Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [3]

Faptul că Sfântul Ioan Iacob consideră că ritmurile romantice se potrivesc nostalgiei sale reprezintă pentru mine o dovadă în plus că melancolia preromantică și romantică erau în consonanță cu tradiția reflexivă creștină. Am sesizat adeseori, în poezia noastră romantică, faptul că nostalgia poeților se apropie foarte mult de sentimentul autentic creștin. De aceea cred că opțiunea Sfântului român retras în pustia Hozevei, ca să viețuiască într-o peșteră săpată în piatră, nu e întâmplătoare.

Iată încă un exemplu, poemul Flori de la Iordan:

De câte ori Iordane Sfinte
Pe malul tău am colindat,
Mă cuprindea un dor fierbinte
Să stau acolo nemișcat.

Să nu mai am de lume știre,
La malul apei viețuind,
S-ascult a apei glăsuire
Și păsările ciripind.

S-aud în „lunca cea bătrână”
Cum sună vântul din pustie
Și firea toată cum îngână:
„Treime Sfântă, slavă Ție!”.

Voiam să am mereu în față
Izvoarele de la Harara
Și locul pustnicesc – de viață
A Sfinților de Vitavara.

La „colimvitra-ți” minunată
Voiam să viețuiesc mereu,
Acolo unde – altă dată –
Se botezase Dumnezeu.

În valea ceea cu izvorul,
La poalele unui tăpșan,
Ades vorbea Mântuitorul
Cu Sfântul Prooroc Ioan. /…/

Aproape de Iordan, pustia
În taină a adăpostit
Pe Sfânta Pustnică Maria
Și pe Zosima cel Sfințit.

Diferența între poeții epocii pașoptist-romantice și Sfântul Ioan Iacob este aceea că ei doar suspinau după retragerea în singurătate, departe de lume (Grigore Alexandrescu, Bolintineanu, Cezar Bolliac, Alecsandri etc.), și își notau melancolia în versuri, fără să facă pasul decisiv al sihăstririi.

De data aceasta, autorul nu mai e doar un personaj care cugetă nostalgic sau care doar vizitează locuri exotice și își scrie…memoriile afective. Versurile lui nu mai sunt doar reverie. Avem un pustnic autentic, un eremit a cărui ocupație de bază era cugetarea la viața și patimile Mântuitorului ori la viețuirea Sfinților care s-au nevoit și desăvârșit prin asceză aspră în acele locuri pustii, unde, așa cum spune poetul nostru, „În zilele de iarnă/ Cu cer posomorât/ Doar murmurul de ape/ Îmi ține de urât” (Icoana nevinovăției). Iar în verile fierbinți numai păsările (porumbei și turturele) – de altfel, acești singuri prieteni și companioni ai Sfântului, în mod minunat, au năvălit în ziua înmormântării sale cântând în jurul lui, încât Părinții slujitori abia puteau să mai facă Slujba…

Însă în poezia sa nu se distinge numai trilul melancolic romantic, ci și câte ceva din Coșbuc, Octavian Goga sau Vasile Voiculescu. Ceva din vehemența și siguranța versului religios-profetic, pe care Sfântul poet le-a receptat și reprodus foarte bine, oferind originalitatea experienței sale greu de urmat.