Predică la Duminica a XXXI-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

prin telescoapele gigant ale lumii[2], oamenii de știință vor să vadă cosmosul în profunzimea lui, pe când prin microscoapele electronice, ce ajung să mărească imaginea și de două milioane de ori[3], oamenii de știință privesc în interiorul materiei. Și atât în spațiul cosmic, cât și în interiorul materiei, ambele create și susținute de Dumnezeu întru existență, oamenii descoperă o varietate debordantă de forme și de structuri raționale. Care nu au apărut la întâmplare, ci au fost create de către El.

Căci atunci când privești cerul, prin ochii tehnologici ai telescoapelor gigant, vezi o bogăție uluitoare de forme și de structuri cosmice[4]. Însă, aceeași bogăție a înțelepciunii dumnezeiești o vezi și la microscop[5]. „Că[ci] El a zis și s-au făcut [ὅτι Αὐτὸς εἶπεν καὶ ἐγενήθησαν], El a poruncit și s-au zidit [Αὐτὸς ἐνετείλατο καὶ ἐκτίσθησαν]” [Ps. 32, 9, LXX] toate lucrurile câte există.

Însă, deși sunt grandioase vederile tehnologice ale materiei create de Dumnezeu și mulți cred, din neștiință, că acestea sunt „desăvârșirea” în materie de vedere, vederile cele duhovnicești ale sufletului uman sau vederile mistice, dumnezeiești, pe care Dumnezeu le dăruie celor ce își sfințesc viața împreună cu El, sunt abisale și întrec orice așteptare umană. Pentru că vederile dumnezeiești și îndumnezeitoare, vederile extatice, sunt desăvârșirea în materie de vedere umană și prin ele se îndumnezeiesc Sfinții lui Dumnezeu. Căci orice vedere dumnezeiască e o împărtășire de slava cea veșnică, necreată a lui Dumnezeu și este dăruită de Dumnezeu spre sporirea noastră în cunoaștere și în sfințenie.

De aceea, când vorbim despre vederea cea adevărată, ea nu este cea a ochilor fizici, ci e cea extatică, văzută de sufletul nostru în lumina lui Dumnezeu. Căci telescoapele și microscoapele văd în și prin materie, văd la distanță și în profunzimea materiei, dar nu văd sufletul nostru și ceea ce poate vedea sufletul nostru în comuniune cu Dumnezeu.

Tocmai de aceea, știința umană ne poate spune multe despre materie, despre raționalitatea și profunzimea ei dumnezeiască, confirmându-ne faptul că ea este creația lui Dumnezeu, dar nu ne poate spune nimic despre taina sufletului, despre viața lui duhovnicească. Pentru că despre trăirile mistice, dumnezeiești, ale sufletului uman putem învăța numai de la Sfinții lui Dumnezeu. În măsura în care aceștia, confesându-se cu smerenie, ne-au mărturisit despre trăirile lor cele sfinte.

De aceea, teologia mistică a Bisericii e cea mai mare știință a lumii. E singura știință care ne poate ajuta în mod ontologic, și nu doar informațional. Pentru că e știința pe care Dumnezeu a revelat-o Sfinților Lui și prin care ei s-au îndumnezeit.

Căci în Scriptură și în cărțile Sfinților și în Viețile lor e cuprinsă o experiență de viață dumnezeiască, iar noi trebuie să luăm aminte la fiecare fragment din mărturisirile acestea unice. Pentru că ele ne vorbesc despre experiența îndumnezeitoare a Sfinților lui Dumnezeu, care cu adevărat au văzut și au înțeles ceea ce niciun instrument uman, tehnologic, nu poate să vadă.

Și am făcut această separare netă între ceea ce se poate vedea cu ochii, în mod direct sau cu ajutorul tehnologiei umane și ceea ce se poate vedea numai duhovnicește, în mod extatic, pentru că știința umană, tehnologică, e limitată doar la cele materiale. Tehnologia nu poate să intre în sufletul uman, ci numai sufletul, luminat fiind de Dumnezeu, se cunoaște pe sine și le înțelege pe ale sale [I Cor. 2, 11, BYZ]. De aceea, „cel duhovnicesc cercetează toate [ὁ πνευματικὸς ἀνακρίνει πάντα]” duhovnicește, „dar el de către nimeni [nu este] cercetat [αὐτὸς δὲ ὑπ᾽ οὐδενὸς ἀνακρίνεται]” [I Cor. 2, 15, BYZ].

Căci omul duhovnicesc le înțelege pe toate împreună cu Dumnezeu. Și de aceea nu poate fi înțeles de către oamenii păcătoși, pentru că cele duhovnicești, cele trăite și înțelese în comuniunea cu Dumnezeu, se înțeleg numai prin luminarea și descoperirea lui Dumnezeu.

Acesta e și motivul pentru care Sfinții lui Dumnezeu nu sunt înțeleși și acceptați de către oamenii comuni: pentru că faptele și cuvintele lor au profunzime duhovnicească și nu sunt rodul patimilor umane. Căci oamenii îi înțeleg mult mai ușor pe cei care au patimi ca și ei și îi îndrăgesc tocmai pentru că le seamănă. Dar când ajung în fața unui om care nu se manifestă ca ei și nici nu are în comun cu ei patimi grosiere, atunci sunt descumpăniți, pentru că nu înțeleg din ce motiv acela acționează într-un fel sau în altul și de ce spune una sau alta.

Căci oamenii care văd doar cu ochii și cu mintea în mod neclar pe semenii lor, îi înțeleg periferic sau mai deloc pe aceștia. Pe când oamenii duhovnicești, cei care îi văd prin slava lui Dumnezeu pe semenii lor, îi văd și îi înțeleg în profunzimea lor, mai mult decât pot înțelege aceștia. Tocmai de aceea îi pot și sfătui ce să facă cu viața lor, pentru că le văd sufletul în mod duhovnicesc. Pentru că marea problemă a noastră nu este orbirea fizică, ci nevederea duhovnicească.

Iar Evanghelia de azi [Lc. 18, 35-43] ne aduce în Ieriho [Ἰεριχώ] [Lc. 18, 35, BYZ], tocmai pentru ca să ne spună că vederea adevărată e vederea prin credință [Lc. 18, 42]. Ieriho e transliterarea cuvântului ebraic יְרִיחוֹ [Ieriho][6] și are trei posibile explicații semantice: bună mireasmă, lună sau lărgime[7]. Căci atunci când Hristos Domnul vine în tine și îți dă vedere duhovnicească, El te umple de buna mireasmă a slavei Sale. Iar dacă El, Soarele dreptății, te umple de slava Lui, atunci te luminează ca pe o lună a Sa. Și, întru El, trăim adevărata lărgime interioară, adevărata libertate, cea duhovnicească, cea de fii ai lui Dumnezeu, care nu se poate lua de la noi.

Rugăciunea orbului din Ieriho e prototipul rugăciunii isihaste. Pentru că el a strigat: „Iisuse [Ἰησοῦ], fiule al lui David [υἱὲ Δαυίδ], miluiește-mă [ἐλέησόν με]!” [Lc. 18, 38, BYZ]. Iar rugăciunea lui Iisus sau isihastă, cea care ne liniștește interior, cu care ne rugăm și noi, este, cum spuneam și într-o predică recentă: „Doamne Iisuse Hristoase [Κύριε Ιησού Χριστέ], Fiule al lui Dumnezeu [Υιέ Θεού], miluiește-mă pe mine [ελέησόν με], păcătosul [τον αμαρτωλόν]!”[8].

Căci numai Dumnezeu poate să ne miluiască, să ne vindece, să ne curățească de orbirea noastră sufletească. Iar strigarea noastră continuă către El, arată iubirea noastră reală pentru El. Căci nu obosim să Îl numim și să Îl chemăm în viața noastră pe Domnul și Mântuitorul sufletelor și al trupurilor noastre.

Însă rugăciunea lui Iisus sau a inimii sau isihastă nu e doar o chemare a Domnului în noi, ci și o sălășluire a Lui în noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin slava Lor, o împreună locuire cu Dumnezeul treimic în noi înșine. După cum, rugăciunea plină de credință a orbului nu a însemnat doar o chemare a Lui, ci și primirea slavei Sale, prin care el a văzut și trupește. Pentru că credința vede duhovnicește și ea este începutul vindecării noastre interioare.

Domnul a confirmat credința lui, a orbului celui cerșetor! Căci i-a spus: „Credința ta te-a mântuit pe tine [ἡ πίστις σου σέσωκέν σε]” [Lc. 18, 42, BYZ]. Căci orbul a cerut să vadă [Lc. 18, 41], iar Domnul i-a spus că vederea adevărată, cea a sufletului, e numai prin credința în Dumnezeu. De aceea, când a fost vindecat trupește de către Domnul, acesta s-a arătat viu duhovnicește. Pentru că „numaidecât a văzut [αραχρῆμα ἀνέβλεψεν] și Îi urma Lui [καὶ ἠκολούθει Αὐτῷ], slăvind pe Dumnezeu [δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lc. 18, 43, BYZ].

Însă nimeni nu Îl slăvește și nu Îl urmează pe Dumnezeu, dacă nu e înviat de El din morți! Pentru că mai înainte de toate trebuie să învii din morți, să redevii viu duhovnicește, pentru ca să poți să te bucuri de Dumnezeu.

În Deut. 34, 3, LXX, cetatea Ieriho a fost numită „cetatea finicilor [πόλιν φοινίκων]”. Înțeleasă duhovnicește această sintagmă, ea ne vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu, care este cetatea Sfinților. Căci toți cei care au stat ca finicii în fața tuturor furtunilor, adică în fața tuturor ispitelor și a prigoanelor, sunt moștenitorii cetății lui Dumnezeu.

Pentru că El ne vindecă de orbirea sufletească prin credință și ne face să fim văzători de Dumnezeu. Și cine Îl vede pe Dumnezeu, acela este cu El pururea, pentru că e moștenitorul Împărăției Sale.

– Pentru ce se duc creștinii azi la Ieriho[9]?

– Pentru ca să vadă muntele ispitirii Domnului[10], să vadă izvorul Sfântului Profet Eliseos[11], sicomorea Sfântului Ierarh Zacheos[12], locul unde a fost botezat Domnul[13], Mănăstirea Sfântului Gherasimos de la Iordanis[14], Mănăstirea Sfântului Gheorghios de la Hozeva [Χοζεβά][15] și alte vestigii istorice importante.

Iar dacă la Ieriho este muntele ispitirii, nu trebuie să uităm că fiecare dintre noi trebuie să fim „argint lămurit în foc [ἀργύριον πεπυρωμένον]” [Ps. 11, 7, LXX]. În focul multor ispite și încercări. Și trebuie să bem apă din izvorul harului și să ne încredințăm ca Sfântul Zacheos de mila lui Dumnezeu. Căci mila Lui ni se dăruie nouă în mijlocul ascezei, în mijlocul luptei cu patimile din noi înșine.

Așadar, iubiții mei, e bine să fim în Ieriho, în cetatea Sfinților, în Biserica Lui, pentru că numai aici primim vederea de sine! Iar vederea păcatelor proprii e una mântuitoare, pentru că din ea se naște pocăința pentru ele. Căci pocăința ne învie din morți mereu și ne face proprii rugăciunii înaintea Lui.

Și când ne rugăm lui Dumnezeu, să ne rugăm cu stăruința orbului celui credincios de la Ieriho! Cu stăruință și cu multă credință! Pentru că Domnul nu va trece niciodată cu vederea stăruința care se încrede în El, ci o va milui cu bunătatea Sa. Și cine vede duhovnicește, fiind plin de mila lui Dumnezeu, acela Îl vede cu iubire pe Dumnezeu și pe aproapele său.

Și vorbim astăzi despre vederea de sine și despre vederea aproapelui, cu câteva zile înainte de Întâmpinarea Domnului, pentru ca să subliniem cât de importantă este vederea duhovnicească în viața noastră. Pentru că, dacă nu ne vedem pe noi înșine cu adevărat, nu îl putem cunoaște nici pe aproapele nostru cu adevărat. Și cine nu își cunoaște semenii, nu Îl cunoaște nici pe Dumnezeu, Care ni Se arată prin toți oamenii și ne cheamă la comuniunea cu Sine și cu ei pentru veșnicie.

De aceea, zilnic trebuie să lucrăm la curățirea de sine! Zilnic trebuie să ne nevoim pentru curățirea noastră de patimi. Pentru că patimile noastre sunt cele care ne obturează vederea. Ele sunt zidul care ne desparte de Dumnezeu și de semenii noștri. Dar dacă străpungem acest zid în mod continuu, dacă lăsăm lumina Lui să pătrundă în noi, atunci în lumina Lui vom vedea lumina lui Dumnezeu [Ps. 35, 10, LXX] și vom vedea cu adevărat, luminați fiind de Dumnezeu, și pe aproapele nostru. Amin!


[1] Începută la 9. 35, în zi de miercuri, pe 23 ianuarie 2019. Cer înnorat, 3 grade.

[2] Ca Lamost, în China (a se vedea: http://www.lamost.org/public/?locale=en) și Magellan, în Chile, în America de Sud (a se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Giant_Magellan_Telescope).

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Microscop_electronic.

[4] Imagini cosmice: http://hubblesite.org/images/gallery.

[5] Imagini microscopice: https://www.businessinsider.com/best-microscope-photography-nikon-small-world-2016-10#human-brain-cells-differentiated-from-embryonic-stem-cells-13.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Jericho.

[7] Fausset’s Bible Dictionary, 1939, în BW 10.

[8] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2019/01/10/predica-la-duminica-posterioara-botezului-domnului-2019/.

[9] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Jericho.

[10] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Mount_of_Temptation

[11] Idem: https://www.youtube.com/watch?v=rfS10PTXxTQ.

[12] Idem: https://www.johnsanidopoulos.com/2012/01/sycamore-tree-of-zacchaeus-in-jericho.html.

[13] Idem: http://basilica.ro/redeschiderea-locului-original-al-botezului-domnului/ și https://www.miriamturism.ro/iordania-adevaratul-loc-al-botezului-domnului/.

[14] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Deir_Hajla.

[15] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Monastery_of_St._George_of_Choziba și https://www.youtube.com/watch?v=xYd0RrocjSs.