ai în tine iubirea lui Dumnezeu. Dar când slava Lui este în noi, când Dumnezeu este în noi prin slava Lui, când El ne umple de iubirea Sa, atunci jugul Lui e bun, pentru că ne domesticește patimile, iar povara Lui e ușoară, pentru că ne ușurează de păcate.

Și chiar dacă cineva nu are experiențe duhovnicești, dacă nu a cunoscut viața cu Dumnezeu, dacă el s-a îndrăgostit vreodată de cineva, poate înțelege ce înseamnă ca cele grele să se facă deodată ușoare. Ca astfel să le simtă în inima lui de om îndrăgostit. Pentru că, pentru persoana iubită, plecăm pe frig și pe ploaie spre ea, îi scriem ore întregi, vorbim cu ea la telefon, facem sesiuni video nesfârșite pentru ca să o vedem și să o sorbim din priviri. Și nimic nu ni se pare greu, pentru că facem totul din iubire.

Cu atât mai mult din iubire pentru Dumnezeu, din iubire pentru Cel mai dorit dintre toți, toate lucrurile pe care le facem sunt ușoare și frumoase, pentru că toate ne împlinesc. Nimic nu e greu dimpreună cu El! Nimic nu e lipsit de importanță când vine vorba despre ascultarea Lui! Și de aceea, oamenii care sunt plini de slava Lui nu contenesc să lucreze, să muncească pentru El, căci orice lucru pe care îl fac pentru El este un lucru împlinitor pentru ei. E un lucru care ne eliberează și mai mult interior, care ne umple de o și mare iubire a Lui, de o și mai mare siguranță și pace, de o și mai mare delicatețe sfântă. Căci toate cele făcute pentru Dumnezeu sunt plătite imediat de El cu multă sporire sfântă.

De aceea, sporirea în bine, în curăție și în sfințenie, în cunoaștere și în delicatețe e o consecință a urmării lui Dumnezeu. Și urmarea Lui înseamnă a asculta tot ceea ce ne spune El. Căci Dumnezeu ne vorbește prin cărțile Bisericii, prin Sfinții Lui, prin diverși oameni credincioși sau nu, dar și în mod direct, în diverse contexte și în multe feluri. Vorbirea Lui e tainică și vie, e plină de credință și de încredințare. Căci El dorește ca noi să ne schimbăm mereu, să trăim binele în formele lui diverse și mântuitoare, adică în multele virtuți creștine, pentru ca prin toate să creștem și să ne desăvârșim într-un mod dumnezeiesc.

Fiindcă iubirea Lui față de noi nu naște doar îndrăgostire iremediabilă de Dumnezeu, ci și pășire, împreună cu El, spre o tot mai profundă trăire a iubirii Lui. El vine în noi ca să ne învețe să trăim ca oameni iubitori, ca oameni plini de iubirea de Dumnezeu și de oameni și de întreaga creație a Lui. Și când ne asumăm viața în iubire sfântă, atunci ne asumăm viața cu Dumnezeu, viața care e mereu o creștere în sfințenie și în curăție.

…Ultimul verset al Evangheliei de azi [Mt. 4, 12-17] a fost acesta: „Pocăiți-vă [Μετανοεῖτε]! Căci s-a apropiat Împărăția cerurilor [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 4, 17, BYZ]. S-a apropiat de voi Împărăția lui Dumnezeu, pentru că Eu sunt Împărăția, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt!

Dar ca să simți Împărăția Lui în tine, adică slava Lui, trebuie să începi cu începutul: cu pocăința. Și a te pocăi înseamnă a renunța la tot gândul, la toată fapta, la toată simțirea păcătoasă pe care le-ai trăit și a le plânge pe acestea. A te pocăi înseamnă a te recunoaște păcătos înaintea Lui, mult greșit înaintea lui Dumnezeu, și a dori să îți schimbi radical viața. Să o rupi cu păcatul, pentru a trăi cu Dumnezeu și a-I sluji Lui.

Iar cum noi păcătuim zilnic, pocăința este o lucrare de fiecare clipă. E lucrarea fundamentală a creștinului, prin care cere mila lui Dumnezeu în viața lui.

Iar tot cultul Bisericii strigă: Doamne, miluiește [Κύριε, ἐλέησον][3]!  Căci de la El vine mila, îndurarea, izbăvirea, iertarea noastră.

Inima isihastă strigă: Doamne Iisuse Hristoase [Κύριε Ιησού Χριστέ], Fiule al lui Dumnezeu [Υιέ Θεού], miluiește-mă pe mine [ελέησόν με], păcătosul [τον αμαρτωλόν][4]! Căci liniștirea noastră cu totul nu vine de la retragerea noastră din lume, ci de la slava Lui care ne unifică interior și ne umple de pacea Lui.

De aceea, iubiții mei, Biserica ne subliniază la început de an pocăința, pentru că ea e începutul vieții cu Dumnezeu. Ea e cea prin care noi trăim mereu cu Dumnezeu. Dar ne pocăim tocmai pentru ca să fim vrednici de El, pentru ca să fim vrednici de mila Lui. Căci mila Lui e Împărăția Lui. Și pocăința noastră e semnul că noi conștientizăm continuu ieșirile noastre din comuniunea cu Dumnezeu, dar ea este și o continuă reintrare în legătura cu El.

Din acest motiv, întorcându-ne întotdeauna la mila lui Dumnezeu, să o cerem de la El cu toată credința! Căci niciun păcat nu întrece iubirea Lui față de noi și iertarea Sa cea prea mare. Și, simțind iertarea Lui în noi, să nu încetăm să facem voia Lui, căci ea este viața noastră cea veșnică! Amin.

---

[1] Începută la 8. 40, în zi de miercuri, pe 9 ianuarie 2019. Cer înnorat, – 4 grade.

[2] Cf. http://www.christopherklitou.com/the_great_blessing_of_waters_greek.htm.

[3] Cf. http://www.christopherklitou.com/mattins_hieratikon_greek_english_phonetic_transliteration.htm.

[4] Cf. https://www.monastiriaka.gr/kyrie-iisou-xriste-yie-theou-eleison-me-ton-amartolon-n-92301.html.