Predică la Sfinții Trei Ierarhi [30 ianuarie 2019]
Iubiții mei[1],
dacă veți privi diversele Sfinte Icoane ale acestui praznic[2], veți vedea că diferă modul în care cei trei Ierarhi au fost reprezentați. Pentru că există Sfinte Icoane în care reprezentarea are succesiunea Vasilios, Ioannis, Grigorios, dar și altele care au succesiunea Grigorios, Ioannis, Vasilios. Sfântul Ioannis Hrisostomos însă e întotdeauna la mijloc, deși el a adormit pe 14 septembrie 407[3], fiind ultimul dintre ei din punct de vedere cronologic.
Sfântul Vasilios cel Mare a adormit primul: la vârsta de 49 de ani, pe 1 ianuarie 379[4]. Sfântul Grigorios Teologul, adevăratul său prieten, l-a văzut în vedenie pe Sfântul Vasilios, la puțin timp de la adormirea sa. Într-o vedenie a somnului[5]. Sfântul Grigorios nu a participat la Înmormântarea Sfântului Vasilios. Însă, la doi ani după Înmormântarea Sfântului Vasilios, în 381, în timpul verii, Sfântul Grigorios Teologul merge în Chesaria Cappadociei și predică despre Sfântul Vasilios în mod magistral.
E vorba despre predica a 43-a, editată în PG 36, col. 493-606. Și în aceasta, Sfântul Grigorios îl numește pe Sfântul Vasilios, din prima frază a predicii, Marele Vasilios și mărturisește tuturor că el îl cinstește ca pe un Sfânt al lui Dumnezeu[6]. Și tot aici ne spune de ce nu a participat la Înmormântarea marelui său priten: căci, cu sfatul Sfântului Vasilios, el se lupta pe atunci[7] pentru „a apăra sfânta, curata, catolica, apostolica, ortodoxa și îndumnezeitoarea credință a Bisericii”[8].
Sfântul Grigorios Teologul a adormit pe 25 ianuarie 390[9]. Adică la 11 ani de la adormirea Sfântului Vasilios și cu 17 ani înainte de adormirea Sfântului Ioannis Hrisostomos. Cei doi prieteni au adormit în ianuarie și sunt pomeniți în zilele adormirii lor, pe când Sfântul Ioannis, pentru că a adormit pe 14 septembrie, de ziua înălțării Sfintei Cruci, ziua sa de pomenire a fost reașezată pe 13 noiembrie, ca să fie bucuria premergătoare Postului Nașterii Domnului.
Iar Sfântul Ioannis e reprezentat între cei doi prieteni, între Sfinții Vasilios și Grigorios, pentru ca să se exprime iconografic adevărul vedeniei avute de Sfântul Ioannis Mavropus [Ἰωάννης ὁ Μαυρόπους], Mitropolitul Evhaitelor [Μητροπολίτης Εὐχαΐτων]: că între cei 3 Ierarhi ai Bisericii nu există primul sau al doilea, ci, atunci când unul vine în ajutorul celor credincioși, și ceilalți doi merg împreună cu el[10].
Un răspuns sfânt și smeritor pentru cei care căutau și caută să înțeleagă tainele lui Dumnezeu fără ca să își sfințească viața lor. Pentru că în secolul al 11-lea, la Constantinopol, s-au format 3 tabere de credincioși, fiecare dintre ele susținând că Sfântul ei este „mai mare” decât ceilalți doi. De aceea, unii se numeau Ioanniți [Ἰωαννίτες], alții Vasiliți [Βασιλεῖτες], alții Grigoriți [Γρηγορίτες][11]. Dar la nicio tabără nu s-au arătat cei 3 Sfinți Ierarhi, ci numai Sfântului Ioannis Mavropus[12], pomenit pe 5 octombrie[13], și de la care ne-au rămas 99 de poeme, 77 epistole și 13 omilii[14].
– Și de ce Sfinții se arată Sfinților pentru ca să stopeze o anumită dispută eclesială?
– Pentru că Sfinții lui Dumnezeu trebuie să aducă mereu pacea și stabilitatea în Biserică! Teologia și viața Bisericii nu sunt subiecte de ceartă, ci de evlavie. Tocmai de aceea, cine e om credincios, caută să înțeleagă cu evlavie teologia Bisericii și, pe măsură ce o înțelege, pe atât se străduie să o și trăiască.
Însă, cine nu are conștiință eclesială, cui nu-i pasă de Biserică și nu are nimic de-a face cu efortul de a crește mereu în sfințenie, se aventurează adesea în dispute teologice care îl depășesc. El se întreabă despre lucruri grele, adânci, dar cu o minte oarbă, neluminată de Dumnezeu. Sau speculează, pe baza diverselor scrieri patristice și teologice, despre adevăruri teologice și istorice ale Bisericii, aducând și mai multă îndoială în sufletele oamenilor.
Numai că Sfinții nu fac așa! Sfinții cer mai întâi luminarea lui Dumnezeu. Sau vorbesc în perimetrul a cât înțeleg ei. Căci așa trebuie să procedăm cu toții în materie de credință, slujire și istorie a Bisericii: să vorbim pe cât înțelegem! Să vorbim pe cât ne-am nevoit să cunoaștem sursele credinței! Să vorbim conform cu adevărul și cu realitatea istorică! Pentru că Biserica nu se slujește cu minciuni, cu falsificări istorice și doctrinare, ci cu sfințenie și cu adevăr.
De aceea, cei 3 Sfinți Ierarhi ai Bisericii – dintre care unul a fost Mitropolit, Vasilios, iar ceilalți doi Patriarhi de Constantinopol –, s-au arătat altui Ierarh Sfânt al Bisericii pentru a-l lumina într-o dispută teologică și pentru a liniști Biserica. Căci Sfinții iubesc pacea Bisericii mai mult decât orice altceva. Fiindcă atunci când e pace, când trăim în frățietate și în respect reciproc, putem să ne sfințim viața în evlavie și în bucurie sfântă. Dar când trăim mereu în dispute, în neliniștea produsă de vendetele religioase, când trebuie să răspundem continuu la întrebări neavenite, pacea noastră interioară, adică slava lui Dumnezeu din noi, e tulburată de toate acestea.
Pentru că nu asta trebuie să fie starea Bisericii! Ci Biserica trebuie să trăiască în pace și în bucurie sfântă, în sfințenia lui Dumnezeu, slujind lui Dumnezeu cu evlavie și vorbind despre El în simplitatea curăției duhovnicești.
La ce le-ar fi folosit creștinilor ortodocși din secolul al 11-lea, dacă, cu adevărat, unul dintre Ierarhi ar fi fost „mai mare” decât ceilalți doi? L-ar fi iubit mai mult? Foarte bine! Dar dacă l-ar fi iubit pe acela mai mult, ceilalți doi nu ar fi fost și ei Sfinții lui Dumnezeu? Ba da! Și dacă cu toții, „mai mari” sau „mai mici”, sunt Sfinții Lui, de ce nu le-a trecut prin cap să păstreze unitatea Bisericii, ca până atunci, și să se închine tuturor la un loc?
Însă revendicarea întâietății orgolioase, care produce întotdeauna separații în Biserică, a fost mustrată de realitatea cerească a vieților Sfinților. Pentru că ei, în Împărăția lui Dumnezeu, nu trăiesc orgoliul separației, al fărâmițării unității, ci bucuria preadumnezeiască a comuniunii și a iubirii reciproce. Ei vin în ajutorul nostru, al oamenilor, împreună și nu „luându-se la întrecere” unul cu altul! Ei vin pentru ca să ne ajute și pentru ca să ne învețe să ne ajutăm reciproc, și nu pentru ca „să se certe” între ei!
Și prin asta ne învață și pe noi să iubim comuniunea și întrajutorarea. Să iubim nespus de mult pacea și binele Bisericii. Căci atât în slujirea eclesială, când și în predicare, cât și în activitatea socială a Bisericii e nevoie de toate brațele, de toți ochii, de toate mințile oamenilor Bisericii. Cu toții trebuie să muncim la unison. Căci cu toții trebuie să ne bucurăm de roadele muncii tuturor.
Însă trebuie să muncim și să avem roade reale, benefice pentru toți, nu doar o bună impresie despre noi înșine! Slujirea, predica, cartea, lecția, prelegerea, sfătuirea noastră trebuie să fie bunuri eclesiale. Adică puse în slujba întregii Biserici. Dar pentru ca să fie eclesiale faptele noastre, ele trebuie să fie pline de adevărul și de sfințenia Bisericii.
Căci d-aia nu merg bine lucrurile în Biserică și în societate! Pentru că nu trăim ca Biserica, în ritmul ei și întru sfințenia ei.
Dacă ne-am cunoaște temeinic, în mod riguros, teologia Bisericii, am avea oratori creștini la tot pasul, care ar ști să răspundă pertinent la diverse probleme și false probleme ale prezentului nostru.
Dacă am trăi cu evlavie în ritmul vieții Bisericii, am fi niște oameni foarte împăcați și împliniți, pentru că am fi plini de viața lui Dumnezeu, de slava Lui cea veșnică.
Dacă am fi la curent cu literatura, cu știința și cu modul de-a fi al postmodernității, dar plini de toată istoria cunoașterii în suflet, nu am avea dileme sterile, nu am putea fi manipulați atât de penibil, nu am putea sluji unor interese oculte și inumane.
Căci un creștin ortodox, care e plin de teologie și de sfințenie, de o cunoaștere multilaterală a lumii sale, nu poate fi decât un om luminat, un om echilibrat, un om onest, un om al dialogului și al creației, un om al smereniei. Pentru că el își înțelege viața ca pe o sporire continuă în cunoaștere și în sfințenie, în comuniune și în iubire.
Sfântul Vasilios cel Mare a predicat despre facerea lumii de către Dumnezeu, arătând diferența marcantă, în sens pozitiv, dintre teologia Bisericii și știința vremii sale[15]. Căci teologia Bisericii ne învață că Dumnezeu nu e coetern cu lumea văzută, ci ea, lumea, e creația Lui[16]. De unde, în mod implicit, înțelegem că știința umană e limitată la ceea ce poate experimenta, deduce, analiza, iar o cunoaștere mult mai înaltă, duhovnicească, sfântă, e darul lui Dumnezeu, pe care îl primim trăind o viață sfântă.
Sfântul Ioannis Hrisostomos, predicând împotriva anomeilor, niște eretici arieni, care credeau că Fiul e de altă fire decât Tatăl[17], spune: „Eu cunosc că Dumnezeu este pretutindeni și că este oriunde prin ființa Sa, dar nu știu cum anume. Știu că El este veșnic și că este fără de început, dar nu știu cum anume”[18]. Căci teza centrală a omiliilor sale împotriva anomeilor a fost aceea că „ființa lui Dumnezeu este incomprehensibilă pentru oameni”[19], iar vederile dumnezeiești, dăruite Sfinților, sunt adevărata cunoaștere, cunoașterea noastră despre Dumnezeu. De aceea, nu ne putem considera credincioși și oameni ai lui Dumnezeu, dacă nu avem de-a face în mod constant cu luminarea și cu vederea Lui extatică. Pentru că adevărata cunoaștere teologică e de fapt cunoașterea mistică, cunoașterea prin revelarea lui Dumnezeu în viața noastră.
Sfântul Grigorios Teologul e marele Teolog al Bisericii pentru că ne-a predicat despre Dumnezeul nostru treimic. Predicile sale triadologice sunt cele de la 27 la 31, fiind publicate recent în SC 250[20]. Ele au fost rostite în anul 380 la Constantinopol[21]. Și în acestea, el ne-a învățat că „toate ale Fiului sunt comune Tatălui, implicit și Duhului Sfânt, și persoanele dumnezeiești au o singură voință”[22]. Pentru că toate cele trei persoane dumnezeiești sunt deoființă[23].
Și cei 3 Ierarhi ai Bisericii, astăzi pomeniți în sinaxă, în comuniune, la un loc, au vorbit mai întâi de toate despre Dumnezeu și despre iconomia mântuirii noastre și despre Biserică și despre viața ei sfântă. Pentru că, la fel ca și noi, au vrut să pună fundament veșnic credinței oamenilor. Și fundamentul veșnic al credinței noastre e adevărul revelat de Dumnezeu Bisericii Sale. Căci dacă știm adevărul lui Dumnezeu, atunci înțelegem de ce e nevoie să predicăm oamenilor despre mântuire și sfințenie. Iar dacă vrem mântuirea oamenilor, vrem și binele lor efemer, pământesc, pentru că aici ne lucrăm noi mântuirea.
Așadar, iubiții mei, Biserica nu este o instituție umană, ci divino-umană! Pentru că ea e sădirea vieții lui Dumnezeu în oameni. Și Cel care conduce Biserica, conduce și lumea, pentru că El e Făcătorul a toate.
De aceea, cine se luptă cu Biserica, se luptă cu Dumnezeu, și această luptă e pierdută din start. Căci El, Dumnezeul mântuirii noastre, e Cel care stăpânește toate, susține și conduce toate spre voia Lui cea veșnică. Pentru că lumea, în integralitatea ei, nu se îndreaptă spre extincția finală, ci spre Împărăția Lui cea veșnică. Lumea se îndreaptă spre transfigurarea ei de către Dumnezeu, spre împodobirea ei duhovnicească pentru veșnicie.
Și de aceea, noi, căutând să ne sfințim viața, să ne transfigurăm, suntem în trendul lumii, în adevăratul trend al lumii, pentru că ne pregătim pentru veșnicia cu Dumnezeu.
Să rămânem, așadar, în prăznuirea cea adevărată! În bucuria lui Dumnezeu. Și să ne bucurăm împreună cu toți Sfinții Ierarhi ai Bisericii și cu toți Sfinții și Îngerii Lui, pentru că toți sunt o unime! Și să învățăm de la ei rugăciunea și dorința sfântă a Bisericii lui Dumnezeu: „ca toți să fie una [ἵνα πάντες ἓν ὦσιν]” [In. 17, 21, BYZ]. Toți să fim una în slujirea lui Dumnezeu, în Biserica Lui, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Dumnezeul nostru treimic, de la Care și prin Care și întru Care sunt toate darurile mântuirii noastre. Amin!
[1] Începută la ora 16.00, în zi de duminică, soare, 27 ianuarie 2019. Afară sunt 6 grade.
[2] A se vedea: https://www.google.com/search?q= Οἱ+Ἅγιοι+Τρεῖς+Ἱεράρχες&tbm=isch&source=univ&client=firefox-b&sa=X&ved=2ahUKEwjS8cPAkY7gAhVNsaQKHSMxBuQQsAR6BAgFEAE&biw=1088&bih=450.
[3] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Ιωάννης_ο_Χρυσόστομος.
[4] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Μέγας_Βασίλειος.
[5] Viețile Sfinților, vol. 1, alcătuite de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș și de Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2018, p. 239, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/03/16/vietile-sfintilor-vol-i/.
[6] Idem, p. 353-354. [7] Idem, p. 354. [8] Ibidem.
[9] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Γρηγόριος_Ναζιανζηνός
[10] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1948/sxsaintinfo.aspx.
[13] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/815/sxsaintinfo.aspx
[14] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Ιωάννης_Μαυρόπους.
[15] Cf. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri. Partea întâia, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și Cuvântări, trad., introd., note și indici de Pr. D.[umitru] Fecioru, în col. PSB, vol. 17, Ed. IBMBOR, București, 1986, p. 71-180.
[16] Idem, p. 74.
[17] Cf. https://it.wikipedia.org/wiki/Anomei.
[18] Cf. FC 72, I, 19, p. 57-58, apud Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologia vederii lui Dumnezeu. Studii și traduceri, Teologie pentru azi, București, 2009, p. 132, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/teologia-vederii-lui-dumnezeu/.
[19] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologia vederii lui Dumnezeu. Studii și traduceri, op. cit., p. 133.
[20] Viețile Sfinților, vol. 1, alcătuite de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș și de Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, op. cit., p. 134.
[21] Idem, p. 324-329. [22] Idem, p. 328. [23] Idem, p. 329.