O sinteză între Eminescu și Coșbuc (poeți destul de diferiți, dar adeseori apropiați în conștiința populară, a publicului românesc larg), reușește Sfântul Ioan Iacob în poemul Vedenia Fericitei Monica:

La fereastra dinspre mare
Sub al nopții cer senin
Stă cu maică-sa de vorbă
Fericitul Augustin.

În convoiul lor spre țară
Au venit de la Milan,
Poposind în vremea nopții
La al Romei vechi liman.

Jos în tihnă lumea doarme,
Luna sus le stă zâmbind,
Îmbrăcând pământ și mare
Într-o pânză de argint.

Dar trecând puțină vreme
Se opresc din vorba lor,
Căci o tainică uimire
Le răpește mintea-n zbor.

Augustine prea iubite,
Dumnezeu m-a prevestit
Că, în drumul vieții mele,
Mă apropii de sfârșit.

În tăcerea cea adâncă
Ochii lor acum privesc
Spre lumina veșniciei
De la Tronul cel ceresc.

Multă vreme nicio vorbă
Nu rostește gura lor;
Nemișcați rămân, avându-și
Chipul tainic, visător.

Sub ninsoare de lumină,
Augustin și maica lui,
În uimirea lor cea sfântă
Par a fi niște statui.

Când își vin apoi în fire,
Pogorându-și ochii grei,
Cu emoție, Monica
Zice către fiul ei:

Nu mă turbur pentru asta,
Căci dorința ce mi-a fost
Am văzut-o împlinită,
Traiul nu-mi mai are rost.

Duhul meu va merge-n pace
Către veșnicul locaș,
Neavând de-acuma grijă
Pentru scumpul meu urmaș.

Viața mea a fost legată
Numai de un singur dor:
Să te văd creștin pe tine
Și creștin drept slăvitor!

Mila cea dumnezeiască
Către noi s-a revărsat
Și pe mine cea smerită
Negrăit m-a mângâiat.

În pământul țării noastre
Nu mai calcă pasul meu,
Căci așa a fost poruncă
De la Bunul Dumnezeu.

Mergeți numai voi cu pace
Și vă las ca legământ
„Trupul meu să se îngroape
În acest strein pământ!”.

A rămas puțin pe gânduri
Dascălul bisericesc,
Cugetând la vorba maicii
Cea cu ton proorocesc.

Într-o clipă tot trecutul
Îmbunătățit al ei
i-a venit atunci prin minte
cu lucire de scântei.

Cumpănindu-i profeția
Cu prea vrednicul ei trai,
El văzu atunci cu duhul
Fericirea ei din Rai.

Și de-atuncea înainte
Cunoscut-au pe deplin:
Că-i feciorul unei Sfinte
Fericitul Augustin.

Reproducerea versificată a unui fragment hagiografic, în versuri melodioase și sub formă de povestire plină de miez, profund emoționantă, e în descendența lui Coșbuc (deși nici Coșbuc nu are multe piese de felul acesta, dar are câteva care pot fi socotite a folosi de model).

Însă, în versurile pe care le-am subliniat, este de remarcat influența indubitabilă a lui Eminescu. Sfântul Ioan construiește un adevărat context natural romantic, tipic eminescian, care i se pare demn de a primi în el personajele sfinte, în asemenea momente solemne:

„La fereastra dinspre mare/ Sub al nopții cer senin/ Stă cu maică-sa de vorbă/ Fericitul Augustin. /…/ Jos în tihnă lumea doarme,/ Luna sus le stă zâmbind,/ Îmbrăcând pământ și mare/ Într-o pânză de argint”.

A așeza această convorbire tainică între pământ și mare e o intuiție de mare poet sau observația fină a unui consumator de poezie, care știe că simbolul marin e indisolubil legat de toposul călătoriei (ca preambul al călătoriei pe care urmează să o facă Sfânta Monica, spre viața veșnică) și care știe să folosească sugestia adâncă și subtilă, panorama cosmică fiind pe cât de elementar schițată, pe atât de sugestivă.

După tiparul eminescian, scena e împărțită în două: pe de-o parte nemișcarea lumii care doarme-n tihnă, pe de altă parte tabloul static-dinamic al celor două personaje, străjuite cosmic de lună, pământ și mare, adică de elementele universului mare, ale macrocosmosului care redevine o domă domestică, o casă și un spațiu intim pentru cei doi Sfinți, așa cum a fost creat de la bun început de Dumnezeu (după cum citim și în Cazaniile noastre românești).

Căci la Eminescu, după cum bine observau altădată Vianu și Bușulenga, dar fără să remarce filiația cu veche cugetare ortodoxă și românească, spațiile infinite ale macrocosmosului se metamorfozează într-un univers intim, cald și afectuos, dimensiunile grandioase nefiind strivitoare ca în filosofia occidentală (Pascal, Schopenhauer, gândirea arhitectonică religioasă romano-catolică și protestantă), ci păstrând temperamentul ortodox al unui spațiu protector.

Am spus că tabloul care le conține pe cele două personaje sfinte este static-dinamic pentru că, în exterior, atmosfera este plină de tihnă, de acalmie, toate elementele concurând la realizarea unei imagini statice, pe când întreaga mișcare este concentrată în interior, acolo unde dinamismul sentimentelor lăuntrice formează substanța întregului poem.

De aceea am afirmat că peisajul nu este un decor exterior, ci o panoramă interiorizată, existând continuitate între mișcările sufletului și tainica participare a naturii la emoția sufletească, la procesul lăuntric care transformă ceea ce ar fi putut fi convulsie în pace duhovnicească, sub veghea lunii „zâmbind”.

E un întreg proces sufletesc și duhovnicesc interior, de la uimire și răpire a minții („Căci o tainică uimire/ Le răpește mintea-n zbor”) la „tăcerea cea adâncă” în care, din durerea și neliniștea lor, de pe țărmul lor pământesc, își îndreaptă privirea inimii spre Dumnezeu, într-o rugăciune și implorare mută: „Ochii lor acum privesc/ Spre lumina veșniciei/ De la Tronul cel ceresc. // Multă vreme nicio vorbă/ Nu rostește gura lor;/ Nemișcați rămân, avându-și/ Chipul tainic, visător”.

Am putea să comparăm starea aceasta duhovnicească cu „ruga din tăcere” a lui Dosoftei (Ps. 53) și cu „ruga fără cuvinte” a lui Arghezi (Psalm) – ceea ce Mircea Scarlat numea meta-rugăciune, legată de idealul mallarméan al poeziei-tăcere.

Dar e foarte interesant de observat cum Sfântul Ioan a știut să descompună mental poezia lui Eminescu în elemente specifice, să elimine subiectul erotic din versurile aceluia, ca și când nu ar fi fost consubstanțial poeziei, și să păstreze intact farmecul versurilor eminesciene, cu elementele cosmice simbolice esențiale și cu valurile melodiei elegiace curgând dureros de dulce.

Nimic erotic din poezia lui Eminescu nu mai răzbate, erotismul e decantat, e ca și cum poetul ar fi căutat să îi spiritualizeze poezia deplin[1].

E un exercițiu pe care numai un fin iubitor al poeziei și cititor pasionat e în stare să îl facă cu atâta abilitate și naturalețe. Pot spune că descopăr în Sfântul Ioan Iacob un spirit poetic (fără să fi avut pretenții de profesionist) care l-a înțeles pe Eminescu în profunzime, care a intuit mai ales caracterul profund creștin-ortodox al poeziei sale dincolo de tribulațiile erotice, putând chiar să departajeze între elemente poetice care oricui altcuiva i-ar părea sudate, indivizibile.

Cu un rafinament poetic comparabil cu al lui Ștefan Petică (încât mă face să mă întreb dacă nu l-a citit cumva), Sfântul Ioan monumentalizează personalitatea celor doi Sfinți, mamă și fiu, surprinși într-un moment de mare solemnitate și într-o stare de răpire, proiectându-i într-un grup statuar: „Sub ninsoarea de lumină,/ Augustin și maica lui,/ În uimirea lor cea sfântă/ Par a fi niște statui”.

Acest grup statuar însă nu este sculptat în materia grosieră a marmurei, nu este imortalizat într-o frumusețe renascentistă sau marmorean-eminesciană, ci „sub ninsoarea de lumină”. Sculptura este astfel diafanizată petician și hieratizată iconic-ortodox. Sugestiile de ordin istoric și religios-cultural sunt multiple, dar filigranate în detalii stilistice.

Starea de răpire a Sfinților, de elevație de la pământ spre cer și de suspendare a lor de Dumnezeu este indicată inclusiv prin faptul că niciun moment nu i se permite materiei să se solidifice, nici măcar pictural, ci sugestia permanentă este de desubstanțializare, de transfigurare, întregul ambient, „pământ și mare”, fiind îmbrăcat „într-o pânză de argint”. Rolul acesteia este de a subția materia universală până la firele componente, de a-i destrăma păruta soliditate, dar și de a sugera desfacerea unui pod inefabil peste pământ și mare, pentru cea care urmează să străbată drumul nevăzut de la pământ la cer.

„Pânza” e o sugestie extatică (amintind de cea văzută în extaz de Sfântul Apostol Petros, pentru că tot suntem la Roma), iar epitetul „de argint”, ca și la Eminescu, susține sugestia inefabilității, a epifaniei.

Întreg contextul „răpirii” celor doi Sfinți e localizat poetic între această „pânză de argint” și „ninsoarea de lumină”, imortalizarea artistică reușind să depășească artefactul material al picturii sau sculpturii, sugerând transfigurarea, transcenderea către Dumnezeu.


[1] A se compara cu poezia lui Eminescu, În fereastra despre mare:

În fereastra despre mare
Stă copila cea de crai ­
Fundul mării, fundul mării
Fură chipul ei bălai.

Iar pescarul trece-n luntre
Și în ape vecinic cată ­
Fundul mării, fundul mării,
Ah! demult un chip i-arată.

„Spre castel vrodată ochii
N-am întors și totuși plâng ­
Fundul mării, fundul mării
Mă atrage în adânc”.

„La fereastra dinspre mare”: așa începe și poemul Sfântului Ioan Iacob. Însă în poezia lui Eminescu avem un pescar ascet, anahoret în pustia apelor, care nu ridică ochii spre castel, dar e ispitit prin oglinda apelor (oglinda e instrument/ intermediar al tentației și în Luceafărul sau în alte poezii eminesciene, pentru că, chiar când omul fuge de ispită, lumea sau demonii pot să născocească multe oglinzi…). Pe când la Sfântul Ioan Iacob e vorba de doi Sfinți care au biruit ispitele prin pocăință și asceză, care nu privesc în „fundul mării”, fiindcă au ieșit din abisul păcatului, ci „Spre lumina veșniciei/ De la Tronul cel ceresc”.

Did you like this? Share it: