Lună: februarie 2019

Iubiții mei[1],

m-am născut într-o casă fără bibliotecă, dar într-o familie care nu s-a împotrivit nicidecum cunoașterii. Dimpotrivă, bunicii mei doreau ca eu să mă împlinesc prin cunoaștere și să cumpăr cărți, dacă a cumpăra cărți înseamnă a deveni un om profund, un om echilibrat, un om care înțelege, prețuiește și iubește oamenii.

Și de la nicio carte – aveam doar niște manuale școlare în podul casei, ale tatălui și ale mătușii mele, plus caietele lor de la gimnaziu – am ajuns să am acces la milioane de cărți și să scriu și să editez o bibliotecă proprie. Pentru că mi-a fost și îmi este foame și sete de cunoaștere, o foame și o sete profund duhovnicești, pentru care am avut nevoie de mii de biblioteci ca să mi le astâmpăr întrucâtva.

Dacă aș fi rămas în satul meu natal și nu aș fi trăit în lumea onlineului și a relațiilor directe cu mii de biblioteci și de persoane, aș fi rămas un om flămând și însetat, pe care nimeni nu îl miluiește. De aceea, înțeleg foarte profund ce înseamnă să nu ai om cu care să vorbești, ce înseamnă să nu ai carte pe care s-o citești, ce înseamnă să nu ai timp pentru a te lumina și libertate pentru a te crea interior.

Căci Evanghelia de azi [Mt. 25, 31-46] este despre necesitățile profunde ale oamenilor. Este despre noi, despre noi toți și despre nevoile noastre reale. Este despre mâncare și băutură, despre singurătate [v. 35], despre golătate, despre boală, despre libertate [v. 36].

Căci un om e sărac, atunci când e flămând și însetat după mâncarea și după băutura vieții celei veșnice și nu le primește de la nimeni.

Un om e singur, când nimeni nu se adună împreună cu el. Când el nu valorează nimic pentru ceilalți. Când ceilalți îl tratează ca pe o măsea stricată, aruncată afară.

Un om e gol nu când nu are haine, ci când nimeni nu îl îmbracă în iubirea lui. Când n-are cine să îl înțeleagă, să îl asculte, să îl admire, să îl prețuiască.

Un om e bolnav nu când suferă de vreo boală, ci când nimeni nu îl cercetează. Iar dacă „boala este formată 50% din stare organică și 50% din stare psihică”[2], atunci indiferența noastră e jumătate din boala lui.

Un om nu e lipsit de libertate la închisoare, ci el nu poate să își trăiască libertatea interioară cu adevărat, dacă nimeni nu vine către el cu toată inima.

Căci și dacă avem sau nu avem ce mânca, și dacă suntem prețuiți sau nu pentru ceea ce suntem și facem, avem nevoie să fim noi înșine. În fața noastră sau în adâncul nostru, avem nevoie să fim noi înșine! Și numai în această calitate de om, de om profund, dorim să fim reperați sau acceptați de către oameni.

Am fost atent la sute și mii de persoane, care, în aparență, nu aveau demnitate de sine. Și am constatat că ultimul cerșetor, ultimul ratat, ultimul nedorit are tot atât de multă demnitate câtă are cel mai bun dintre oameni. Căci, fie că vorbește sau nu despre ceea ce simte, când omul rămâne cu el însuși vrea să fie iubit, crezut, înțeles și apreciat. Și de aceea, oricând și oriunde, orice om dorește să iasă din impasul său, din boala sa, din sărăcia lui, din singurătatea lui, din moartea spirituală în care stă.

Dar pentru ca să treci de la rău la bine ai nevoie de oameni! Pentru că Dumnezeu lucrează în mod direct în viața noastră, dar și prin oameni, prin tot felul de oameni. Iar eu am învățat să fiu mulțumitor față de orice om prin care Dumnezeu lucrează în viața mea.

Deschid Facebook-ul, hălăduiesc în sus și în jos, văd tot feluri de persoane și viețile lor, la fel fac și pe Twitter, caut tot felul de lucruri pe Google, deschid cărți peste cărți, linkuri peste linkuri, când nu lucrez la ceva You Tube-ul mă umple de conferințe, de muzică diversă sau de predici…după care ies în lume și văd zeci, sute, mii de persoane, reclame, blocuri, obiecte, cărți, copaci, flori…Și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce văd, simt, miros, înțeleg! Pentru că între atâtea semne și înțelegeri nu mă simt niciodată singur, ci doar obosit de prea multul lor.

Iar dacă cred că trebuie să îmbrățișez pe cineva, să îi dau încredere, să îi confirm faptul că o prețuiesc, îi scriu acelei persoane sau scriu despre ea. Pentru că oamenii se bucură să afle că ai scris despre ei, că îi urmărești cu atenție, că îi prețuiești. Și se simt bine!

Dar tot bine se simt – la un moment dat, după ce se reașează lucrurile –, și cei care au fost mustrați, ironizați, bășcălizați într-un anume fel de către tine. Pentru că oamenii înțeleg cu timpul diferența dintre indiferență și critica negativă. Cui îi ești indiferent, nu are niciodată timp de tine, dar cine a avut timp să te mustre (mai ușor sau mai dur) e semn că are sentimente reale pentru tine.

Când doi oameni de lume se întâlnesc, ei se drăcuie reciproc…din prietenie. Dacă nu înțelegi substratul vorbelor lor, te aștepți să iasă o bătaie zdravănă…Însă iese numai o strângere de mână sau o îmbrățișare bărbătească, fără conotații sexuale. Tot la fel, când dai cuiva de mâncare și acela aruncă mâncarea, nu înseamnă că nu a apreciat gestul tău, ci ți-a subliniat faptul că avea nevoie de altceva: de bani, de țigări, de băutură, de droguri, de haine, de sex, de casă…

Domnul ne vorbește despre milostenie în diverse feluri și milostenia aceasta trebuie să ne definească teologic. Însă întrebarea rămâne: Până unde mergem cu ajutorarea celuilalt? Ce înseamnă: „vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți [ἀγαπήσεις τὸν πλησίον σου ὡς σεαυτόν]” [Mt. 19, 19, BYZ]? Fără doar și poate, trebuie să excludem din această iubire reală de sine toată patima. Căci iubirea nu are de-a face cu patima, ci cu slava lui Dumnezeu. Și iubirea cu care trebuie să ne iubim pe noi și pe aproapele nostru este iubirea cu care Dumnezeu ne iubește.

Și cum ne iubește Dumnezeu? Cu totul, în mod deplin, pentru ca noi să trăim veșnic împreună cu El. Căci Dumnezeu dorește ca noi să ne mântuim, să ne sfințim viața noastră. Iar dacă noi dorim să trăim în mod sfânt, același lucru trebuie să dorim și aproapelui nostru. Și dacă trăim cu exigența sfințeniei pentru noi și pentru toți oamenii, atunci suntem un mediu prietenos pentru toți oamenii. Și suntem acest mediu prietenos și când oamenii nu ne vor de prieteni și nici nu ne consideră proprii lor.

Căci noi, acasă, pe stradă sau la Biserică, ne rugăm pentru toți oamenii și dorim binele lui Dumnezeu pentru toți. Pentru toți oamenii și pentru întreaga Lui creație. Și astfel trăind lucrurile, tot ceea ce facem, spunem și vrem înseamnă iubire față de toți și toate.

Iar dacă această iubire împarte mâncare, băutură, haine, cărți, încredere, rugăciune, bucurie, ea va fi judecată de Dumnezeu ca o binecuvântare pentru oameni și istorie. Căci binecuvântații [οἱ εὐλογημένοι] lui Dumnezeu [Mt. 25, 34, BYZ] nu trăiesc facerea de bine ca pe „un eveniment”, ci ca pe o cotidianitate. Ei asta fac tot timpul, ei așa trăiesc, slujind și dăruindu-se, și nu urmărind blițurile ca să dea bine în poze.

Pe când blestemații [οἱ κατηραμένοι] lui Dumnezeu [Mt. 25, 41, BYZ] nu sunt niște oameni care nu știu să facă binele, ci sunt oameni pentru care binele nu e relevant. Căci ei se gândesc că este improfitabil să faci binele în mod gratis, să ajuți pe cineva degeaba, să ieși în întâmpinarea cuiva pentru el și nu pentru tine.

De aceea, când o femeie e violată, când un copil e bătut cu bestialitate, când o casă e în flăcări, când un accident tocmai s-a produs, când nedreptatea cere dezaprobare fermă, mulți se adună…ca să vadă și nu ca să ajute! Să vadă, să facă poze, să asiste… Pentru că binele nu e relevant pentru ei. Va sări ca ars numai omul dreptății, omul cu conștiință, omul cu inimă, omul pentru care celălalt, cel în suferință, nu trebuie să fie în mod neapărat soție, copil sau soră, pentru ca să-l ajute.

Și s-ar putea ca din 30 sau 70 de privitori la spectacolul mereu inedit al vieții, doar unul sau doi să reacționeze. Și cei care reacționează, aceia mai sunt încă oameni…Ceilalți au devenit spectatori apatici ai vieții cotidiene.

Însă omul țipă numai când îl doare! Când ajunge drama și la casa lui, orice apatic se trezește. Dar se trezește în mijlocul altora care dorm în picioare! Și astfel, fiecare își ia porția lui masivă de durere și de singurătate, scheunând ca un câine fugărit de toți.

De ce ajungem aici? Căci nu dorim să învățăm lecția iubirii teologice! Pentru că nu dorim să iubim teologic, adică pe tot omul, așa după cum dorește Dumnezeu. Și pentru că nu dorim să iubim, trăim cu indiferență prezența altora sau, cu chiu, cu vai, iubim și noi pe câțiva, mai ales pe cei din familie și pe prietenii noștri…

Dumnezeu nu ne cere „să îi băgăm în pat” pe toți cerșetorii pământului și nici să păcătuim „de dragul” lor! Ci El ne cere să fim umani cu toți oamenii. După puterile noastre, după timpul nostru, după energia noastră interioară. Dacă nu putem să ajutăm, măcar să nu le facem viața mai grea. Dacă tot nu poți ajuta, poți să treci pe lângă ei cu o față înțelegătoare, compătimitoare și nu idioată. A râde de omul bolnav, scăpătat sau îndurerat înseamnă a fi inuman. A căuta să furi, să minți, să înșeli, să corupi pe altul înseamnă a fi inuman.

Domnul nostru, Care S-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea noastră, îi judecă aspru pe cei inumani. Și e Drept când face asta! Pentru că cei inumani sunt cei blestemați de El. Cei inumani sunt cei care neagă întruparea Lui preaiubitoare pentru noi. Căci dacă El S-a făcut om pentru ca să ne hrănească, să ne adape, să ne îmbrățișeze, să ne elibereze de moarte, atunci de ce nu trăim și noi ca El?! De ce să fim inumani, când El e atât de uman cu noi?!! Dacă El Și-a asumat toate ale noastre, în afară de patimile și păcatele noastre, de ce nu trăim și nu acționăm vizavi de alții numai prin prisma iubirii dezinteresate față de ei?!!!

Căci iubirea fără interes meschin e iubirea care te face om. Iubirea care te trece strada, iubirea care te sfătuiește, iubirea care îți dă încredere, iubirea care crede în tine și te sprijină e iubirea care îți face bine, care te face om. Pentru ce ai da o palmă acestei iubiri, care îți face bine? Pentru ce l-ai jigni pe cel care te-a scos din moarte și ți-a dat un sens în viață? Pentru ce să te temi de cel față de care trebuie să fii recunoscător?…

…Cărțile mi-au inundat toată viața, dimpreună cu oamenii, cu mulți oameni. Am cărți peste tot, în orice cameră și în orice casă în care locuiesc, după cum am oameni de tot felul în sufletul meu. Mi-ar trebui mai multe vieți pentru ca să le pot citi și pentru ca să scriu cărțile din sufletul meu. Cu alte cuvinte, am pornit de la nicio carte și de la oameni puțini în jurul meu, iar acum nu mai am timp pentru oamenii și cărțile din jurul meu și din inima mea.

Cu siguranță, și dumneavoastră aveți aceeași problemă! Aveți mai multe cărți decât timp, aveți mai mulți oameni decât timpul la dispoziție, ați dori să faceți mai multe lucruri decât faceți în mod fizic.

Și conștiința aceasta a puținătății noastre e limitarea noastră fizică și temporală. Trupul nostru nu se deplasează atât de repede ca sufletul nostru, iar ziua noastră nu are mai mult de 24 de ore, pe când sufletul nostru dorește să stea treaz tot timpul și să experimenteze la nesfârșit.

Însă veșnicia cu Dumnezeu e tocmai o stare nesfârșită de trezie și de experiență. De la Sfinții care au trăit vederi extatice, Biserica a aflat că veșnicia e o continuă vedere și o continuă noutate. Iar noi pentru acest fel de viețuire/ de existență ne pregătim acum: pentru o veșnicie ca o continuă experiență împlinitoare.

Vederea, cunoașterea, iubirea nu se termină niciodată! De la prima secundă a veșniciei, de când trecem prin moartea fizică în veșnicie, noi trăim o nesfârșită stare de trezie. Și când cerem odihna veșnică pentru cei adormiți, cerem ca ei să se odihnească veșnic în aceste vederi și înțelegeri îndumnezeitoare în mod veșnic. Adică cerem o odihnă mereu vie, mereu trează, mereu neadormită, veșnic trează, adică o împlinire nesfârșită.

Și, din acest motiv, „regretele eterne” de pe coroanele noastre scrise neteologic sunt un nonsens. Pentru că noi nu regretăm veșnicia, ci noi căutăm veșnicia cu Dumnezeu! Și căutăm veșnicia cu Dumnezeu pentru că ea nu este o anihilare a ființei noastre, ci o continuă desăvârșire a ființei noastre.

Iar dacă, aici, pe pământ, ne-a plăcut noutatea, ne-a plăcut să petrecem cu oamenii, să ne simțim bine împreună cu ei, să îi cunoaștem și să îi iubim, atunci nu putem să nu iubim noutatea veșnică, continuă cu Dumnezeu. E un absurd desăvârșit să vrei să trăiești veșnic, dar să nu vrei să trăiești veșnicia cu Dumnezeu, cu Cel care te face să trăiești veșnic. E ca și cum am vrea să trăim fără viață sau fără ca să ne naștem…

Și, iubiții mei, așa am ajuns iarăși la a spune un nu răspicat cărnii până la Paști! De mâine nu mai mâncăm carne, pentru că vrem să trăim deasupra trupului, adică duhovnicește. Dumnezeu să ne întărească și să ne bucure în postirea noastră! Iar dacă, cumva anume, cădem din postire, să ne ridicăm iarăși la postire, cu încredere în Dumnezeu! Căci El e întărirea și bucuria noastră pururea. Amin!

[1] Terminată la 20. 58, în zi de marți, pe 26 februarie 2019. Cer senin, plus 4 grade.

[2] A se vedea: http://www.secretulcunoasterii.ro/prof-dr-leon-danaila-sculptorul-de-creiere-daca-preotul-ii-citeste-unui-bolnav-sistemul-imunitar-al-acestuia-devine-mai-puternic/.

Iubiții mei[1],

parabola scripturală este un curs de inițiere în teologie făcut în aer liber. E un curs care nu e rostit de la catedră, ci în natură, stând sau mergând, ca o discuție de suflet între Cel care vorbește și cei care ascultă. E o punere în scenă a unei povestiri, aparent banale, dar care, în cele din urmă, te duce la realități și la concluzii profund teologice. Pentru că parabola nu își are adevărurile la vedere, ci în adâncul ei. Și aceasta, pentru că parabola e o problemă de interpretare și nu o snoavă. Pentru că Cel ce a rostit-o, Învățătorul întregii lumi, Domnul nostru Iisus Hristos, a căutat prin ea să ne ducă de la lucruri simple la cele mai complexe cu putință. Și a pus înțelegerile teologice înăuntrul ei, îmbrăcându-le în cuvinte.

Căci, semantic vorbind, parabola [παραβολή] este o mergere către [παρά] aruncare [βολή]. E o lansetă aruncată adânc în apa cunoașterii, pentru ca să prindem peștii înțelegerilor teologice. Căci povestirea aparent banală e aruncarea la distanță, e momeala, e captarea atenției noastre, pentru ca noi să facem o călătorie interioară spre înțelegerea ei.

Fiindcă Dumnezeu știe că nouă, oamenilor, ne plac poveștile. Ne place să ne scufundăm în ele și să le înțelegem. Tocmai de aceea, când suntem în mijlocul unui film sau al unui joc și cineva ne întrerupe, trăim frustrarea nemergerii până la capăt. Căci noi vrem să știm cum se termină, ce mai e de zis, cum se va sfârși. Și, mai ales, vrem un sfârșit clar și nu unul dubios al narațiunii. Pentru că numai sfârșiturile clare sunt de povestit.

De aceea și Domnul ne spune povestea Lui, parabola Lui încifrată până la capăt, pentru că parabola își are sensurile înăuntrul ei și nu în afară.

Pentru parabola de duminica trecută [Lc. 18, 10-13], indiciile despre înțelegerea ei sunt înainte [v. 9] și după parabolă [v. 14]. Conținutul parabolei lămurește faptul că îndreptarea omului este interioară și că e o realitate trăită în relația sa cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îl îndreaptă interior pe cel care se pocăiește cu adevărat.

Parabola de astăzi [Lc. 15, 11-32] însă, nu are indicii proprii de interpretare. Dar ea are același conținut, în esență, cu parabola oii celei pierdute [Lc. 15, 4-6] și a drahmei celei pierdute [Lc. 15, 8-9], care au același indiciu de înțelegere, în ambele cazuri postpus. Pentru că, în cazul oii celei pierdute, Domnul ne spune: „Vă zic vouă că așa bucurie va fi în cer pentru un păcătos pocăindu-se [Λέγω ὑμῖν ὅτι οὕτως χαρὰ ἔσται ἐν τῷ οὐρανῷ ἐπὶ ἑνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι], decât pentru cei 99 ai Drepților [de Drepți], care nu au nevoie de pocăință [ἢ ἐπὶ ἐνενήκοντα ἐννέα Δικαίοις, οἵτινες οὐ χρείαν ἔχουσιν μετανοίας]” [Lc. 15, 7, BYZ], pe când, în cazul drahmei celei pierdute, Domnul ne spune: „Așa, vă zic vouă, bucurie se face înaintea Îngerilor lui Dumnezeu [Οὕτως, λέγω ὑμῖν, χαρὰ γίνεται ἐνώπιον τῶν Ἀγγέλων τοῦ Θεοῦ] pentru un păcătos pocăindu-se [ἐπὶ ἑνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι]” [Lc. 15, 10, BYZ].

Dar toate cele 3 parabole ale lui Lucas 15 pornesc de la acest fapt: „Și erau apropiindu-se Lui [de El] toți vameșii și păcătoșii, [pentru] a-L auzi pe El. Și cârteau fariseii și cărturarii, zicând că: «Acesta pe cei păcătoși îi primește și mănâncă [cu] ei»” [Lc. 15, 1-2]. Iar pentru ca Domnul să le explice și să ne explice că motivul pentru care sta de vorbă cu ei, cu cei păcătoși, era mântuirea lor, Domnul a spus aceste trei parabole pentru a vorbi despre bucuria lui Dumnezeu pentru pocăința oamenilor.

Pentru că tot ceea ce trăim noi în sufletul, în trupul și în viața noastră, are legătură cu Dumnezeu, cu Cel care ne-a zidit pe noi. Iar când Domnul a vorbit despre bucuria Îngerilor pentru pocăința oamenilor, El a vorbit despre bucuria Lui imensă pentru schimbarea oamenilor în bine. Căci Îngerii lui Dumnezeu se bucură de ceea ce se bucură și Dumnezeu. Și, vorbind despre Îngerii Lui, El a vorbit despre Sine, despre cum receptează El începutul mântuirii noastre și, implicit, întreaga noastră mântuire în relația cu El.

Pentru că scopul parabolei de astăzi nu a fost numai acela de a prezenta la modul foarte pozitiv pocăința oamenilor, ci și de a prezenta la modul foarte pozitiv sfințenia oamenilor, trăirea lor în sfințenie. Căci, ca și în cazul vameșului și a fariseului, problema de fond a parabolei de astăzi nu e una morală, ci ontologică. Pentru că îndreptarea e o realitate ontologică. E ceea ce se produce cu noi, prin Botez, în cadrul căruia suntem făcuți duhovnicești din oameni trupești.

Însă, când ești fiu al lui Dumnezeu prin har, cum sunt cei doi din parabola de azi [Lc. 15, 11], iar tu, cel mai tânăr [ὁ νεώτερος] [Lc. 15, 12, BYZ], îți faci de cap și apoi înțelegi că ai greșit profund, venirea în sine [Lc. 15, 17] înseamnă întoarcerea ta ontologică la comuniunea cu Dumnezeu prin Taina Pocăinței. Pentru că, iertat fiind de păcate, de Dumnezeu prin Duhovnicul tău, tu, cel care te pocăiești, ești umplut iarăși de slava Lui. Iar îndreptarea prin har e mereu ontologică, pentru că înseamnă o întoarcere la viața duhovnicească, la creșterea în sfințenie în relația cu Dumnezeu.

Dar Domnul în niciun caz – în comparație cu mulți comentatori actuali ai parabolei – nu a minimalizat sfințenia în această parabolă. Căci pocăința e o faptă a sfințeniei, dar nu singura. Iar fiul cel mai mare sau cel mai bătrân [ὁ πρεσβύτερος] [Lc. 15, 25, BYZ] este omul sfințeniei, e omul care trăiește în ascultare de Dumnezeu. Fapt recunoscut de Tatăl său, de Dumnezeu: „tu totdeauna ești cu mine [σὺ πάντοτε μετ᾽ ἐμοῦ εἶ] și toate cele ale mele ale tale este [καὶ πάντα τὰ ἐμὰ σά ἐστιν] [sunt]” [Lc. 15, 31, BYZ]. Pentru că cei Sfinți au toate cele ale lui Dumnezeu, în afară de existența de sine, care e proprie numai lui Dumnezeu. Căci numai Dumnezeu este veșnic viu și nefăcut de nimeni, pe când noi toți suntem făpturile mâinilor Sale.

Tocmai de aceea, trăind în sfințenie și fiind mereu cu Dumnezeu, fiul cel mai bătrân e plin de dreptatea lui Dumnezeu. El vrea să se facă voia lui Dumnezeu și nu voia lui. De aceea, el Îi spune Tatălui ceresc, lui Dumnezeu: „«Iată [Ἰδού], de atâția ani îți slujesc ție [τοσαῦτα ἔτη δουλεύω σοι] și niciodată porunca ta [nu] am trecut [καὶ οὐδέποτε ἐντολήν σου παρῆλθον], iar mie niciodată [nu] mi-ai dat un ied [καὶ ἐμοὶ οὐδέποτε ἔδωκας ἔριφον], ca să mă înveselesc cu prietenii mei [ἵνα μετὰ τῶν φίλων μου εὐφρανθῶ]! Dar când fiul tău acesta, care a mâncat avuția ta cu curvele [ὁ καταφαγών σου τὸν βίον μετὰ πορνῶν], a venit, ai înjunghiat lui vițelul cel îngrășat»” [Lc. 15, 29-30].

Însă acesta nu e un reproș din partea fiului sfințeniei, ci o uimire! Pentru că el este uimit de mila, de iertarea lui Dumnezeu, de primirea la El a celor păcătoși care se pocăiesc. Pentru că și cei Sfinți au nevoie în mod continuu de luminarea lui Dumnezeu.

Și după ce Dumnezeu îl luminează pe omul Sfânt și îi spune: „«Copile [Τέκνον], tu totdeauna ești cu mine [σὺ πάντοτε μετ᾽ ἐμοῦ εἶ] și toate cele ale mele ale tale este [καὶ πάντα τὰ ἐμὰ σά ἐστιν] [sunt]! Dar să ne înveselim și să ne bucurăm se cuvenea, că[ci] fratele tău acesta mort era și a înviat și pierdut era și a fost aflat»” [Lc. 15, 31-32], parabola se încheie…Dar, cu siguranță, cel Sfânt a primit luminarea lui Dumnezeu și a făcut ascultare de El. Pentru că a învățat de la El, din modul cum El se comportă față de oameni, că Dumnezeu nu e numai Drept, ci e și Bun și Multmilostiv și Multiubitor cu oamenii.

Cartea Sfântului Profet Ionas se termină ca parabola de față: fără deznodământ. Sfântul Ionas și-a cerut moartea, pentru că soarele l-a dogorit cu putere [Ionas 4, 8]. Și când credea că întristarea lui e „corectă”, Domnul îi spune Sfântului Ionas: „Ție ți-a fost milă de o tărtăcuță pentru care n-ai pătimit rău pentru ea și nu ai hrănit-o pe ea. Care s-a făcut sub noapte și sub noapte a pierit. Dar Eu [cum] nu voi milui pe Ninevi, cetatea cea mare, în care locuiesc mai mult de 120.000 de oameni – care nu au cunoscut dreapta lor de stânga lor – și dobitoace multe?” [Ionas 4, 10-11]. Și cu glasul lui Dumnezeu se termină cartea lui Ionas, ca și în parabola fiului risipitor! Însă, Sfântul Profet Ionas e Sfântul lui Dumnezeu, e pomenit de Biserică pe 21 septembrie[2] și nu a rămas un neascultător de Dumnezeu, așa cum poate părea din sfârșitul cărții sale. Tot la fel, fiul sfințeniei din parabola de azi nu rămâne distant față de pocăința fratelui său, atunci când e chemat de Tatăl lor la comuniune, ci el îl îmbrățișează ca și Tatăl lor. Pentru că Sfinții sunt mereu cu Dumnezeu și toate ale Lui sunt și ale Lor, pentru că fac în toate voia Lui. Dar pentru ca să facă voia Lui, ei au nevoie de luminarea Lui, după cum avem și fiecare dintre noi.

Căci fiul cel păcătos, prin viața lui departe de Dumnezeu, ne vorbește despre pericolele sfințeniei. Pentru că oricând putem cădea, putem derapa de la viața cu Dumnezeu, datorită unui gând, a unei imagini, a unui imbold de-o secundă. Pe când întoarcerea și primirea lui prin pocăință ne vorbesc despre începutul sfințeniei. Însă viața fiului celui Sfânt e viața continuă în sfințenie, care, oricât de multe osteneli ascetice ar avea, are mereu nevoie de luminarea lui Dumnezeu. Căci la pocăință venim tot prin luminarea lui Dumnezeu iar, prin luminările multiple ale Sale și prin vederile cele dumnezeiești dăruite nouă, noi putem crește în sfințenie.

Așadar, iubiții mei, dacă de la fariseu și de la vameș am luat lucrurile lor cele bune și ne-am lepădat de cele rele, adică de aroganță, de autosuficiență, de formalism, tot la fel să luăm și azi pocăința și încrederea în mila lui Dumnezeu de la fiul cel mic, iar de la fiul cel mare viața continuă în sfințenie și așteptarea mereu a luminărilor lui Dumnezeu, pentru ca să ne schimbăm continuu potrivit lor! Pentru că parabolele Domnului nu sunt moralizatoare, ci mântuitoare. Ele nu urmăresc o schimbare a noastră de fațadă, ci una de fond.

Tocmai de aceea, tinerii au repulsie pentru moralismul predicatorial. Căci ei consideră că noi, cei maturi, îi oprim de la experiențe. Că suntem „invidioși” pe puterea lor de a experimenta. Numai că, ceea ce pentru tineri e moralism neavenit sau ieftin, pentru adulți e dramă, e suferință, e luptă continuă cu patimile.

Copilul, adolescentul, tânărul vor să guste și ei din viață și nu au încredere în amărăciunea noastră față de păcat. Și cu cât se luptă mai abitir cu părinții, cu rudele, cu profesorii, cu prietenii, cu societatea în ansamblul ei, cu atât păcătuiesc mai rău. Filme, reviste, cărți, oameni îi învață rebeliunea, îi învață experimentul mortal, iar ei cred că e ceva „bun” în a te împotrivi, în a fi contra, în a nu asculta de glasul experienței.

Și, căzând în aceleași erori ca și cei maturi, aduc războiul în ei înșiși, aduc moartea în ființa lor, și din ea nu pot ieși decât ascultând de glasul lui Dumnezeu, de glasul experienței ascetice. Pentru că neascultarea se vindecă prin ascultare, plăcerea se vindecă prin durere, excesul prin austeritate, moartea noastră prin viața lui Dumnezeu, adică prin slava Lui primită în Biserica Sa.

Nu, Biserica nu propovăduiește o morală ipocrită și nici vetustă, ci un mod de viață care te umple de sfințenie! Un mod continuu actual de viață cu Dumnezeu, Cel pururea viu și Care ne umple pe noi de viața Lui cea veșnică.

De aceea, drumul nostru ascetic spre Paști nu înseamnă urmărirea unei diete, ci trăirea bisericească a vieții cu Dumnezeu. Nu vom mai mânca carne, nici brânză, nici ouă, nici lapte, nici pește, nu vom mai trăi plăceri sexuale, nu vom mai agrea luxul și nici îmbuibarea, vom trăi fără petreceri lumești, dar cu bucurii duhovnicești zilnice. Căci viața bisericească este viața care te îndumnezeiește. Viața cu Dumnezeu e viața care te face Sfânt. Iar noi, trăind în harul lui Dumnezeu, dorim să ne umplem continuu de sfințenia lui Dumnezeu și să fim veșnic cu El.

Pregătiți-vă pentru marea postire a Bisericii! Lărgiți-vă inimile prin milostenie și prin iertare! Faceți-vă mintea proprie rugăciunii și citirilor teologice! Pentru că Domnul vrea să postim cu bucurie, cu veselie sfântă, ca niște oameni care trăiesc Nunta Mirelui Bisericii în ei înșiși. Amin!

[1] Începută la 7. 05 minute, în zi de miercuri, pe 20 februarie 2019, cer senin, 3 grade.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/700/sxsaintinfo.aspx și https://doxologia.ro/sfantul-proroc-iona.