Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Lună: februarie 2019 Page 1 of 5

Predică la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți [2019]

Iubiții mei[1],

m-am născut într-o casă fără bibliotecă, dar într-o familie care nu s-a împotrivit nicidecum cunoașterii. Dimpotrivă, bunicii mei doreau ca eu să mă împlinesc prin cunoaștere și să cumpăr cărți, dacă a cumpăra cărți înseamnă a deveni un om profund, un om echilibrat, un om care înțelege, prețuiește și iubește oamenii.

Și de la nicio carte – aveam doar niște manuale școlare în podul casei, ale tatălui și ale mătușii mele, plus caietele lor de la gimnaziu – am ajuns să am acces la milioane de cărți și să scriu și să editez o bibliotecă proprie. Pentru că mi-a fost și îmi este foame și sete de cunoaștere, o foame și o sete profund duhovnicești, pentru care am avut nevoie de mii de biblioteci ca să mi le astâmpăr întrucâtva.

Dacă aș fi rămas în satul meu natal și nu aș fi trăit în lumea onlineului și a relațiilor directe cu mii de biblioteci și de persoane, aș fi rămas un om flămând și însetat, pe care nimeni nu îl miluiește. De aceea, înțeleg foarte profund ce înseamnă să nu ai om cu care să vorbești, ce înseamnă să nu ai carte pe care s-o citești, ce înseamnă să nu ai timp pentru a te lumina și libertate pentru a te crea interior.

Căci Evanghelia de azi [Mt. 25, 31-46] este despre necesitățile profunde ale oamenilor. Este despre noi, despre noi toți și despre nevoile noastre reale. Este despre mâncare și băutură, despre singurătate [v. 35], despre golătate, despre boală, despre libertate [v. 36].

Căci un om e sărac, atunci când e flămând și însetat după mâncarea și după băutura vieții celei veșnice și nu le primește de la nimeni.

Un om e singur, când nimeni nu se adună împreună cu el. Când el nu valorează nimic pentru ceilalți. Când ceilalți îl tratează ca pe o măsea stricată, aruncată afară.

Un om e gol nu când nu are haine, ci când nimeni nu îl îmbracă în iubirea lui. Când n-are cine să îl înțeleagă, să îl asculte, să îl admire, să îl prețuiască.

Un om e bolnav nu când suferă de vreo boală, ci când nimeni nu îl cercetează. Iar dacă „boala este formată 50% din stare organică și 50% din stare psihică”[2], atunci indiferența noastră e jumătate din boala lui.

Un om nu e lipsit de libertate la închisoare, ci el nu poate să își trăiască libertatea interioară cu adevărat, dacă nimeni nu vine către el cu toată inima.

Căci și dacă avem sau nu avem ce mânca, și dacă suntem prețuiți sau nu pentru ceea ce suntem și facem, avem nevoie să fim noi înșine. În fața noastră sau în adâncul nostru, avem nevoie să fim noi înșine! Și numai în această calitate de om, de om profund, dorim să fim reperați sau acceptați de către oameni.

Am fost atent la sute și mii de persoane, care, în aparență, nu aveau demnitate de sine. Și am constatat că ultimul cerșetor, ultimul ratat, ultimul nedorit are tot atât de multă demnitate câtă are cel mai bun dintre oameni. Căci, fie că vorbește sau nu despre ceea ce simte, când omul rămâne cu el însuși vrea să fie iubit, crezut, înțeles și apreciat. Și de aceea, oricând și oriunde, orice om dorește să iasă din impasul său, din boala sa, din sărăcia lui, din singurătatea lui, din moartea spirituală în care stă.

Dar pentru ca să treci de la rău la bine ai nevoie de oameni! Pentru că Dumnezeu lucrează în mod direct în viața noastră, dar și prin oameni, prin tot felul de oameni. Iar eu am învățat să fiu mulțumitor față de orice om prin care Dumnezeu lucrează în viața mea.

Deschid Facebook-ul, hălăduiesc în sus și în jos, văd tot feluri de persoane și viețile lor, la fel fac și pe Twitter, caut tot felul de lucruri pe Google, deschid cărți peste cărți, linkuri peste linkuri, când nu lucrez la ceva You Tube-ul mă umple de conferințe, de muzică diversă sau de predici…după care ies în lume și văd zeci, sute, mii de persoane, reclame, blocuri, obiecte, cărți, copaci, flori…Și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce văd, simt, miros, înțeleg! Pentru că între atâtea semne și înțelegeri nu mă simt niciodată singur, ci doar obosit de prea multul lor.

Iar dacă cred că trebuie să îmbrățișez pe cineva, să îi dau încredere, să îi confirm faptul că o prețuiesc, îi scriu acelei persoane sau scriu despre ea. Pentru că oamenii se bucură să afle că ai scris despre ei, că îi urmărești cu atenție, că îi prețuiești. Și se simt bine!

Dar tot bine se simt – la un moment dat, după ce se reașează lucrurile –, și cei care au fost mustrați, ironizați, bășcălizați într-un anume fel de către tine. Pentru că oamenii înțeleg cu timpul diferența dintre indiferență și critica negativă. Cui îi ești indiferent, nu are niciodată timp de tine, dar cine a avut timp să te mustre (mai ușor sau mai dur) e semn că are sentimente reale pentru tine.

Când doi oameni de lume se întâlnesc, ei se drăcuie reciproc…din prietenie. Dacă nu înțelegi substratul vorbelor lor, te aștepți să iasă o bătaie zdravănă…Însă iese numai o strângere de mână sau o îmbrățișare bărbătească, fără conotații sexuale. Tot la fel, când dai cuiva de mâncare și acela aruncă mâncarea, nu înseamnă că nu a apreciat gestul tău, ci ți-a subliniat faptul că avea nevoie de altceva: de bani, de țigări, de băutură, de droguri, de haine, de sex, de casă…

Domnul ne vorbește despre milostenie în diverse feluri și milostenia aceasta trebuie să ne definească teologic. Însă întrebarea rămâne: Până unde mergem cu ajutorarea celuilalt? Ce înseamnă: „vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți [ἀγαπήσεις τὸν πλησίον σου ὡς σεαυτόν]” [Mt. 19, 19, BYZ]? Fără doar și poate, trebuie să excludem din această iubire reală de sine toată patima. Căci iubirea nu are de-a face cu patima, ci cu slava lui Dumnezeu. Și iubirea cu care trebuie să ne iubim pe noi și pe aproapele nostru este iubirea cu care Dumnezeu ne iubește.

Și cum ne iubește Dumnezeu? Cu totul, în mod deplin, pentru ca noi să trăim veșnic împreună cu El. Căci Dumnezeu dorește ca noi să ne mântuim, să ne sfințim viața noastră. Iar dacă noi dorim să trăim în mod sfânt, același lucru trebuie să dorim și aproapelui nostru. Și dacă trăim cu exigența sfințeniei pentru noi și pentru toți oamenii, atunci suntem un mediu prietenos pentru toți oamenii. Și suntem acest mediu prietenos și când oamenii nu ne vor de prieteni și nici nu ne consideră proprii lor.

Căci noi, acasă, pe stradă sau la Biserică, ne rugăm pentru toți oamenii și dorim binele lui Dumnezeu pentru toți. Pentru toți oamenii și pentru întreaga Lui creație. Și astfel trăind lucrurile, tot ceea ce facem, spunem și vrem înseamnă iubire față de toți și toate.

Iar dacă această iubire împarte mâncare, băutură, haine, cărți, încredere, rugăciune, bucurie, ea va fi judecată de Dumnezeu ca o binecuvântare pentru oameni și istorie. Căci binecuvântații [οἱ εὐλογημένοι] lui Dumnezeu [Mt. 25, 34, BYZ] nu trăiesc facerea de bine ca pe „un eveniment”, ci ca pe o cotidianitate. Ei asta fac tot timpul, ei așa trăiesc, slujind și dăruindu-se, și nu urmărind blițurile ca să dea bine în poze.

Pe când blestemații [οἱ κατηραμένοι] lui Dumnezeu [Mt. 25, 41, BYZ] nu sunt niște oameni care nu știu să facă binele, ci sunt oameni pentru care binele nu e relevant. Căci ei se gândesc că este improfitabil să faci binele în mod gratis, să ajuți pe cineva degeaba, să ieși în întâmpinarea cuiva pentru el și nu pentru tine.

De aceea, când o femeie e violată, când un copil e bătut cu bestialitate, când o casă e în flăcări, când un accident tocmai s-a produs, când nedreptatea cere dezaprobare fermă, mulți se adună…ca să vadă și nu ca să ajute! Să vadă, să facă poze, să asiste… Pentru că binele nu e relevant pentru ei. Va sări ca ars numai omul dreptății, omul cu conștiință, omul cu inimă, omul pentru care celălalt, cel în suferință, nu trebuie să fie în mod neapărat soție, copil sau soră, pentru ca să-l ajute.

Și s-ar putea ca din 30 sau 70 de privitori la spectacolul mereu inedit al vieții, doar unul sau doi să reacționeze. Și cei care reacționează, aceia mai sunt încă oameni…Ceilalți au devenit spectatori apatici ai vieții cotidiene.

Însă omul țipă numai când îl doare! Când ajunge drama și la casa lui, orice apatic se trezește. Dar se trezește în mijlocul altora care dorm în picioare! Și astfel, fiecare își ia porția lui masivă de durere și de singurătate, scheunând ca un câine fugărit de toți.

De ce ajungem aici? Căci nu dorim să învățăm lecția iubirii teologice! Pentru că nu dorim să iubim teologic, adică pe tot omul, așa după cum dorește Dumnezeu. Și pentru că nu dorim să iubim, trăim cu indiferență prezența altora sau, cu chiu, cu vai, iubim și noi pe câțiva, mai ales pe cei din familie și pe prietenii noștri…

Dumnezeu nu ne cere „să îi băgăm în pat” pe toți cerșetorii pământului și nici să păcătuim „de dragul” lor! Ci El ne cere să fim umani cu toți oamenii. După puterile noastre, după timpul nostru, după energia noastră interioară. Dacă nu putem să ajutăm, măcar să nu le facem viața mai grea. Dacă tot nu poți ajuta, poți să treci pe lângă ei cu o față înțelegătoare, compătimitoare și nu idioată. A râde de omul bolnav, scăpătat sau îndurerat înseamnă a fi inuman. A căuta să furi, să minți, să înșeli, să corupi pe altul înseamnă a fi inuman.

Domnul nostru, Care S-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea noastră, îi judecă aspru pe cei inumani. Și e Drept când face asta! Pentru că cei inumani sunt cei blestemați de El. Cei inumani sunt cei care neagă întruparea Lui preaiubitoare pentru noi. Căci dacă El S-a făcut om pentru ca să ne hrănească, să ne adape, să ne îmbrățișeze, să ne elibereze de moarte, atunci de ce nu trăim și noi ca El?! De ce să fim inumani, când El e atât de uman cu noi?!! Dacă El Și-a asumat toate ale noastre, în afară de patimile și păcatele noastre, de ce nu trăim și nu acționăm vizavi de alții numai prin prisma iubirii dezinteresate față de ei?!!!

Căci iubirea fără interes meschin e iubirea care te face om. Iubirea care te trece strada, iubirea care te sfătuiește, iubirea care îți dă încredere, iubirea care crede în tine și te sprijină e iubirea care îți face bine, care te face om. Pentru ce ai da o palmă acestei iubiri, care îți face bine? Pentru ce l-ai jigni pe cel care te-a scos din moarte și ți-a dat un sens în viață? Pentru ce să te temi de cel față de care trebuie să fii recunoscător?…

…Cărțile mi-au inundat toată viața, dimpreună cu oamenii, cu mulți oameni. Am cărți peste tot, în orice cameră și în orice casă în care locuiesc, după cum am oameni de tot felul în sufletul meu. Mi-ar trebui mai multe vieți pentru ca să le pot citi și pentru ca să scriu cărțile din sufletul meu. Cu alte cuvinte, am pornit de la nicio carte și de la oameni puțini în jurul meu, iar acum nu mai am timp pentru oamenii și cărțile din jurul meu și din inima mea.

Cu siguranță, și dumneavoastră aveți aceeași problemă! Aveți mai multe cărți decât timp, aveți mai mulți oameni decât timpul la dispoziție, ați dori să faceți mai multe lucruri decât faceți în mod fizic.

Și conștiința aceasta a puținătății noastre e limitarea noastră fizică și temporală. Trupul nostru nu se deplasează atât de repede ca sufletul nostru, iar ziua noastră nu are mai mult de 24 de ore, pe când sufletul nostru dorește să stea treaz tot timpul și să experimenteze la nesfârșit.

Însă veșnicia cu Dumnezeu e tocmai o stare nesfârșită de trezie și de experiență. De la Sfinții care au trăit vederi extatice, Biserica a aflat că veșnicia e o continuă vedere și o continuă noutate. Iar noi pentru acest fel de viețuire/ de existență ne pregătim acum: pentru o veșnicie ca o continuă experiență împlinitoare.

Vederea, cunoașterea, iubirea nu se termină niciodată! De la prima secundă a veșniciei, de când trecem prin moartea fizică în veșnicie, noi trăim o nesfârșită stare de trezie. Și când cerem odihna veșnică pentru cei adormiți, cerem ca ei să se odihnească veșnic în aceste vederi și înțelegeri îndumnezeitoare în mod veșnic. Adică cerem o odihnă mereu vie, mereu trează, mereu neadormită, veșnic trează, adică o împlinire nesfârșită.

Și, din acest motiv, „regretele eterne” de pe coroanele noastre scrise neteologic sunt un nonsens. Pentru că noi nu regretăm veșnicia, ci noi căutăm veșnicia cu Dumnezeu! Și căutăm veșnicia cu Dumnezeu pentru că ea nu este o anihilare a ființei noastre, ci o continuă desăvârșire a ființei noastre.

Iar dacă, aici, pe pământ, ne-a plăcut noutatea, ne-a plăcut să petrecem cu oamenii, să ne simțim bine împreună cu ei, să îi cunoaștem și să îi iubim, atunci nu putem să nu iubim noutatea veșnică, continuă cu Dumnezeu. E un absurd desăvârșit să vrei să trăiești veșnic, dar să nu vrei să trăiești veșnicia cu Dumnezeu, cu Cel care te face să trăiești veșnic. E ca și cum am vrea să trăim fără viață sau fără ca să ne naștem…

Și, iubiții mei, așa am ajuns iarăși la a spune un nu răspicat cărnii până la Paști! De mâine nu mai mâncăm carne, pentru că vrem să trăim deasupra trupului, adică duhovnicește. Dumnezeu să ne întărească și să ne bucure în postirea noastră! Iar dacă, cumva anume, cădem din postire, să ne ridicăm iarăși la postire, cu încredere în Dumnezeu! Căci El e întărirea și bucuria noastră pururea. Amin!


[1] Terminată la 20. 58, în zi de marți, pe 26 februarie 2019. Cer senin, plus 4 grade.

[2] A se vedea: http://www.secretulcunoasterii.ro/prof-dr-leon-danaila-sculptorul-de-creiere-daca-preotul-ii-citeste-unui-bolnav-sistemul-imunitar-al-acestuia-devine-mai-puternic/.

Studii de istorie și de spiritualitate creștină (vol. II) [II]

[Acad. Prof. Dr.] Emilian Popescu, Studii de istorie și de spiritualitate creștină, vol. II, Ed. Academiei Române și Ed. Basilica, București, 2018, 798 p.

*

Prima parte: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/02/20/studii-de-istorie-si-de-spiritualitate-crestina-vol-ii-i/. Paginile 7-307.

*

Între p. 308-311 avem articolul: A fost reprezentat teritoriul românesc la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787) de către Episcopul Ursus? Pentru că Episcopul Ursos [Οὔρσος] a semnat pentru Biserica Avaritianos, p. 308, cf. Le Quien, Oriens Christianus, Parisiis, 1740, vol. I, col. 1211, 1217, 1222, apud Idem, p. 308, n. 1. Și autorul acceptă opinia lui Darrouzès că Episcopia lui Ursos nu e din părțile noastre, ci din vicariatul de Tessalonic, p. 310-311.

Din p. 312 începe articolul Aniversarea a 1200 [de] ani de la Sinodul al VII-lea Ecumenic. Iconoclasmul a început în 726, p. 317. Pentru că iconoclaștii considerau Sfintele Icoane o expresie a „idolatriei”, p. 319.

Sinodul al VII-lea Ecumenic începe pe 24 septembrie 787, la Nicea, în Biserica Sfânta Sofia, p. 323. Participă la el circa 350 de Episcopi și un mare număr de Monahi, p. 323. Până pe 6 octombrie 787 Sinodul are 7 ședințe, iar a 8-a, cea finală, are loc la Constantinopol[1], în palatul Magnavra [Μαγναύρα][2], Împăratul și Împărăteasa fiind de față și semnând hotărârile Sinodului, p. 323. Sfintelor Icoane li se dă sărutare și închinare, dar nu latrie, căci latria sau adorarea e numai pentru Dumnezeu, p. 327.

Pentru că noi nu cinstim materia, ci pe Creatorul materiei, p. 329. Sinoadele Ecumenice sunt pictate în pronaosurile Bisericilor, p. 331. Însă, la Cozia, Sinoadele sunt redate în naos, p. 331. Articolul se încheie în p. 333.

Între 334-346 avem articolul precedent în limba germană. Un rezumat, despre sec. al 8-lea, între p. 347-351.

Între p. 352-365: Icoana în tratatele de bizantinologie. Georgy Alexandrovich Ostrogorsky[3] a studiat problema Sfintelor Icoane în teza sa doctorală, susținută la Breslau[4], p. 359. La Breslau în 1929, cf. Idem, p. 359, n. 13. Denis A. Zakythinos, p. 364. Între p. 365-368 este rezumatul în franceză al articolului precedent.

Începând cu p. 369: Știri noi despre istoria Dobrogei în secolul al XI-lea: Episcopia de Axiopolis.

Axiupolis [Ἀξιούπολις][5] era la circa 3 km sud de Cernavodă, p. 371. Sfântul Grigorios Teologul a fost doi ani Patriarh de Constantinopol, p. 374.

Nilos Doxopatris [Νεῖλος ὁ Δοξοπάτρης][6] a scris o Notitia episcopatuum în sec. al 12-lea, p. 389. Limba slavonă a fost impusă românilor în sec. al 10-lea de către țarii bulgari, p. 394, n. 73. Iorga însă consideră că slavona a intrat în spațiul românesc în sec. al 14-lea, pe când Cantemir în sec. al 15-lea, p. 394, n. 73. Articolul se termină în p. 397. Iar între p. 398-427 avem traducerea în limba engleză a textului despre Axiupolis.

Din p. 428: I-a atribuit în mod corect Patriarhul Nicolae al III-lea (1084-1111) Împăratului Marcian legea din Codex Just. I, 3, 35 (36)? În n. *, p. 428 ni se spune că textul românesc de față al autorului e o traducere din limba germană, din Kliromania, făcută de Vasile Adrian Carabă[7].

Insula Lesbos era sub jurisdicția Episcopului de Mitilene, p. 438. Theodoros Vestes, p. 449. Articolul se termină în p. 451. Varianta în limba germană e între p. 452-476.

Din p. 477 începe: Câteva considerații cu privire la rolul Episcopilor din Dobrogea (Scythia Minor) și viața creștină a Moldovei în secolele IV-XIV. În n. 1, p. 477, autorul vorbește de un studiu al său publicat în anul…1900. Este evident o greșeală.

Autorul consideră că la Vicina, în sec. al 13-lea, exista Mitropolitul Luca, p. 484.  Articolul început în 477 se termină în p. 484.

Din 485 începe: Imaginea vieții de dincolo într-o provincie de margine a Imperiului Bizantin timpuriu (sec. IV-VI): Scythia Minor (Dobrogea). S-a găsit un vas în Dobrogea, într-un mormânt, pe care este scris „bucurie” în limba greacă, p. 492. Pe o Cruce de calcar, găsită la Mangalia, sunt scrise cuvintele Lumină și Viață în limba greacă, p. 499. Ideea că mormântul e un locaș veșnic sau un locaș de veci, p. 500.

ἐνθάδε κεῖται = hic jacet = aici odihnește, p. 500.

Cel din 485 se termină în p. 504. Varianta în limba franceză: p. 505-520.

Din 521: Despre starea materială a Bisericilor din Scythia Minor (Dobrogea) în epoca proto-bizantină (sec. IV-VI). Sfântul Dionisius Exiguu spunea că Dobrogea lui natală „este înfricoșătoare prin gerurile ei”, p. 521. Basilica de marmură de la Tropaeum Traiani[8], p. 523. Discul Episcopului Paternus de Tomis[9] are 6, 22 kg de aur și argint, p. 524. La Izvoarele, în jud. Constanța, s-au descoperit 17 obiecte liturgice, printre care există șase lingurițe liturgice, șase potire și o cutie relicvar, p. 524. Și pe obiectele găsite, pe lângă nume de creștini, ca Victor, Isihios, Constantinos, există și forme creștine: Crucea, doi porumbei care beau dintr-un vas, doi păuni, hrisma, peștele, p. 524.

Sozomenos, istoricul bisericesc, în sec. al 5-lea, spunea că Tomis e capitala provinciei și că e un oraș mare și bogat pe țărmul mării, p. 529. Se termină în p. 532. Între p. 533-542 e varianta în limba franceză.

Din p. 534: Creștinismul pe teritoriul României în timpul încreștinării rușilor. Botezul oficial al rușilor: 988, p. 543. Engolpionul de aur de la Dinogetia, descoperit în 1950, p. 560.  În p. 562 ni se spune că, de fapt, engolpionul e o Cruce relicvar de sec. 11. Care are pe ea chipul Domnului răstignit pe Cruce.

Articolul început în 534 se termină în p. 565. Varianta franțuzească: p. 566-587.

Din p. 588: Câteva date privind relațiile dintre Biserica Dobrogei și a Moldovei cu Biserica Rusă în secolele XII-XIV. Sigiliul de plumb de la Dinogetia, descoperit în 1954, p. 589. Pe el găsim chipul Maicii Domnului, purtând pe cap sfântul ei acoperământ, dar și chipul Mântuitorului Hristos, p. 590. Deasupra capului ei este scris Maica lui Dumnezeu, în mod prescurtat, și sigiliul este al lui Mihail, Arhipăstorul Rosiei/ Rusiei, scrisul fiind în limba greacă, p. 590. E vorba de Mihail al Kievului, care a păstorit între 1130-1145, p. 590.

Bogorodnița = Născătoarea de Dumnezeu, p. 597. Haliciul[10] a devenit Episcopie în sec. al 12-lea, p. 601. Biserica din Moldova a devenit dependentă de Halici, pe când Dobrogea a rămas dependentă de Patriarhatul de Constantinopol, p. 602. În p. 602 se termină articolul, iar varianta în limba franceză e între p. 603-616, cu un apendice în română între p. 616-617. În acest apendice se spune: „Creștinismul în Scythia Minor are origine apostolică, el fiind propovăduit de sfinții apostoli Andrei și Filip”, p. 616. Tomisul, în sec. al 4-lea, a ajuns arhiepiscopie autocefală, iar în sec. al 5-lea era o mitropolie cu 14 episcopii sufragane, p. 617.


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Second_Council_of_Nicaea.

[2] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Magnaura.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/George_Ostrogorsky.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Wrocław.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Axiopolis.

[6] Idem: https://fr.wikipedia.org/wiki/Nil_Doxopatrès.

[7] Idem: https://independent.academia.edu/VasileAdrianCaraba.

[8] Idem: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/tropaeum-traiani-de-la-asezare-neolitica-la-spatiu-urban.

[9] Idem: http://www.ziarulnatiunea.ro/2016/11/27/discul-lui-paternus-episcopul-orasului-tomis-se-afla-la-muzeul-ermitaj/.

[10] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Halîci.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [6]

Însumând și experiențele poetice (liric-ideatice și prozodice) ale modernității (înțelese în sens larg: pașoptiști, Eminescu, Goga, Coșbuc, Vasile Voiculescu), poezia Sfântului Ioan Iacob rezumă, însă, în mod substanțial, experiența și intenția poeziei liturgice (a imnografiei) și ale versificărilor operate de Sfântul Dosoftei.

Să nu uităm însă nici de Învățăturile Sfântului Neagoe Basarab, pentru că destul de multe poeme ale Sfântului Ioan Iacob reprezintă „metrificarea” unor cugetări duhovnicești sau îndemnuri la credință fierbinte și pocăință, adresate sieși și altora.

Astfel încât putem afirma fără greș că Sfântul Ioan Iacob se situează, din punct de vedere al conștiinței literare, în descendența directă a Sfinților Neagoe Basarab și Dosoftei, în primul rând. Poezia lui e pedagogie sfântă înveșmântată liric.

Și pentru că, peste două săptămâni, se va citi, în Bisericile noastre, Canonul cel mare al Sfântului Andreas Critis/ Andrei Criteanul, m-am gândit să transcriu aici (deși e destul de lung), ca o avanpremieră pregătitoare, un poem al Sfântului Ioan Iacob:

Cântecul lui Manasis,
sau tresăririle duhului meu
(Stihuri de umilință alcătuite
pe glasul al 8-lea)

Oarecând Manasi plângând
Au aflat milă pe pământ,
Iară eu mai rău ca dânsul abătându-mă
Ce voi face, Doamne, neplângându-mă?

Cum se scurge viața mea
Ca o apă spre valea sa,
Lăcrimează și suspină, suflete al meu,
Ca să-și facă milă Bunul Dumnezeu.

Îndelung răbdătorule
Și atoatevăzătorule
Dăruiește-mi pomenirea numelui Tău sfânt[1]
Ca să-mi fie hrană dulce pe pământ[2].

Prea Curată Stăpâna mea
Ca o piatră mi-i inima;
Domolește și sfărâmă nesimțirea ei
Și cu râu de lacrimi scaldă ochii mei!

Paradisul te-a odrăslit,
Iar Golgota te-a proslăvit[3],
Căci prin Rodul tău ne-ntoarcem iarăși în Eden
Și nebiruită armă[4] te avem.

Pocăință ne-ai învățat
Și pe Miel ni L-ai arătat
Botezându-L, Prooroace, astăzi în Iordan,
Al Treimei martor și viteaz oștean.

Pre Apostoli i-ai proslăvit, [Doamne,]
Pre Ierarhi i-ai împodobit,
[Împreună] Cu mulțimea cea nespusă de nevoitori,
I-ai făcut cununilor slavei purtători.

[Sfinte Îngere,] Păzitorul meu sufletesc,
Totdeauna eu te scârbesc,
Dar mai rabdă stând aproape de ființa mea,
Îndreptându-mi pașii cu lumina ta.

Al meu suflet prea ticălos,
Depărtându-se de Hristos,
Ca mormânt își are astăzi trupul meu tiran,
Care este slugă la stăpân viclean.

În deșert eu mi-am cheltuit
Darul Tău cel neprețuit
Și, fiind sărac la suflet în pământ strein,
Mă hrănesc ca porcii din pământ tain.

Tu văzând neputința mea,
Fără vreme nu mă lua,
Ci mai lasă-mă, Stăpâne, ca să viețuiesc,
Rodul pocăinții să-mi agonisesc!

De rudenii m-am despărțit
Dar cu patimi m-am înrudit
Și de dragul lor la moarte sufletul mi-am dat,
Pentru care Domnul moarte au răbdat.

Înțelege, simțirea mea[5],
Și, gustând, vezi de-a pururea
Că-ndurat și bun e Domnul, Unul Dumnezeu,
Hrana mântuirii sufletului meu.

Nu fi grabnică, mintea mea,
Prin cuvinte a defăima,
Iar, auzul meu, ia seama, nu primi ușor
Cuvântarea celui rău defăimător!

Ochii mei cei iscoditori
Și de lume prea iubitori,
Îndreptați-vă privirea, tainic cugetând,
La Județul[6] groaznic cum voi sta la rând[7].

Gura mea, dulce glăsuiești
Noutăți și vorbiri lumești,
Dar cuvinte din Scriptură s-ar cădea să spui,
Dintru care crește roada Duhului.

Pentru ce oare te-ai rătăcit
Și din inimă te-ai ferit[8]?
Umilința mea cea dulce, nu mă părăsi,
Ci să-mi fii tovarăș până voi muri!

Duhul meu cel prea umilit,
Mânecând către Cel dorit,
Cere astăzi mângâiere, neputând răbda
Trupul de țărână cu robia sa.

Fă-mă, Doamne, duhovnicesc,
Căci nimic, iată, nu sporesc
În această lume plină de deșertăciuni
Fără de a minții sfinte rugăciuni.

Eu fiind rece și pustiu
Către Tine, Stăpâne, viu.
Tu mă-nvață rugăciunea cum s-o uneltesc[9]
Și cu ochii minții cum să Te privesc.

Cugetând, suflete al meu,
La puterea lui Dumnezeu,
Pretutindenea de față pururea să-L vezi
Și adevărata cale să urmezi.

Deci să știi și aceasta iar
Că spionul lui Veliar
Te pândește pregătindu-ți zapisul viclean,
Ca s-aducă pâră ție la Divan.

Azi, purtând trup pătimaș,
Am scăpat l-al Tău Lăcaș.
Fă-mă vrednic pân-la moarte ca să pătimesc,
Crezul pravoslavnic să-l mărturisesc.

Sângele care oarecând
Întru pofte era fierbând,
Să se verse pentru Tine, Doamne Savaot,
Aducându-Ți jertfa arderii de tot.

Scoală-te, suflete, de jos,
Și te va lumina Hristos,
Aducându-ți ale tale fapte sufletești,
Căci icoană sfântă a Treimii ești!

Iată, Doamne, fiindcă eu port
Trupul meu cel cu suflet mort,
Risipește-mi nesimțirea care m-a cuprins
Și-mi aprinde candela sufletului stins.

Până când intru în mormânt,
Încălzește[-mă] cu darul sfânt
Și ridică din țărână pe icoana Ta,
Ca să-ți cânte lauda cea de-a pururea!

Am făcut multe corecturi și am stabilit punctuația corespunzătoare, pentru că, din păcate, ediția aceasta, pe care o folosesc, are foarte multe erori. Unele pot să fie și din oboseala sau starea de neputință fizică a autorului, dar cred că multe sunt și din neatenția și graba celor care au transcris textele.


[1] Dăruiește-mi adică, rugăciunea neîncetată, a inimii, isihastă sau neptică: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”.

[2] Hrănește-mă, Doamne, cu rugăciunea neîncetată.

[3] E vorba de Preacurata Stăpână, Maica Domnului, care e fiică a Raiului prin fecioria și deplina sa nepăcătuire și care, fiind alături de Fiul ei pe Golgota și trecând printr-o cumplită mucenicie sufletească, a fost proslăvită de Dumnezeu.

[4] Împotriva vrăjmașilor noștri spirituali.

[5] Simțire duhovnicească a sufletului meu.

[6] Județ (arhaic) = judecată.

[7] Cum voi aștepta ca Dumnezeu să rostească hotărârea privind soarta mea veșnică.

[8] De smerenie și de pocăință.

[9] E vorba, din nou, de rugăciunea isihastă. Iar „a unelti” aici, are sensul primar de „a instrumenta”, „a folosi”, „a practica”.

Sfântul se roagă să fie învățat de Dumnezeu cum să rostească rugăciunea isihastă, astfel încât să culeagă roadele ei duhovnicești.

Aproximativ la fel se exprima și Fericitul Daniil (Sandu) Tudor, în Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu (folosind pe „a urzi”, sinonim cu „a unelti”): „Bucură-te Mireasă urzitoare de nesfârșită rugăciune!”.

Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică [6]

Aminteam, însă, mai devreme, de metaforele lui Blaga. Și aș vrea să fac un exercițiu pe care nu l-am mai făcut, și anume un inventar rapid al metaforelor și versurilor (identificabile adesea cu niște „metafore revelatorii” – în termenii poetului) reprezentative, despre care eu cred că pot să exprime oarecum limpede legătura poetului cu tradiția lui ortodoxă – și cu puțin efort intelectual din partea cititorilor, e drept (mai ușor de descifrat pot fi pentru cei care mi-au urmărit, de-a lungul timpului, exegezele):

„În limpezi depărtări aud…/ cum bate ca o inimă un clopot/ și…stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge” (Gorunul)

„Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună” (Liniște)

„și eu port/ în suflet stele multe, multe/ și căi lactee” (Mi-aștept amurgul)

„Din strașina curat-a veșniciei/ cad clipele ca picurii de ploaie”

Eu am crescut hrănit de taina lumii /…/ Dar munții – unde-s? Munții/ pe cari să-i mut din cale cu credința mea? // Nu-i văd,/ îi vreau, îi strig și – nu-s” (Dar munții – unde-s?)

„ochi, ca…niște candele de jertfă” (Stelelor)

„Prin noapte simt o pâlpâire de pleoape” (Înfrigurare)

„De mână-aș prinde timpul ca să-i pipăi/ pulsul rar de clipe” (Gândurile unui mort)

„părul ți l-ai uns peste-o cădelniță de tămâie…ca să miroși la fel c-un patrafir”

„Prin sat trec sănii grele de tăceri” (Tămâie și fulgi)

„Foile de ulm/ răstălmăcesc o toacă”

„Nimicul își încoardă struna” (Moartea lui Pan)

„cuvintele sunt lacrimile celor care ar fi voit/ așa de mult să plângă și n-au putut” (Către cititori)

„Nimic nu vrea să fie altfel decât este”

„o, de-ar fi liniște, cât de bine s-ar auzi/ ciuta călcând prin moarte” (În marea trecere)

„Prietene crescut la oraș/ fără milă, ca florile în fereastră /…/ vino să-ți arăt brazdele veacului” (Pluguri)

„nicio larmă nu fac stelele-n cer” (Liniște între lucruri bătrâne)

„golul mormântului/ îmi sună în urechi ca o talangă de lut” (Călugărul bătrân îmi șoptește din prag)

„O înviere e pretutindeni /…/ și sunt împăcat/ ca fântânile din imperiul lutului” (Înviere de toate zilele)

„Țărâna e plină de zumzetul tainelor” (Din cer a venit un cântec de lebădă)

„Eu cred că veșnicia s-a născut la sat. /…/ Aici se vindecă setea de mântuire” (Sufletul satului)

„S-ar zice că sicriile s-au desfăcut în adânc/ și din ele au zburat/ nenumărate ciocârlii spre cer” (Taina inițiatului)

„Fără de număr sunteți, fii ai faptei [Sfinților],/  pretutindeni pe drumuri, subt cer și prin case./ Numai eu stau aici fără folos, nemernic,/ bun de-necat în ape. /…/ Nu mă blestemați, nu mă blestemați!” (Fiu al faptei nu sunt)

„Din gene, ape moarte mi se preling” (Amintire)

„strămoșii,/ norodul spălat de ape sub pietre” (Biografie)

„să iscodim învierile în fața porților” (Echinocțiu)

„Cocoși apocaliptici tot strigă,/ tot strigă prin sate românești. /…/ Pe mal – cu tămâie în păr/ Iisus sângerează lăuntric/ din cele șapte cuvinte/ de pe cruce. /…/ Clopote sau poate sicriile/ cântă subt iarbă cu miile” (Peisaj transcendent)

„Cu un pâlpâit de sfeșnic/ un copac s-a stins. /…/ Ceru-și deschide/ un ochi pe pământ” (Cap plecat)

„Oglinda-ți mai păstrează chipul/ și după ce-ai plecat” (Elegie)

„Așază-ți în cruce/ gândul și mâinile./ Stele curgând/ ne spală țărânile” (Noapte extatică)

„Vițelul în trupul vacii îngenunchează/ ca-ntr-o biserică” (Biblică)

„În teatre strigă luminile, se exaltă libertățile insului. /…/ Undeva se trage la sorți cămașa învinsului” (Veac).

„Frate, o boală învinsă ți se pare orice carte” (Încheiere)

„Mari turme cu clopote vin/ prin amurgul gorunilor sferici/ în codru stârnind ca un zvon/ de trecute pierdute biserici” (Septemvrie)

„Din Hades cântând/ privighetorile vin,/ s-așază la masă/ ’ntre pâne și vin” (Seară mediteraneană)

„moara seacă/ macină lumină-n gol. /…/ În satul vechi de lângă lună” (Vrajă și blestem)

„păsări ’n liturgice zboruri”, „în slujba luminii, luna” (Rune)

„Mă-ntorc de acum ca/ albina spre stup,/ cu harul subt aripi/ cu-amurgul în trup” (Arhanghel spre vatră)

„Oaspeți suntem în tinda noii lumini” (La curțile dorului)

„Mocnește copacul. Martie sună./ Albinele-n faguri adună/ și-amestecă învierea,/ ceara și mierea” (Trezire).

„Corbul…scrie-n zăpadă/ nou testament /…/ pentru cineva care…n-a uitat de tot să cetească. // Noi, oamenii, noi am uitat” (Corbul).

„Hristosul păsăresc! /…/ descântă păcatele/ peste toate satele” (Ciocârlia)

„fântânile darului harului”

„minunea țâșnește ca macu-n secară./ Cocoși dunăreni își vestesc de pe garduri/ dumineca lungă și fără de seară” (Satul minunilor)

„Simți Paștile-n liniști” (1917)

„Aceasta e pacea. Pacea, în care/ crește imperiul/ ceresc printre noi” (Estoril)

„Trec pe drum copitele/ și prin gând ispitele” (Coasta soarelui)

„Mult mă mustră frunza-ngustă./ Vântul lacrima mi-o gustă” (Întoarcere).

„puternică-mi răsare luna./ În miez de noapte un cutreier sferic. /…/ Liturgic astrul mă-ntâlnește-n văi,/ dezbracă patria de întuneric”.

„muntele…ușor se sfarmă ca mătasea veche./ Materia ce sfântă e,/ dar numai sunet în ureche” (Răsărit magic).

„În grădina mea florile/ spre alte foarte înalte poieni tânjind/ mai invocă și-acum/ lumina ta fără de nume”, lumina lui Dumnezeu (Pe multe drumuri)

„Rod al inimii, de apă,/ crește lacrima-n pleoapă” (Noiemvrie)

„Cetini negre îmi descântă,/ Geana inimii n-o zvântă” (Cetini negre)

„În străinătate-mi, pământean în lacrimi,/ stau de veghe lângă vatra mea de patimi /…/ și, tânjind…o stea /…/ să-nvie picurul din geana mea” (Lângă vatră)

„să strigăm după cocorii care pleacă/ și-n vuietul de mântuire/ o țin către limanul dincolo de fire” (Echinocțiu de toamnă)

„deși în viață încă,/ noi suntem o amintire doar, fabulă,/ deznodământ așteptând între veac și mormânt./ Fericită-i acum numai valea ce are un sfânt!/ Un sfânt de la care umanele umbre să-nvețe/ cum trebuie între pământ și tărie să stea” (Vârsta de fier)

„Mi-au secat pleoapele/ și-n inimă apele. // Dar când urc poienele/ mi se-ncarcă genele /…/ Plâng spre zarea dorului/ cu lacrima norului” (Cântecul călătorului în toamnă)

„Stihiile, ele mai cred în obșteasca poruncă” a lui Dumnezeu (Ecce tempus)

„Natura-și împlinește ciclul/ și iarăși de la cap și-l ia./ Istoria înaintează pe Via Appia. /…/ Dar faptele mele unde sunt?/ Faptele ce ar putea pentru mine mărturie să stea/ în grădină, în lumină” (În timp)

„Cade în abis o apă,/ în adânc să nu cad singur” (Nu sunt singur)

„Mi-e teamă, prieteni, că sfârșitul/ n-am să mi-l pot alege singur” (Cuvinte către patru prieteni)

„prin orbitele morților țărna curge/ măsurând timpul cetății” (Drum prin cimitir)

„Sus cocorii desfășoară/ Ieroglife din Egipet./ Dacă tâlcul l-am pricepe/ Inima ar da un țipăt. // În copaci, prin vechi coroane,/ Seve urcă în artere:/ S-ar părea că-n țevi de orgă/ Suie slavă de-nviere” (Înviere)

„Căile-s în tine însuți./ Iară cerul tău se naște/ ca o lacrimă din plânsu-ți” (Suflete, prund de păcate)

„Somnul e umbra pe care/ viitorul nostru mormânt/ peste noi o aruncă” (Cântecul somnului)

„Orice frumusețe e ca o urnă/ de-a cărei coapsă privirea se prinde” (Frumusețea)

„Nu mai calcă pe pământ/ cine calcă-n suferință./ Ea schimbă la față argila, o schimbă în duh/ ce poate fi pipăit, duios, cu știință. // Tată, care ești și vei fi,/ nu ne despoia, nu ne sărăci,/ nu alunga de pe tărâmuri orice suferință./ Alungă pe aceea doar care destramă,/ dar nu pe-aceea care întărește/ ființa-ntru ființă” (Lauda suferinței).

Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică [5]

Un al doilea poem virează spre erezie:

Când șarpele întinse Evei mărul, îi vorbi/ c-un glas ce răsuna/ de printre frunze ca un clopoțel de-argint./ Dar s-a-ntâmplat că-i mai șopti apoi/ și ceva în ureche/ încet, nespus de-ncet,/ ceva ce nu se spune în scripturi. //

Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a șoptit anume,/ cu toate că a ascultat și el./ Și Eva n-a voit s-o spună nici lui/ Adam. //

De-atunci femeia-ascunde sub pleoape-o taină/ și-și mișcă geana parc-ar zice/ că ea știe ceva/ ce noi nu știm,/ ce nimenea nu știe,/ nici Dumnezeu chiar” (Eva).

Erezia aceasta nu e originală. Satanas se străduiește de multă vreme să lege cumva, în mințile oamenilor, păcatul Sfinților Protopărinți de sexualitate. Strategia aceasta bleasfemică urmărește să elimine ideea purității și a sfințeniei în care aceștia trăiau în Eden.

Poemul lui Blaga pare cumva reproducerea în versuri a unor tablouri renascentiste, din arealul occidental (unde s-a ivit și „mărul”, care în Creștinismul ortodox-răsăritean nu există), care, chiar dacă nu afirmă, sugerează cel puțin, prin modalitatea compoziției, intruziunea seducției de natură sexuală.

Mai departe, faptul că femeia ar fi deținut un secret diavolesc, prin care seduce, o demonizează atât pe ea, cât și sexualitatea. Însă numai păcatul e de la diavol, e demonic, nu și femeia sau sexualitatea. Încercând să atribuie femeii o specificitate adăugată de Diavol umanității create de Dumnezeu, Blaga (ca și alți eretici) nu face decât să deschidă o prăpastie de netrecut între bărbat și femeie – pe care nici Dumnezeu, din perspectiva poetului, nu ar putea-o închide – și să altereze natura feminină printr-o presupusă particularitate obținută din sursă demonică.

În ce privește virtuala existență a unor lucruri neștiute de Dumnezeu, nu cred că trebuie să mai insist pe caracterul provocator al afirmației, care insultă cunoștințele elementare ale oricărui creștin.

Doar un enunț mi se pare ortodox: „șarpele…îi vorbi/ c-un glas ce răsuna/ de printre frunze ca un clopoțel de-argint”. Glasul ispitei pare inocent, își ascunde monstruozitatea în spatele unei gingășii aparente. Dar e un șarpe cu clopoței…

Al treilea poem continuă într-un fel subiectul, dar poetul revine la o atitudine ortodoxă (alternanțele acestea par gândite sau Blaga se cutremură, cum spuneam undeva mai sus, de propria cutezanță, și își revizuiește poziția):

„Strălucitoare-n poarta raiului/ sta Eva./ Privea cum ranele amurgului se vindecau pe boltă/ și visătoare/ mușca din mărul/ ce i l-a-ntins ispita șarpelui./ Fără de veste/ un sâmbure i-ajunse printre dinți din fructul blestemat./ Pe gânduri dusă Eva îl suflă în vânt,/ iar sâmburele se pierdu-n țărână, unde încolți./ Un măr crescu acolo – și alții îl urmară/ prin lungul șir de veacuri./ Și trunchiul aspru și vânjos al unuia din ei/ a fost acela/ din care fariseii meșteri/ ciopliră crucea lui Iisus./ Oh, sâmburele negru aruncat în vânt/ de dinții albi ai Evei” (Legendă).

Poetul e foarte conștient că e creator de legende/ apocrife. Însă aici nu e atât o poveste apocrifă, cât o narativizare pilduitoare. Pentru că se poate spune, într-adevăr, într-un mod metaforic, că din sâmburele păcatului dintâi au răsărit toate celelalte păcate și că aceste păcate ale noastre, ale tuturor, L-au răstignit pe Mântuitorul nostru. „Fariseii meșteri” în răutăți au cioplit Crucea, dar lemnul pentru ea l-au produs sâmburii și pomii păcatelor noastre.

Femeia „strălucitoare”, „visătoare” și cu „dinți albi” a scuipat „în vânt”, nepăsătoare, „sâmburele negru” al „fructului blestemat”. Stând „în poarta raiului”, adică nici înăuntru cu totul, dar nici afară încă. Ea „privea cum ranele amurgului se vindecau pe boltă” și, visând la cuvintele amăgitoare ale balaurului cu glas de clopoțel, nu a înțeles ce rană urma să provoace ea însăși Celui care a creat-o…

Poarta neagră. Scriitorii și închisoarea

[Prof. Emerit Dr.] Mircea Anghelescu[1], Poarta neagră. Scriitorii și închisoarea, col. Critică & Istorie literară, Ed. Cartea Românească, București, 2013, 251 p.

*

Nils Christie numea închisoarea „un simbol cultural”, p. 5. Disuasiune, p. 5, = descurajare.

Primul capitol e despre temnițe și deținuți la cronicari și în alte documente și începe în p. 15. Mofluzie = faliment, p. 15. Ocna era echivalentul deportării, p. 15, „iar trimiterea la ocnă era o pedeapsă care echivala cu o condamnare la moarte amânată”, p. 15. Pușcăria ca reeducare a apărut în perioada „iluministă”, p. 17.

Unși cu miere, ca să-i mănânce muștele, p. 18. Femeile nășteau în închisoare și acolo își creșteau copiii, p. 18. Temnița tâlharilor de sub Biserică, p. 19. Călugărirea fără voie, p. 21. Cocrișel, p. 22.

Vlad Boțulescu[2] traduce în temniță Viața Sfântului Iosafat, p. 27. Casanova de Seingalt[3], p. 28. Singurătatea închisorii te duce la disperare, p. 30. Petru Cercel și Vlad Boțulescu au citit și tradus în temniță. Boțulescu a fost închis 18 ani, murind în închisoare, p. 31.

Cap. 1 se termină în p. 31. Al doilea începe în p. 33 și se numește Secolul al XIX-lea.

Criță (nume de bărbat, care era șătrar[4]), p. 34.

Temnicerul șef al închisorii de la București judeca singur și cu ușile închise, p. 35. La Mănăstirea Arnota[5] a fost o închisoare politică, p. 40. „iadul ce este în sufletul meu”, p. 46.

„contaminează tema civilă cu o legendă biblică”, p. 48. În loc de o narațiune biblică. După care autorul vorbește despre „mitul biblic al lui Cain”, p. 48. Numai că Scriptura nu e mitologie, nu e fabulație, ci istorie și supra-istorie!

Proclamația de la Izlaz, din 9/21 iunie [1848][6], le enumeră: la punctele 18 și 19 desființarea pedepsei cu bătaia și cu moartea, iar la punctul 20 cere „așezăminte penitențiare, unde să se spele cei criminali de păcatele lor și să iasă îmbunătățiți”, p. 52. „Un ocnaș este obligat să taie 600 kilograme sare pe zi”, p. 54. Cap. al 2-lea s-a terminat în p. 56.

Începe al 3-lea în p. 57, cu titlul complet: Pușcăria politică în secolul al XIXlea și la începutul secolului XX. Mănăstirea Soveja[7] era un loc de exil, p. 62. Hasdeu a fost arestat în iunie 1870 și a fost închis 8 zile la Mănăstirea Văcărești, p. 73.

„Un țăran agitator din Teleorman, arestat în 1899, este ținut în condiții foarte dure de detenție („m-au băgat întro odaie separată, la secret, cu geamurile astupate, la un loc cu cel mai mare hoț de cai, unul Marinache. Hrană aveam un sfert de pâine pe zi și apă. Altceva n-aveam voie. Nici tutun nu ne-au dat”)”, p. 86. Cap. se termină în p. 93.

Partea a doua a cărții începe în p. 95. Despre Slavici scrie între p. 103-118. „Slavici este și el un intelectual cu solide lecturi din clasici și, mai mult decât atât, este un vechi traducător și comentator al lui Dante, cunoscător al Italiei și al artei italiene”, p. 107-108. „Slavici și Arghezi nu aveau multe în comun; au păstrat raporturi civilizate dar nu asidui și în chip explicit ardeleanul era iritat adesea de tipul pe care îl reprezenta mai tânărul său confrate”, p. 115.

Despre Arghezi între p. 119-141. A fost închis la Mănăstirea Văcărești, p. 119. „Poarta neagră” e titlul unui volum al lui Arghezi, p. 119. „Arghezi publică prima sa traducere din Baudelaire în 1904”, p. 123. Iar în 1912, Arghezi prefațează  „prima traducere românească a cărții [Amintiri din casa morților a] lui Dostoievski”, p. 124.

Arghezi mărturisea că „Bucureştiul e oraşul cel mai frumos din câte am văzut și cel mai variat”, p. 126. O mărturie din 1930, cf. n. 1, p. 126.

„să pună o distanță igienică, un cordon sanitar, între el și bolgia gazetarilor de duzină, adevărați simbriași ai condeiului”, p. 128. Bolgia = infernul, cf. http://www.dex.ro/bolgie.

„promiscuitatea gravă a cârdului”, p. 129; „Un ibric soios purtător de barbă, o damigeană cu ochelari”, p. 129; imondice = murdărie, cf. http://www.dex.ro/imondice; „vocea răstită și jupuitoare a domnului director”, p. 132; „dincolo, în firida spitalului, așteaptă să fie ridicate mâine șapte cadavre nude, ronțăite de șobolani”, p. 134.

Cel mai bun capitol i-a fost dedicat lui Arghezi.

În n. 1, p. 139, autorul indică: Bogdan Crețu, Utopia negativă în literatura română, Ed. Cartea Românească, București, 2008[8].

Însă, când Arghezi e întrebat cum s-a simțit în închisoare, la Văcărești, el spune că s-a odihnit acolo, p. 141.

Despre Nicolae D. Cocea[9] începe să scrie din p. 143. „Vanitoși sunt și pușcăriașii. Și, cu toate astea, nimic nu e mai simplu decât să le îngenunchezi vanitatea și să le storci mărturisirile cele mai penibile”, p. 153. „tâlhari mai mărunței, modești deturnători de bani publici, falșificatori ordinari, borfași, pungași de buzunare, cartofori, bețivani, simpli nărăviți în rele, îmi povesteau bietele lor întâmplări cu un lux nesfârșit de amănunte, mă învățau cum se face dintr‑un leu doi sau cum să mergi la sigur în afaceri”, p. 153.

„în 20 de metri cubi de aer erau închiși, în ziua măsurătoarei, șaptesprezece copii”, p. 155. Cocea considera că orașul Craiova era un „oraș de milionari”, p. 155. „Ca și lui Arghezi, [și lui Cocea n.n.] închisoarea i se pare a fi o reproducere în mic a întregii țări”, p. 156.

„borta [gaura[10]] cheii”, p. 158; „Ca la Arghezi, ca la Dickens cu un veac înainte, [și la Cocea n.n.] lumea necunoscută și înspăimântătoare a pușcăriei se ascunde, amenințătoare, în spatele unei porți uriașe”, p. 159; „Mămăligă dimineața. Mămăligă seara. Mămăligă în toate zilele de peste an. Pâine niciodată. Numai mămăligă…”, p. 162.

„Când Gică e liber, e destul să se facă o spargere sau un furt de găini în oraș, ca toți agenții Siguranței să‑l bănuiască pe dânsul”, p. 166. Asta înseamnă să fii un hoț celebru!

Expresie greșită: „banii îi juca în babaroase”, p. 167. Babaros = zar[11]. Iar expresia e: „îi juca la babaroase”, adică la zaruri. Mai nou, cei care nu știu ce înseamnă babaros, folosesc forma de plural a cuvântului în expresia: „i-a dat la babaroase de n-a mai putut”, crezând că babaros e totuna cu tupe sau cu palme peste ceafă.

Bimbașa, p. 168, = comandant militar[12]. Portretul lui Cocea se termină în p. 172. Din p. 173: Mircea Damian și alți pușcăriași. Despre Mircea Damian[13], pseudonimul lui Constantin Mătușa, p. 173. „Am falsificat ordine de serviciu ca să nu plătesc la tren, am furat din când în când câte o pâine, m‑am strecurat în tramvai fără să plătesc”, p. 175. Damian a fost închis la Jilava, p. 181. „Nebunia parcă se zidește în ei, piatră cu piatră”, p. 183. Cap. se termină în p. 190.

Cel dedicat lui Bogza începe în p. 191. Primul la noi judecat pentru pornografie literară a fost Hasdeu, iar al doilea Bogza. Hasdeu cu Micuța[14], pe când Bogza cu volumul de versuri Poemul invectivă (1933)[15], p. 191. „Berilă, unul din cei mai fioroși asasini din câți au cunoscut țara noastră, individul care la Galați a măcelărit într‑o singură noapte șase oameni”, p. 195.

Geo Bogza a făcut pușcărie de două ori pentru același volum de versuri: în 1934 și în 1937, p. 197. Îl chema, de fapt, George Bogza și sta pe „str. Aviator Muntenescu, 31 bis”, p. 200. Discuția despre Bogza se termină în p. 206.

Capitolul dedicat lui Dragoș Protopopescu[16] începe în p. 207. „Domnul Eulampe Sibică s‑a născut în al treizeci și doilea an al vieței sale. Cum? Foarte simplu, ca martir și erou național”, p. 208. „unde oamenii nu pot face treabă fiindcă trebuie să facă dragoste, și unde nu pot face dragoste fiindcă trebuie să facă politică”, p. 209.

Ficu Rubin, p. 210. Cap. lui Dragoș P. se termină în p. 216 și începe cel al lui Zaharia Stancu în p. 217. Se referă la Zile de lagăr[17]. „Mama, blondă, înaltă, cu mijlocul subțire deși suportase atâtea sarcini, cu ochii foarte albaștri și cu părul castaniu, lung până mai jos de șolduri”, p. 221.

„piraților politici”, p. 222; în Zile de lagăr „se află punctul de plecare pentru Desculț[18]”, p. 223; Benchiu, p. 225; colonelul Leoveanu, p. 228; „General Piki Vasiliu”, p. 228; Nicușor Graur, p. 229; cap. despre Stancu se termină în p. 234.

În p. 235 începe secțiunea: Dar literatura?

„Eminescu nu gândește închisoarea în termenii concreți ai suferinței, și nici în cei ai metaforei pascaliene. El vede în cuvântul respectiv mai degrabă o simplă metaforă”, p. 235. Pentru că autorul cere să cunoști efectiv pușcăria și să scrii despre ea.

„Groază de lumină și groază de priviri”, p. 247; a scris cartea, pentru că n-a găsit-o să o citească, p. 25.        Cartea se termină în p. 250. Cuprinsul e în p. 251.

Sinteza Prof. Anghelescu m-a făcut să doresc tot mai mult. Să doresc să cunosc și alte mărturii, de la noi și de pretutindeni, despre viața la închisoare.


[1] Despre autor: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Anghelescu.

[2] A se vedea: http://www.bookstore.md/index.php?route=product/manufacturer/product&manufacturer_id=2848.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Giacomo_Casanova.

[4] Idem: https://dexonline.ro/definitie/șătrar.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Arnota.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Proclamația_de_la_Islaz.

[7] Idem: http://ziarullumina.ro/soveja-manastirea-voievodala-a-marii-impacari-1814.html.

[8] Idem: https://www.librariaeminescu.ro/ro/isbn/973-23-1920-8/Bogdan-Cretu__Utopia-negativa.html.

[9] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Cocea.

[10] Idem: http://www.dex.ro/bortă.

[11] Idem: http://www.dex.ro/babaros.

[12] Idem: http://www.dex.ro/bimbașa.

[13] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Mircea_Damian.

[14] Idem: https://ro.wikisource.org/wiki/Micuța.

[15] Idem: https://www.goodreads.com/book/show/17282173-poemul-invectiv și https://adevarul.ro/locale/ploiesti/poeziile-pornografice-l-au-trimis-geo-bogza-puscarie-scriitorul-impartit-celula-celebrul-berila-1_563b6bd8f5eaafab2c542ffb/index.html.

[16] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dragoș_Protopopescu.

[17] Idem: https://www.librarie.net/p/95693/zile-de-lagar.

[18] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Desculț.

Predică la Duminica a XXXIV-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

parabola scripturală este un curs de inițiere în teologie făcut în aer liber. E un curs care nu e rostit de la catedră, ci în natură, stând sau mergând, ca o discuție de suflet între Cel care vorbește și cei care ascultă. E o punere în scenă a unei povestiri, aparent banale, dar care, în cele din urmă, te duce la realități și la concluzii profund teologice. Pentru că parabola nu își are adevărurile la vedere, ci în adâncul ei. Și aceasta, pentru că parabola e o problemă de interpretare și nu o snoavă. Pentru că Cel ce a rostit-o, Învățătorul întregii lumi, Domnul nostru Iisus Hristos, a căutat prin ea să ne ducă de la lucruri simple la cele mai complexe cu putință. Și a pus înțelegerile teologice înăuntrul ei, îmbrăcându-le în cuvinte.

Căci, semantic vorbind, parabola [παραβολή] este o mergere către [παρά] aruncare [βολή]. E o lansetă aruncată adânc în apa cunoașterii, pentru ca să prindem peștii înțelegerilor teologice. Căci povestirea aparent banală e aruncarea la distanță, e momeala, e captarea atenției noastre, pentru ca noi să facem o călătorie interioară spre înțelegerea ei.

Fiindcă Dumnezeu știe că nouă, oamenilor, ne plac poveștile. Ne place să ne scufundăm în ele și să le înțelegem. Tocmai de aceea, când suntem în mijlocul unui film sau al unui joc și cineva ne întrerupe, trăim frustrarea nemergerii până la capăt. Căci noi vrem să știm cum se termină, ce mai e de zis, cum se va sfârși. Și, mai ales, vrem un sfârșit clar și nu unul dubios al narațiunii. Pentru că numai sfârșiturile clare sunt de povestit.

De aceea și Domnul ne spune povestea Lui, parabola Lui încifrată până la capăt, pentru că parabola își are sensurile înăuntrul ei și nu în afară.

Pentru parabola de duminica trecută [Lc. 18, 10-13], indiciile despre înțelegerea ei sunt înainte [v. 9] și după parabolă [v. 14]. Conținutul parabolei lămurește faptul că îndreptarea omului este interioară și că e o realitate trăită în relația sa cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îl îndreaptă interior pe cel care se pocăiește cu adevărat.

Parabola de astăzi [Lc. 15, 11-32] însă, nu are indicii proprii de interpretare. Dar ea are același conținut, în esență, cu parabola oii celei pierdute [Lc. 15, 4-6] și a drahmei celei pierdute [Lc. 15, 8-9], care au același indiciu de înțelegere, în ambele cazuri postpus. Pentru că, în cazul oii celei pierdute, Domnul ne spune: „Vă zic vouă că așa bucurie va fi în cer pentru un păcătos pocăindu-se [Λέγω ὑμῖν ὅτι οὕτως χαρὰ ἔσται ἐν τῷ οὐρανῷ ἐπὶ ἑνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι], decât pentru cei 99 ai Drepților [de Drepți], care nu au nevoie de pocăință [ἢ ἐπὶ ἐνενήκοντα ἐννέα Δικαίοις, οἵτινες οὐ χρείαν ἔχουσιν μετανοίας]” [Lc. 15, 7, BYZ], pe când, în cazul drahmei celei pierdute, Domnul ne spune: „Așa, vă zic vouă, bucurie se face înaintea Îngerilor lui Dumnezeu [Οὕτως, λέγω ὑμῖν, χαρὰ γίνεται ἐνώπιον τῶν Ἀγγέλων τοῦ Θεοῦ] pentru un păcătos pocăindu-se [ἐπὶ ἑνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι]” [Lc. 15, 10, BYZ].

Dar toate cele 3 parabole ale lui Lucas 15 pornesc de la acest fapt: „Și erau apropiindu-se Lui [de El] toți vameșii și păcătoșii, [pentru] a-L auzi pe El. Și cârteau fariseii și cărturarii, zicând că: «Acesta pe cei păcătoși îi primește și mănâncă [cu] ei»” [Lc. 15, 1-2]. Iar pentru ca Domnul să le explice și să ne explice că motivul pentru care sta de vorbă cu ei, cu cei păcătoși, era mântuirea lor, Domnul a spus aceste trei parabole pentru a vorbi despre bucuria lui Dumnezeu pentru pocăința oamenilor.

Pentru că tot ceea ce trăim noi în sufletul, în trupul și în viața noastră, are legătură cu Dumnezeu, cu Cel care ne-a zidit pe noi. Iar când Domnul a vorbit despre bucuria Îngerilor pentru pocăința oamenilor, El a vorbit despre bucuria Lui imensă pentru schimbarea oamenilor în bine. Căci Îngerii lui Dumnezeu se bucură de ceea ce se bucură și Dumnezeu. Și, vorbind despre Îngerii Lui, El a vorbit despre Sine, despre cum receptează El începutul mântuirii noastre și, implicit, întreaga noastră mântuire în relația cu El.

Pentru că scopul parabolei de astăzi nu a fost numai acela de a prezenta la modul foarte pozitiv pocăința oamenilor, ci și de a prezenta la modul foarte pozitiv sfințenia oamenilor, trăirea lor în sfințenie. Căci, ca și în cazul vameșului și a fariseului, problema de fond a parabolei de astăzi nu e una morală, ci ontologică. Pentru că îndreptarea e o realitate ontologică. E ceea ce se produce cu noi, prin Botez, în cadrul căruia suntem făcuți duhovnicești din oameni trupești.

Însă, când ești fiu al lui Dumnezeu prin har, cum sunt cei doi din parabola de azi [Lc. 15, 11], iar tu, cel mai tânăr [ὁ νεώτερος] [Lc. 15, 12, BYZ], îți faci de cap și apoi înțelegi că ai greșit profund, venirea în sine [Lc. 15, 17] înseamnă întoarcerea ta ontologică la comuniunea cu Dumnezeu prin Taina Pocăinței. Pentru că, iertat fiind de păcate, de Dumnezeu prin Duhovnicul tău, tu, cel care te pocăiești, ești umplut iarăși de slava Lui. Iar îndreptarea prin har e mereu ontologică, pentru că înseamnă o întoarcere la viața duhovnicească, la creșterea în sfințenie în relația cu Dumnezeu.

Dar Domnul în niciun caz – în comparație cu mulți comentatori actuali ai parabolei – nu a minimalizat sfințenia în această parabolă. Căci pocăința e o faptă a sfințeniei, dar nu singura. Iar fiul cel mai mare sau cel mai bătrân [ὁ πρεσβύτερος] [Lc. 15, 25, BYZ] este omul sfințeniei, e omul care trăiește în ascultare de Dumnezeu. Fapt recunoscut de Tatăl său, de Dumnezeu: „tu totdeauna ești cu mine [σὺ πάντοτε μετ᾽ ἐμοῦ εἶ] și toate cele ale mele ale tale este [καὶ πάντα τὰ ἐμὰ σά ἐστιν] [sunt]” [Lc. 15, 31, BYZ]. Pentru că cei Sfinți au toate cele ale lui Dumnezeu, în afară de existența de sine, care e proprie numai lui Dumnezeu. Căci numai Dumnezeu este veșnic viu și nefăcut de nimeni, pe când noi toți suntem făpturile mâinilor Sale.

Tocmai de aceea, trăind în sfințenie și fiind mereu cu Dumnezeu, fiul cel mai bătrân e plin de dreptatea lui Dumnezeu. El vrea să se facă voia lui Dumnezeu și nu voia lui. De aceea, el Îi spune Tatălui ceresc, lui Dumnezeu: „«Iată [Ἰδού], de atâția ani îți slujesc ție [τοσαῦτα ἔτη δουλεύω σοι] și niciodată porunca ta [nu] am trecut [καὶ οὐδέποτε ἐντολήν σου παρῆλθον], iar mie niciodată [nu] mi-ai dat un ied [καὶ ἐμοὶ οὐδέποτε ἔδωκας ἔριφον], ca să mă înveselesc cu prietenii mei [ἵνα μετὰ τῶν φίλων μου εὐφρανθῶ]! Dar când fiul tău acesta, care a mâncat avuția ta cu curvele [ὁ καταφαγών σου τὸν βίον μετὰ πορνῶν], a venit, ai înjunghiat lui vițelul cel îngrășat»” [Lc. 15, 29-30].

Însă acesta nu e un reproș din partea fiului sfințeniei, ci o uimire! Pentru că el este uimit de mila, de iertarea lui Dumnezeu, de primirea la El a celor păcătoși care se pocăiesc. Pentru că și cei Sfinți au nevoie în mod continuu de luminarea lui Dumnezeu.

Și după ce Dumnezeu îl luminează pe omul Sfânt și îi spune: „«Copile [Τέκνον], tu totdeauna ești cu mine [σὺ πάντοτε μετ᾽ ἐμοῦ εἶ] și toate cele ale mele ale tale este [καὶ πάντα τὰ ἐμὰ σά ἐστιν] [sunt]! Dar să ne înveselim și să ne bucurăm se cuvenea, că[ci] fratele tău acesta mort era și a înviat și pierdut era și a fost aflat»” [Lc. 15, 31-32], parabola se încheie…Dar, cu siguranță, cel Sfânt a primit luminarea lui Dumnezeu și a făcut ascultare de El. Pentru că a învățat de la El, din modul cum El se comportă față de oameni, că Dumnezeu nu e numai Drept, ci e și Bun și Multmilostiv și Multiubitor cu oamenii.

Cartea Sfântului Profet Ionas se termină ca parabola de față: fără deznodământ. Sfântul Ionas și-a cerut moartea, pentru că soarele l-a dogorit cu putere [Ionas 4, 8]. Și când credea că întristarea lui e „corectă”, Domnul îi spune Sfântului Ionas: „Ție ți-a fost milă de o tărtăcuță pentru care n-ai pătimit rău pentru ea și nu ai hrănit-o pe ea. Care s-a făcut sub noapte și sub noapte a pierit. Dar Eu [cum] nu voi milui pe Ninevi, cetatea cea mare, în care locuiesc mai mult de 120.000 de oameni – care nu au cunoscut dreapta lor de stânga lor – și dobitoace multe?” [Ionas 4, 10-11]. Și cu glasul lui Dumnezeu se termină cartea lui Ionas, ca și în parabola fiului risipitor! Însă, Sfântul Profet Ionas e Sfântul lui Dumnezeu, e pomenit de Biserică pe 21 septembrie[2] și nu a rămas un neascultător de Dumnezeu, așa cum poate părea din sfârșitul cărții sale. Tot la fel, fiul sfințeniei din parabola de azi nu rămâne distant față de pocăința fratelui său, atunci când e chemat de Tatăl lor la comuniune, ci el îl îmbrățișează ca și Tatăl lor. Pentru că Sfinții sunt mereu cu Dumnezeu și toate ale Lui sunt și ale Lor, pentru că fac în toate voia Lui. Dar pentru ca să facă voia Lui, ei au nevoie de luminarea Lui, după cum avem și fiecare dintre noi.

Căci fiul cel păcătos, prin viața lui departe de Dumnezeu, ne vorbește despre pericolele sfințeniei. Pentru că oricând putem cădea, putem derapa de la viața cu Dumnezeu, datorită unui gând, a unei imagini, a unui imbold de-o secundă. Pe când întoarcerea și primirea lui prin pocăință ne vorbesc despre începutul sfințeniei. Însă viața fiului celui Sfânt e viața continuă în sfințenie, care, oricât de multe osteneli ascetice ar avea, are mereu nevoie de luminarea lui Dumnezeu. Căci la pocăință venim tot prin luminarea lui Dumnezeu iar, prin luminările multiple ale Sale și prin vederile cele dumnezeiești dăruite nouă, noi putem crește în sfințenie.

Așadar, iubiții mei, dacă de la fariseu și de la vameș am luat lucrurile lor cele bune și ne-am lepădat de cele rele, adică de aroganță, de autosuficiență, de formalism, tot la fel să luăm și azi pocăința și încrederea în mila lui Dumnezeu de la fiul cel mic, iar de la fiul cel mare viața continuă în sfințenie și așteptarea mereu a luminărilor lui Dumnezeu, pentru ca să ne schimbăm continuu potrivit lor! Pentru că parabolele Domnului nu sunt moralizatoare, ci mântuitoare. Ele nu urmăresc o schimbare a noastră de fațadă, ci una de fond.

Tocmai de aceea, tinerii au repulsie pentru moralismul predicatorial. Căci ei consideră că noi, cei maturi, îi oprim de la experiențe. Că suntem „invidioși” pe puterea lor de a experimenta. Numai că, ceea ce pentru tineri e moralism neavenit sau ieftin, pentru adulți e dramă, e suferință, e luptă continuă cu patimile.

Copilul, adolescentul, tânărul vor să guste și ei din viață și nu au încredere în amărăciunea noastră față de păcat. Și cu cât se luptă mai abitir cu părinții, cu rudele, cu profesorii, cu prietenii, cu societatea în ansamblul ei, cu atât păcătuiesc mai rău. Filme, reviste, cărți, oameni îi învață rebeliunea, îi învață experimentul mortal, iar ei cred că e ceva „bun” în a te împotrivi, în a fi contra, în a nu asculta de glasul experienței.

Și, căzând în aceleași erori ca și cei maturi, aduc războiul în ei înșiși, aduc moartea în ființa lor, și din ea nu pot ieși decât ascultând de glasul lui Dumnezeu, de glasul experienței ascetice. Pentru că neascultarea se vindecă prin ascultare, plăcerea se vindecă prin durere, excesul prin austeritate, moartea noastră prin viața lui Dumnezeu, adică prin slava Lui primită în Biserica Sa.

Nu, Biserica nu propovăduiește o morală ipocrită și nici vetustă, ci un mod de viață care te umple de sfințenie! Un mod continuu actual de viață cu Dumnezeu, Cel pururea viu și Care ne umple pe noi de viața Lui cea veșnică.

De aceea, drumul nostru ascetic spre Paști nu înseamnă urmărirea unei diete, ci trăirea bisericească a vieții cu Dumnezeu. Nu vom mai mânca carne, nici brânză, nici ouă, nici lapte, nici pește, nu vom mai trăi plăceri sexuale, nu vom mai agrea luxul și nici îmbuibarea, vom trăi fără petreceri lumești, dar cu bucurii duhovnicești zilnice. Căci viața bisericească este viața care te îndumnezeiește. Viața cu Dumnezeu e viața care te face Sfânt. Iar noi, trăind în harul lui Dumnezeu, dorim să ne umplem continuu de sfințenia lui Dumnezeu și să fim veșnic cu El.

Pregătiți-vă pentru marea postire a Bisericii! Lărgiți-vă inimile prin milostenie și prin iertare! Faceți-vă mintea proprie rugăciunii și citirilor teologice! Pentru că Domnul vrea să postim cu bucurie, cu veselie sfântă, ca niște oameni care trăiesc Nunta Mirelui Bisericii în ei înșiși. Amin!


[1] Începută la 7. 05 minute, în zi de miercuri, pe 20 februarie 2019, cer senin, 3 grade.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/700/sxsaintinfo.aspx și https://doxologia.ro/sfantul-proroc-iona.

Page 1 of 5

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno