Uneori, poetul nostru e un Coșbuc ortodox:

O, om!, ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume
De tot ce spui în scris sau grai!
De pilda ce la alții dai
Căci ea mereu, spre iad sau rai
Pe mulți o să-i îndrume!

Ce grijă trebuie să pui
În viața ta, în toată,
Căci gândul care-l scrii sau spui
S-a dus, în veci nu-l mai aduni
Și vei culege roada lui
Ori viu, ori mort odată!

Ai spus o vorbă, vorba ta,
Mergând din gură în gură
Va-nveseli sau va-ntrista
Va curăți sau va-ntina
Rodind sămânța pusă în ea
De dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt; cuvântul scris
Este un leac sau o otravă.
Tu vei muri dar tot ce-ai scris
Rămâne-n urmă drum deschis
Spre ocară sau slavă.

Ai spus un cântec, versul tău
Rămâne după tine
Îndemn spre bine sau spre rău
Spre curățire sau desfrâu
Lăsând în inimi rodul tău
De har sau de rușine.

Arăți o cale: [cale]a ta!
În urma ta nu piere
E cale bună sau e rea
Va prăbuși sau va-nălța
Vor merge suflete pe ea
La pace sau durere.

Trăiești o viață, viața ta!
E una, numai una!
Oricum ar fi, tu nu uita:
Cum ți-o trăiești, vei câștiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna!

O, om! Ce mari răspunderi ai!
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus prin scris sau grai
Sau lași prin pilda care-o dai
Pe mulți, pe mulți spre iad sau rai
Mereu o să-i îndrume!

Deci nu uita: fii credincios!
Cu grijă și cu teamă
Să lași în inimi luminos
Un semn, un gând, un drum frumos
Căci pentru toate ne-ndoios
Odată vei da seamă!
Amin.

În acest poem în care a copiat prozodia coșbuciană (cu mici stângăcii sau libertăți față de rigorile metrice, depinde cum dorim să le considerăm), Sfântul Ioan Iacob este tot ceea ce Coșbuc nu a fost niciodată: învățătorul creștin autentic.

În versuri, Coșbuc e, în marea majoritate a timpului, un scriitor realist, iar pasajele de învățătură morală  nu sunt întotdeauna de esență creștină (precum cele din Moartea lui Fulger[1]) – nici măcar greco-catolică sau romano-catolică. Excepția o fac câteva poeme, după cum precizam și altădată. Dar Coșbuc e un scriitor epic în versuri, el narează cu rimă! Iar narațiunile sale versificate au subiecte diverse (deși predomină tema vieții rurale, care însă nu exprimă o existență patriarhală în sens spiritual) și de aici derivă și neconcordanțele, din punct de vedere etic, între mesaje. Și de aceea Coșbuc nu își etalează o credință fermă personală (deși putem deduce, totuși, anumite trăsături morale și religioase), el face mai degrabă figură de autor impersonal, precum prozatorii realiști obiectivi.

În schimb, Sfântul Ioan Iacob, preluându-i cântecul, transmite o cu totul altă spiritualitate prin intermediul versurilor, cu o vervă creștină indubitabilă. Iar mesajul poemului de față e foarte grav și mereu actual. Căci pentru mulți dintre contemporanii noștri, nu e niciun „păcat mare” dacă scriu împotriva lui Dumnezeu a credinței strămoșești și a propriului popor, dacă se luptă cu tradițiile autentice care au salvat și conservat ființa acestui neam vreme de secole.

Apelul acesta disperat pentru  fi atenți la ce spunem și mai ales la ce scriem și lăsăm în urmă îl făcuse odinioară și Miron Costin, exasperat de interpolările unor inculți și cu sentimente antiromânești (niște „istorici” gen Lucian Boia) în Letopisețul lui Grigore Ureche.

Sfântul Ioan Iacob ortodoxizează stilul poetic al lui Coșbuc în câteva piese în care este ușor de reperat influența stilistică a poetului ardelean amintit, dar în care suflul poetic diferă esențial, din punct de vedere calitativ-spiritual.


[1] A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Moartea_lui_Fulger.

Did you like this? Share it: