Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [35]

Expresia poetică, oricât de „prozaică”, nu poate astupa, la Marin Sorescu, dezvăluirea unei gândiri care își are izvorul în sensibilitatea veche, ortodoxă în esența ei cea mai pură: „Brazii își vindecă scorburile/ Picurând întruna rășină,/ Cum se ung și lebedele c-o grăsime/ De nu li s-atinge apa de pânze. // Dacă fiecare brad/ Ar vărsa puțină rășină/ Degeaba,/ Așa, pentru durerea lumii/ În general… // Bradul acesta un bob,/ Celălalt – altul,/ Câtă jale mondială/ Ar ameliora o pădure! // Simt că mă vindec/ De-o spaimă,/ Doamne, ce lumânare/ Arde pentru mine/ În vânt,/ Pe-o stâncă, departe?” (Transfuzie secretă).

Acolo unde ne așteptam mai puțin, renaște tema templului cosmic…

După cum am mai afirmat în câteva rânduri, poetul e un romantic incurabil: „Când îndrăgostiții au luat peste tot foc,/ Se prind de mână/ Și se aruncă amândoi/ Într-o verighetă/ Cu apă puțină. // Este o cădere importantă în viață/ Și ei zâmbesc fericiți /…/ De la o vreme/ Li se amestecă ziua cu noaptea,/ Într-un fel de tristețe deasă…/  Verigheta răspunde/ Tocmai pe tărâmul celălalt./ Acolo este o plajă mare/ Plină cu oase îmbrățișate/ Care dorm cu albul lor ostenit,/ Ca niște scoici frumoase/ Care s-au iubit toată marea” (Baladă).

Ironia rece și tăioasă se naște la Sorescu tocmai din neplăcerea de a i se fi tulburat seninătatea, de a se fi întunecat idealul de solaritate. E un răspuns pe măsura dezamăgirii lui, nu un mod de viață asumat.

În loc să socotim că Sorescu face loc, prin limbaj și atitudine, viitorului postmodernism sau cel puțin unui modernism înaintat, agresiv și atradițional, ar fi mult mai corect să distingem, în versurile sale, o veritabilă reconsiderare nostalgică și încercare de restaurare a unei cugetări și sensibilități aflate în pericol de a fi pierdute:

„Salcâmului/ Când îi cade câte o frunză/ Îi vine parcă s-o miroase,/ Ca soldații care, scoțându-și cizmele,/ Își trec mai întâi pe la nas/ Obielele. // E un fel de-a ne măsura drumul:/ Am mai trăit o zi,/ Am mai trăit o frunză./ Aproape că am vrea/ Să duhnească îngrozitor,/ Atunci am spune:/ „Eh, ce-am mai mers!” // O, seara,/ Când unul cu spatele la celălalt,/ Ne mirosim discret/ Visele căzute, zilele, morții…” (Gest).

Dar timpul nu miroase, nici tristețile, eșecurile sau dezamăgirile. Sorescu însă se fixează pe axul salcâmului, ca pe o limbă de ceas care a stat, îndreptată în sus. Strădania lui e de a scoate modernitatea închisă în ghetoul cu pereți înalți și sârmă ghimpată al părerii înalte despre progresele sale „nemaiîntâlnite” în istorie și de a o deschide spre normalitatea părăsită a unui mod tradițional de a simți și de a vedea lucrurile.

El însuși pândește să înțeleagă sensul transcendent al universului, păzind un imaginar pod între lumea concretă și cea metafizică: „Dacă se lasă o pleoapă/ Cine vibrează la trecerea sufletului?/ Peștii când sar din apă/ Fac o undă magnetică./ Se aprinde lumina, se stinge lumina,/ Podul tresare de suflul grozav al cojirii stelelor. /…/  Și eu care am uitat totul, drept pedeapsă/ Voi sta pe acest pod desculț:/ Cerșetor/ Al gândurilor care umblă în noaptea asta/ Pe limba morților” (Pedeapsa).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *