Psalmii lui Salomon (ediția liturgică)

*

Pagina sursă a cărții.

– PDF – TORRENT

*

Profeția hristologică (17, 21-44; 18, 5-9)

17:

21. Vezi, Doamne, și ridică-le lor pe Împăratul lor, pe fiul lui David! Întru vremea pe care ai ales-o Tu, Dumnezeule, ca să împărățească peste Israil, copilul Tău.

22. Și încinge-L pe El cu tărie, ca să-i sfărâme pe stăpânitorii cei nedrepți și să curățească Ierusalimul de neamurile care îl calcă în picioare întru pieire!

23. Ca întru înțelepciunea dreptății să-i scoată afară pe cei păcătoși din moștenire și să nimicească trufia celui păcătos ca pe vasele olarului.

24. Întru toiagul cel de fier să zdrobească toată firea lor și să nimicească neamurile cele fărădelege întru cuvântul gurii Sale.

25. Întru amenințarea Lui să fugă neamurile de la fața Sa și să-i certe pe cei păcătoși întru cuvântul inimii lor.

26. Și va aduna poporul cel sfânt, pe care îl va călăuzi întru dreptate, și va judeca semințiile poporului celui sfințit de Domnul Dumnezeul Său.

27. Și nu va îngădui să poposească încă nedreptatea în mijlocul lor și nu va locui cu ei tot omul care cunoaște răutatea. Căci îi va cunoaște pe ei, căci toți sunt fiii Dumnezeului lor.

28. Și îi va împărți pe ei întru semințiile lor pe pământ și cel pribeag și cel străin nu vor pribegi încă cu ei.

29. Va judeca popoarele și neamurile întru înțelepciunea dreptății Sale. [Pauză psalmică].

30. Și va avea popoare de neamuri pentru a-i robi Lui, sub jugul Său, și pe Domnul Îl va slăvi în cel binecunoscut de tot pământul și va curăți Ierusalimul întru sfințenie ca și la început.

31. Pentru a veni neamuri de la capătul pământului ca să vadă slava Sa, aducându-I ca daruri pe cei care au slăbit, pe fiii lui, și să vadă slava Domnului, cu care Dumnezeu l-a slăvit pe el.

32. Și El va fi peste ei Împăratul cel drept, învățat de către Dumnezeu, și nu va fi nedreptate în zilele Sale în mijlocul lor, căci toți sunt cei Sfinți și Împăratul lor este Hristosul Domnului.

33. Căci nu va nădăjdui în cal și în călăreț și în arc, nici nu Își va înmulți Lui aur, nici argint întru război, și întru mulțimea popoarelor nu Își va aduna nădejdi întru ziua războiului.

34. Domnul Însuși va fi Împăratul Său, căci El va fi nădejdea celui puternic, a celui cu nădejdea lui Dumnezeu. Și El va milui toate neamurile, care vor sta înaintea Lui întru frică.

35. Căci va lovi pământul cu cuvântul gurii Sale întru veac și va binecuvânta poporul Domnului întru înțelepciune, cu bucurie.

36. Și El va fi curat de păcat, ca să stăpânească poporul cel mare, să-i certe pe stăpânitori și să-i îndepărteze pe cei păcătoși întru tăria cuvântului Său.

37. Și nu va slăbi, în zilele Sale, întru Dumnezeul Său. Căci Dumnezeu L-a făcut pe El puternic întru Duhul Sfânt și înțelept în sfatul înțelegerii, cu tărie și dreptate.

38. Și binecuvântarea Domnului va fi cu El întru tărie și nu va slăbi.

39. Nădejdea Lui va fi în Domnul. Și cine poate împotriva Lui?

40. Cel tare în lucrurile Sale și puternic în frica lui Dumnezeu, păstorind turma Domnului în credință și dreptate. Și nu va lăsa să slăbească pe vreunul dintre ei în pășunea lor.

41. Îi va conduce întru dreptate pe toți ai lor și nu va fi în ei trufia, ca să se asuprească între ei.

42. Aceasta este bunacuviință a Împăratului lui Israil, pe care a cunoscut-o Dumnezeu: să-L ridice pe El în casa lui Israil, pentru ca să-l învețe pe el.

43. Cuvintele Sale au fost lămurite în foc mai mult decât aurul cel dintâi, cel de preț. În adunări va judeca poporul cel sfințit al semințiilor. Cuvintele Sale sunt precum cuvintele celor Sfinți în mijlocul popoarelor celor sfințite.

44. Fericiți sunt cei care au fost în zilele acelea, ca să vadă cele bune ale lui Israil, pe care Dumnezeu le va face în adunarea semințiilor.

18:

5. Să curățească Dumnezeul lui Israil întru ziua milei, întru binecuvântare, întru ziua alegerii, întru ridicarea Hristosului Său.

6. Fericiți sunt cei care au fost în zilele acelea, ca să vadă cele bune ale Domnului, pe care le va face neamului celui care vine,

7. sub toiagul învățăturii Hristosului Domnului, întru frica Dumnezeului Său, întru înțelepciunea Duhului și a dreptății și a tăriei.

8. Ca să-l îndrepte pe om în lucrurile dreptății, întru frica lui Dumnezeu, și să-i pună pe ei, pe toți, înaintea Domnului.

9. Ca ei să fie neamul cel bun, întru frica lui Dumnezeu, în zilele milei.

Geneza creștină în opera lui Eminescu [5]

„Nemărginire pe nemărginire cheamă”, spune Ps. 41, 8[1]

Am afirmat, în exegezele mele la opera lui Eminescu, că fragmentele introductive la Scrisoarea I nu conțin doar peisaje decorative, care să formeze o simplă ramă romantică pentru disputa filosofică din interiorul poemului, între inteligența speculativă a dascălului și geniul contemplativ al poetului. Ci pasajul poetic în care se contemplă splendoarea cosmică este o altă cosmogeneză, adăpostită de poet sub pecete simbolică, sub pecetea tainei:

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!
Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,
Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți!
Și în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești,
Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești!

În trecut am comentat în amănunt, în mai multe rânduri, aceste versuri. Și am spus că toată această privire a „lunii” personificate, care e de fapt un simbol al Dumnezeirii, nu este decât o dezvoltare poetică a acelei constatări primordiale în care Dumnezeu a văzut că toate cele pe care le adusese întru ființă „erau bune foarte” (Fac. 1, 31)[2].

Însă acum aș vrea să insist pe o altă imagine, care mi se pare de asemenea a fi inspirată de un verset scriptural, de data aceasta din Psaltire: „Nemărginire pe nemărginire cheamă întru glasul căderilor apelor Tale”. Și cred că nu mă înșel dacă afirm că Eminescu a ilustrat poetic această uluitoare și prea-tainică imagine profetică în versurile pe care le-am subliniat mai sus.

Toate creațiile răspund privirii lui Dumnezeu prin scânteiere de lumină, prin strălucirea lăuntrică a ființei lor aduse la existență: „pustiuri scânteiază” (precum din pustiul nimicului a făcut Dumnezeu să scânteieze universul), „codri-ascund în umbră strălucire de izvoară” (în umbra existenței efemere ascund strălucirea izvoarelor veșnice ale harului) și mai ales „frunțile [umane] pline de gânduri” sunt predispuse spre emitere de lumină a gândului spre Dumnezeu, convorbind cu Dumnezeirea „gânditoare”!

Această propagare a luminii harice în ființa tuturor celor create putea fi exemplificată, metaforic-poetic, cu atât mai mult prin imaginea mării, oglindă imensă și organ reflector al stăpânirii dumnezeiești. Așa cum poetul a procedat altădată: „lacul poartă-o stea pe orice val”, înmiindu-i lumina cu undele sale (O, -nțelepciune ai aripi de ceară!).

Aici însă poetul folosește imaginea mării pentru a ilustra o altă realitate dumnezeiască: „nemărginire pe nemărginire cheamă”. Căci la fel „mișcătoarea mărilor singurătate” cheamă tainic – prin mișcarea, prin balansul ei intern de făptură gigantică – pe Dumnezeirea care „ție singură-ți arăți” imensitatea și frumusețea creației „străbătute de-al tău farmec”!

Nu mările și oceanele lumii sunt „mișcătoare”, ci „singurătatea” lor e „mișcătoare”! Singurătatea lor imensă se mișcă spre Dumnezeu, pentru că fără Dumnezeu nu există decât o singurătate…oceanică, imensă, în sufletul oricărei ființe!

Fără Dumnezeu, sufletul uman e un ocean care se balansează neluând aminte la abisul singurătății sale, al tristeții sale infinite!

Singurătatea adâncului întregii făpturi create cheamă pe singurul Dumnezeu al lumii (Care, mai înainte de a fi lumea, „pe-atunci erai Tu singur” – Rugăciunea unui dac) ca să o lumineze, să o țină întru ființă, să nu o lase să piară, să o transfigureze. Cu cât mai mult omul, în care „a pus în tine Domnul nemargini de gândire” (În vremi de mult trecute/ Povestea magului călător în stele)!…

Dar și un alt înțeles rezultă din aceste versuri eminesciene: măreția/ grandoarea/ imensitatea Dumnezeirii nu poate găsi un corespondent plastic, pe cât cugetarea și limba omenească poate exprima, decât în imensitatea adâncurilor marine sau oceanice. După cum privirea umană nu poate cuprinde orizontul abisurilor acvatice, la fel sau cu atât mai mult nu poate să înțeleagă imensitatea lui Dumnezeu.

„Nemărginirea” oceanică ne oferă un echivalent simbolic (deși palid) al nemărginirii dumnezeiești.

Eminescu a ales să vorbească întotdeauna foarte tainic despre Dumnezeu, încât critica noastră literară a fost derutată complet (ajutată și de antipatia ei constantă față de Biserica Ortodoxă și de Teologia ei), considerându-l, în mod profund eronat, un nihilist și un spirit ateu.

Însă, în duh patristic-ortodox, dionisiac-areopagitic, Eminescu a înțeles că Dumnezeu este „cel nepătruns”, Cel despre care cu greutate se poate vorbi în termeni umani:

„La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă /…/ pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. /…/ Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!…” (Scrisoarea I).

Iar dacă „Nepătrunsul” din aceste versuri e considerat de Călinescu o „ființă fabuloasă” (Istoria literaturii…), fără alte aprecieri, Blaga a interpretat corect secvența aceasta eminesciană în sens biblic (deși indirect, formulându-și propriile versuri): „dat-a/ un semn Nepătrunsul:/ «Să fie lumină!»” (Lumina). Cu toate că Eminescu a scris „cel nepătruns” cu minuscule, Blaga și apoi Călinescu au dedus totuși că „Nepătrunsul” trebuie majusculat, că e vorba de Dumnezeu.

Pentru că, „la-nceput”, „n-a fost lume pricepută” (Scrisoarea I) care să vadă și să înțeleagă nașterea universului (și prin aceasta se vede că este exclus ca Luceafărul-Hyperion să fie consubstanțial cu Dumnezeu). Dar a fost „cel nepătruns”, „eterna pace”, Care, cum spune și Blaga în poezia sa, a poruncit: „Să fie lumină!”.

Cât despre „eterna pace”, Ea „lin lucește”, în Memento mori, „prin noaptea unei lumi în bătălie” („eterna pace” apare subliniată de poet, în text, ca o sintagmă cu semnificație aparte) și poate fi echivalată cu acea „stea de pace” sau „eterna milă”, sinonimă cu „adevărul” (toate fiind titulaturi mai mult sau mai puțin apofatice pentru Dumnezeu, scrise cu minuscule, ca pentru a păzi o taină mare!), născută la Bitleem „în umilință” (Dumnezeu și om). „Eternă milă” Care i-a umplut inima poetului, din fragedă copilărie, „cu farmecele milei” (Rugăciunea unui dac).

„Eterna pace” strălucește prin noaptea lumii ca o lună (Melancolie și Scrisoarea I), dar și ca un „luminos și mândru țel” (Memento mori), ca un telos al lumii („țel” vine din grecescul „telos” și Eminescu folosește cuvântul românesc în sens etimologic), ca sfârșit al peregrinărilor unui univers himeric, al patimilor deșarte: „și în sine împăcată reîncep-eterna pace” (Scrisoarea I).

Iar Cel Nepătruns sau Eterna Pace era „pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viață dătător, /…/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur”… (Rugăciunea unui dac).

El singur este Cel Nepătruns, Eterna Pace, Eterna Milă, Adevărul…


[1] A se vedea:

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/04/psalmii-editia-lxx/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/18/facerea-cap-1/.