Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Întâmpinarea Domnului [2019]

Iubiții mei[1],

Întâmpinarea Domnului [Ἡ Ὑπαπαντὴ τοῦ Κυρίου][2], praznicul de azi, ne spune că s-au împlinit 40 de zile de la Nașterea Domnului. Căci de pe 25 decembrie, până la sfârșitul lunii, sunt 7 zile, 7 + 31 ale lui ianuarie sunt 38, plus două ale lunii februarie sunt 40 de zile. Căci se includ în acest număr și prima și ultima zi, adică cele două praznice: al Nașterii Domnului și cel de astăzi.

Iar evenimentul hristologic pe care îl retrăim acum a fost descris de Sfântul Lucas, în Evanghelia sa, în acești termeni:

„22. Și când s-au împlinit zilele curățirii lor, după legea lui Moisis, L-au adus pe El întru Ierosolima [ἀνήγαγον αὐτὸν εἰς Ἱεροσόλυμα], [ca] să stea înaintea Domnului [παραστῆσαι τῷ Κυρίῳ]

23. – precum a fost scris în legea Domnului, că „Tot [cel de parte] bărbătească deschizând pântecele [Πᾶν ἄρσεν διανοῖγον μήτραν], va fi chemat Sfântul Domnului [γιον τ Κυρίῳ κληθήσεται] –

24. și să dea jertfă, după [cum] a fost spus în legea Domnului: „O pereche de turturele sau doi pui de porumbițe [Ζεῦγος τρυγόνων ἢ δύο νεοσσοὺς περιστερῶν]”.

25. Și iată, era un om în Ierusalim [Ἱερουσαλήμ], al cărui nume [era] Simeon [Συμεών]! Și omul acesta [era] Drept și evlavios [Δίκαιος καὶ εὐλαβής], așteptând Mângâierea lui Israil [προσδεχόμενος Παράκλησιν τοῦ Ἰσραήλ], și Duhul Sfânt era în el [καὶ Πνεῦμα ἦν Ἅγιον ἐπ᾽ αὐτόν].

26. Și era el înștiințat de către Duhul Sfânt [καὶ ἦν αὐτῷ κεχρηματισμένον ὑπὸ τοῦ Πνεύματος τοῦ Ἁγίου], [că] nu [are] să vadă moartea înainte să vadă pe Hristosul Domnului [μὴ ἰδεῖν θάνατον πρὶν ἢ ἴδῃ τὸν Χριστὸν Κυρίου].

27. Și a venit [el] în Duhul întru templu [καὶ ἦλθεν ἐν τῷ Πνεύματι εἰς τὸ ἱερόν]; și când să aducă părinții pe copilul Iisus, [ca] să facă ei după obiceiul legii pentru El,

28. și el L-a primit pe El întru brațele sale, și a binecuvântat pe Dumnezeu, și a zis:

29. „Acum eliberezi pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace [Νῦν ἀπολύεις τὸν δοῦλόν Σου, Δέσποτα, κατὰ τὸ ῥῆμά Σου, ἐν εἰρήνῃ],

30. că au văzut ochii mei mântuirea Ta [ὅτι εἶδον οἱ ὀφθαλμοί μου τὸ σωτήριόν Σου],

31. pe care ai pregătit-o înaintea feței tuturor popoarelor [ὃ ἡτοίμασας κατὰ πρόσωπον πάντων τῶν λαῶν],

32. lumină întru descoperirea neamurilor [φῶς εἰς ἀποκάλυψιν ἐθνῶν] și slava poporului Tău Israil [καὶ δόξαν λαοῦ Σου Ἰσραήλ]”.

33. Și era[u] Iosif și Maica Lui minunându-se de cele spuse despre El.

34. Și Simeon i-a binecuvântat pe ei și a zis către Mariam, Maica Lui: „Iată, Acesta [este] pus întru căderea și ridicarea multora în Israil [Ἰδού, οὗτος κεῖται εἰς πτῶσιν καὶ ἀνάστασιν πολλῶν ἐν τῷ Ἰσραήλ] și întru semn al vorbirii împotrivă [καὶ εἰς σημεῖον ἀντιλεγόμενον]!

35. Dar și însuși sufletul tău va fi străpuns de sabie [καὶ σοῦ δὲ αὐτῆς τὴν ψυχὴν διελεύσεται ῥομφαία]; ca să se descopere gândurile din multe inimi [ὅπως ἂν ἀποκαλυφθῶσιν ἐκ πολλῶν καρδιῶν διαλογισμοί]”.

36. Și era Anna Profetesa [Ἅννα Προφῆτις], fiica lui Fanuil [Φανουήλ], din seminția lui Asir [Ἀσήρ] – aceasta [fiind] înaintată în zile multe, trăind cu bărbat [doar] 7 ani de la fecioria ei,

37. și ea [fiind] văduvă ca de 84 de ani –, care nu se depărta de templu, slujind noaptea și ziua [în] postiri și [în] rugăciuni.

38. Și aceasta, apropiindu-se [în] acel ceas, mulțumea Domnului și vorbea despre El tuturor celor care așteptau răscumpărare în Ierusalim” [Lc. 2, 22-38, BYZ].

Însă Evanghelia zilei, după cum se observă, nu vorbește despre întâmpinarea Domnului, ci despre primirea Lui în brațe de către Sfântul Simeon [Lc. 2, 28]. De unde Sfântul Simeon, pomenit pe 3 februarie, are titulatura de Θεοδόχος[3] [Teodohos], care înseamnă Primitorul de Dumnezeu. Pentru că supranumele de Teodohos s-a format tocmai de la verbul δέχομαι [a primi], care în Lc. 2, 28 este la aorist, sub forma ἐδέξατο. Căci avem: și Simeon „ἐδέξατο Αὐτὸ εἰς τὰς ἀγκάλας αὐτοῦ [L-a primit pe El întru brațele sale]” [Lc. 2, 28, BYZ].

– De ce însă titlul praznicului de azi nu este Primirea în brațe a Domnului, ci este Ἡ Ὑπαπαντὴ τοῦ Κυρίου καὶ Θεοῦ καὶ Σωτῆρος ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ [Întâmpinarea Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos][4]?

– În Mineiul românesc din 1929 titlul praznicului de azi este „Întâmpinarea Domnului nostru Iisus Hristos, când L-a luat Simeon în brațele sale”[5]. Pentru că s-a simțit nevoia să se pună semnul de egalitate între întâmpinarea și primirea Lui în brațe. Sau ca să se exprime ce înseamnă întâmpinarea Lui: primirea Sa în brațe de către Sfântul Simeon. Sau, mai bine zis, recunoașterea Lui prin luminare dumnezeiască și primirea Sa în brațele sale. Căci asta ne spune Sfântul Lucas: că Sfântul Simeon, fiind plin de harul Duhului Sfânt, luminat de Duhul Sfânt, a venit în templu în acea clipă și L-a recunoscut pe El, a înțeles că El este Mângâierea lui Israil, că El este Hristos și L-a primit în brațele sale [Lc. 2, 25, 27-28, BYZ].

La Vecernia Mică a praznicului de azi se vorbește numai despre primirea Lui în brațe de către Sfântul Simeon. Însă, în a 3-a cântare a Vecerniei Mari a praznicului de azi apare forma verbală συναντηθῶμεν [să întâmpinăm][6]. De la verbul συναντάω, care înseamnă a întâlni sau a întâmpina pe cineva anume. Și cântarea aceasta ne îndeamnă „să întâmpinăm lui [pe] Hristos [Χριστῷ συναντηθῶμεν] și să-L primim pe El [καὶ δεξώμεθα Αὐτόν]”[7].

Căci, indubitabil, ca să primești pe cineva în brațele tale, pentru a-l îmbrățișa și a-i vorbi, mai întâi trebuie să îl aștepți și să-l întâmpini, să îi ieși în față. Iar așteptarea Sfântului Simeon era dumnezeiască! Pentru că el trăia „așteptând Mângâierea  lui Israil [προσδεχόμενος Παράκλησιν τοῦ Ἰσραήλ] și Duhul Sfânt era în el [καὶ Πνεῦμα ἦν Ἅγιον ἐπ᾽ αὐτόν]” [Lc. 2, 25, BYZ]. Era așa cum ar trebui să fim noi în fiecare zi: plini de slava lui Dumnezeu și așteptând venirea Lui întru slavă. Pentru că Domnul ne-a poruncit: „Așadar, privegheați [γρηγορεῖτε], că[ci] nu ați cunoscut ziua [ὅτι οὐκ οἴδατε τὴν ἡμέραν], nici ceasul [οὐδὲ τὴν ὥραν], în care Fiul omului vine [ἐν ᾗ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἔρχεται]!” [Mt. 25, 13, BYZ]. Și dacă nu cunoaștem ziua venirii Lui, atunci pe fiecare zi trebuie să o așteptăm.

Iar Sfântul Simeon fusese „înștiințat de către Duhul Sfânt [κεχρηματισμένον ὑπὸ τοῦ Πνεύματος τοῦ Ἁγίου], [că] nu [are] să vadă moartea înainte să vadă pe Hristosul Domnului [μὴ ἰδεῖν θάνατον πρὶν ἢ ἴδῃ τὸν Χριστὸν Κυρίου]”. [Lc. 2, 26, BYZ]. El primise o descoperire dumnezeiască prin care fusese încredințat despre venirea lui Hristos[8]. Și privegherea lui, continua lui așteptare, era o continuă pregătire pentru întâmpinarea Domnului. Căci el înțelesese faptul că nu poți să Îl vezi și să Îl înțelegi pe Dumnezeu întrupat, dacă nu trăiești în slava lui Dumnezeu.

Așadar, praznicul de azi se numește Întâmpinarea Domnului pentru a se sublinia continua așteptare, priveghere a Sfântului Simeon și continua lui pregătire interioară pentru înțelegerea Sa. Continua punere a noastră în situația de a-L primi pe Domnul în viața noastră. Căci înainte de a-L primi și de a-L înțelege, noi trebuie să Îl căutăm și să Îl dorim continuu. Tocmai de aceea, viața ortodoxă e o viață teologică, pentru că e o continuă cunoaștere a lui Dumnezeu, o continuă dorire a Lui, pentru ca El să vină în noi și să fie cu noi pentru toți vecii. Căci Dumnezeu nu voiește ca noi doar să Îl căutăm și să Îl dorim, ci, în primul rând, ca El să facă casă cu noi. Să Își facă în noi casă, noi să fim casa Lui cea rațională și așa să trăim noi aici și în veșnicie: ca biserici sfinte ale lui Dumnezeu.

Iar pregătirea noastră ascetico-teologică pentru a ne împărtăși cu Domnul ne spune, în subsidiar, că nu putem să îi înțelegem și să îi iubim pe oameni, dacă nu stăm în continuu în starea de deschidere față de ei. În starea de a fi dialogici.

Căci tot canonul nostru liturgic și toată pregătirea noastră teologică și toată starea noastră interioară pentru a ne împărtăși cu Domnul se rezumă la a-L dori pe El cu înfocare, cu multă iubire dumnezeiască. De a-L dori în cunoștință de cauză, conștienți de faptul că nu putem trăi fără El, fără Dumnezeul iubirii noastre. Că nu putem și nici nu vrem să trăim fără El!

De aceea, a trăi în curăție și în sfințenie înseamnă pentru noi o continuă pregătire pentru a fi cu El și o continuă acceptare a ceea ce ne învață El, când Îl primim în noi în mod euharistic. Căci împărtășirea cu Domnul nu înseamnă doar mâncarea Lui, după care putem trăi oricum, ci rămânerea Lui cu noi și în noi. Și dacă Domnul, cu Care noi ne-am împărtășit, rămâne în noi, El rămâne în casa noastră așa cum rămâne prietenul nostru cel mai iubit.

– Și când vine la noi prietenul nostru cel mai iubit, cum ne comportăm față de el?

– Suntem numai ochi și urechi, îl sorbim din priviri, ne comportăm în așa fel încât el să simtă toată iubirea pe care i-o purtăm și vorbim cu el îndelung! Pentru că venirea și rămânerea lui la noi ne bucură, ne împlinește și ne întărește duhovnicește.

– Însă de ce ne comportăm astfel cu omul acesta?

– Pentru că îl înțelegem în mod profund și în mod continuu suntem deschiși spre înțelegerea lui. Nu îl considerăm un obiect sau o carte pe care o cunoaștem pe de rost, ci o continuă noutate!

De aceea, cine consideră cărțile Bisericii o continuă noutate, o taină mereu vie și înveselitoare, e semn că înțelege comoara ascunsă în țarină [Mt. 13, 44]. Și ca să înțelegi miezul Scripturii, vorba unui pastor adventist[9], trebuie să nu mănânci și coaja, cât și miezul pepenelui verde, al lubeniței. Ci coaja, adică literalitatea Scripturii, trebuie dată la o parte, trebuie depășită, pentru a ne bucura de miezul dumnezeiesc al Scripturii.

Iar cine mănâncă Scriptura ca pe o masă dumnezeiască și bea slava lui Dumnezeu din toate cărțile și din tot cultul și din toată viața Bisericii, acela este cu Dumnezeu, căci El locuiește cu acest credincios al Lui. Așa că, dacă vrem să știm cine sunt credincioșii lui Dumnezeu, trebuie să îi lăsăm pe oameni să ne vorbească despre relația lor cu Dumnezeu.

Și ca să îi înțelegem pe oameni trebuie să trecem dincolo de cuvintele lor, dincolo de stângăciile sau de elocvența cu care își exprimă experiențele, pentru a pătrunde la masa de taină a ființei lor. Adică acolo unde ei sunt cu adevărat și nu mai au nicio mască și niciun ascunziș.

Pentru că oamenii, dacă dorești cu adevărat, te lasă să intri în ființa lor. Te lasă să intri cu sau fără prea multe cuvinte. Dar această intrare se numește…dragoste! Pentru că ei te lasă să intri în ei, dar pentru ca să rămâi acolo, în ei înșiși.

Numai că marea dragoste față de oameni se naște din incomprehensibila dragoste a lui Dumnezeu față de oameni. Pentru că „El ne-a iubit pe noi mai întâi” [I In. 4, 19, BYZ] și a vărsat în noi din belșug [Tit. 3, 6] slava Lui cea dumnezeiască, învățându-ne să ne iubim unii pe alții. Și când ne iubim duhovnicește, când ne iubim unii pe alții trăind în slava lui Dumnezeu, atunci ne și înțelegem în mod profund unii pe alții și ne respectăm cu adevărat nevoințele noastre cele văzute și nevăzute pentru a trăi în mod evlavios.

Căci oamenii te pot respecta pentru ceea ce faci, pentru ceea ce înțeleg că ești…dar te iubește cu adevărat cine te vede în adâncul tău. Și cine te înțelege cu adevărat, te și iubește cu adevărat și te poartă în sine oriunde merge.

De aceea, când mărturisim că trăim cu Dumnezeu, că El e în noi și cu noi, putem da detalii. Enorm de multe detalii despre această realitate. Ca atunci când iubești pe cineva și poți vorbi ore la rând despre el, despre cum e el, despre cum îl simți tu, despre cum îl înțelegi și îl porți în tine.

De aceea, când Sfântul Simeon trăia „în Duhul [ἐν τῷ Πνεύματι]” [Lc. 2, 27, BYZ], întru slava lui Dumnezeu, și vedea, prin Duhul, pe Fiul Tatălui, el trăia creștinește, trăia ortodox și de aceea îi vedea duhovnicește pe oameni. Pentru că noi suntem chemați de Dumnezeu ca astfel să îi privim pe oameni: duhovnicește! Tot timpul să îi vedem astfel! Să îi vedem dincolo de aparențe, dincolo de cuvinte, dincolo de trupul lor și de faptele lor, adică în adâncul sufletului lor. Fiindcă numai astfel cunoaștem oameni și nu statui.

Dar viața de zi cu zi ne arată că suntem foarte orbi în ceea ce privește cunoașterea oamenilor. Că habar n-avem cine e cel de lângă noi. Primim lângă noi tot felul de perverși, de prefăcuți, de tulburați mental, de incompetenți și spunem despre ei…„lucruri mari”. Spunem despre ei că sunt „prietenii noștri”…

De ce am face acest lucru, dacă am înțelege cu adevărat cu cine avem de-a face? Da, îmi puteți spune că școala de lingușeală[10] te catapultează în multe locuri unde n-ai putea să ajungi niciodată! Așa este! Dacă renunți la a avea coloană vertebrală și la respectul de sine, poți să devii o omidă din punct de vedere moral, care se arcuiește oriunde e nevoie.

Dar dacă un om vrea să fie onest cu sine, de ce și-ar alege ca „prieteni” niște orori de oameni, dacă înțelege cine sunt? Și îi alege pe cei care nu trebuie, tocmai pentru că nu înțelege cine sunt.

Și toată lipsa noastră de dialog, de bun simț, de onestitate, de credibilitate, de dăruire stă în faptul că nu ne pregătim pentru nimic. Nu ne pregătim pentru niciun dialog crucial. Nu ne pregătim pentru nicio mare iubire. Că nu așteptăm nicio minune în viața noastră.

Și dacă nu așteptăm nicio minune…de aceea nu vedem niciun Înger printre noi, niciun Sfânt, niciun om de încredere, pentru că toți sunt…ca noi…

Și cum suntem noi….dacă credem că toți sunt „ca noi”?…Cum ai putea să creditezi pe cineva din punct de vedere moral și să îl promovezi într-o anume funcție, dacă tu nu înțelegi cine e omul? Și astfel, pentru că nu înțelegem oamenii, ne luăm după CV-ul lor, mai mult sau mai puțin periat, contrafăcut, după ce spun unul sau altul despre ei, după ce ni se pare nouă că sunt ei…dar nu după cine sunt ei…Căci chiar dacă stăm de vorbă cu oamenii, ei rămân ei…iar noi suntem bâtă la înțelegerea lor.

De aceea, lecțiile deschise, predicile, conferințele, sesiunile științifice sunt pentru oameni care înțeleg și sunt dornici să se schimbe interior. Sunt pentru oameni avizi de cunoaștere. Pentru cei orbi la înțelegere, toată știința, școala și specializarea sunt o pierdere de timp. Pentru că nu vor și nici nu pot să înțeleagă, atâta timp cât nu au început, din primii ani ai vieții lor, înțelegerea serioasă a lumii.

De aceea, eu nu cred că bătrânii nu se pot schimba. Orice om onest, la orice vârstă, se poate schimba radical! Dacă Dumnezeu te luminează, te schimbi peste noapte. Însă nu se schimbă prea ușor cei anchilozați încă din pruncia lor. Cei care și-au adormit dorința de a cunoaște, de a iubi, de a se dărui. Pentru că au ales să trăiască împotriva firii, adică a bucuriei de a cunoaște și de a iubi oamenii.

Și eu am fost dintotdeauna cutremurat de oamenii cu potențe, care se sinucid interior. De cei care, pentru a trăi liniștiți, la căldurică, la adăpost de ura și invidia oamenilor, au ales…să nu facă mai nimic din ce erau capabili. Și privesc inactivitatea lor, păstrarea lor în apa de la mal, risipirea de sine pe tot felul de prostii…pentru ca „să nu aibă probleme”. Și ca să nu aibă…atunci nu au nimic de făcut și de spus…

Dramatic!…E dramatic să privești un ocean de oameni, care ar putea muta munții, care ar putea face lucruri admirabile, cum mor interior din lipsă de…muncă. De muncă zilnică. De muncă interioară, de munca aceea care ne zidește ca ființe dumnezeiești.

De aceea, iubiții mei, mai înainte ca să ne plângem că nu suntem înțeleși și iubiți, să ne analizăm ieșirea spre oameni! Ce facem noi ca să fim iubiți și admirați? Ce facem noi pentru oameni, ca ei să ne admire și să ne iubească? Ce facem pentru părinții noștri, pentru copiii noștri, pentru soțiile noastre? Ce facem noi pentru societatea în care trăim? De ce ne-ar iubi cineva, dacă suntem ca o Siberie în materie de iubire? De ce ne-ar plânge cineva la mormânt, dacă nu ne-am dăruit nimănui?

Chiar așa! De ce ne-ar pomeni cineva după moarte, dacă nu suntem relevanți pentru oameni și după moartea noastră? Căci, să zicem, te mai ține minte nepotul tău, pentru că a aflat despre tine de la părinții lui…Dar cum să afle unul despre tine peste o sută sau peste o mie de ani, dacă tu ai făcut degeaba umbră pământului? Viitorimea va auzi doar despre cei care acum fac lucruri reprezentative pentru viitor. Și vor fi uimiți doar de cei care și-au depășit veacul, doar de cei care au fost cu ani lumină înaintea altora. Ceilalți intră în uitare, sunt ca și când n-ar fi fost, pentru că numai Dumnezeu îi mai ține minte pe toți.

Însă, istoria are veșnicie! Și în veșnicia lui Dumnezeu intră cei care, acum, se fac intimii lui Dumnezeu. De aceea, dacă vrem să îmbrățișăm, avem timp și avem și pe cine. Putem să începem cu orice om îmbrățișarea noastră, pentru că ea ne va conduce la Dumnezeu. Amin!


[1] Începută la ora 16.00, în zi de miercuri, 30 ianuarie 2019, cer înnorat, 6 grade.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1987/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1999/sxsaintinfo.aspx.

[4] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Feb/Feb02.html.

[5] Mineiul lunii februarie, ed, BOR 1929, p. 19.

[6] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Feb/Feb02.html.

[7] Ibidem.

[8] Părintele Ilie Cleopa, citând o sursă patristică,  spunea că Sfântul Arhanghel Gavriil i-a vestit nașterea lui Hristos pe când Sfântul Simeon avea 77 de ani. Și că el a mai trăit 283 de ani, adică 360 cu toții, până când L-a înțeles și L-a văzut și L-a primit în brațe pe Domnul în templu. A se vedea: https://doxologia.ro/viata-bisericii/predici/intampinarea-domnului-unirea-omului-cu-dumnezeu.

[9] A se vedea aici predica sa: https://www.youtube.com/watch?v=9YPuZ-TLfH4, în care s-a confesat despre episodul cu germanca și pepenele verde.

[10] Au prins realitatea patimii: https://www.youtube.com/watch?v=BQvp0zsscbw.

Did you like this? Share it:

Previous

Lucas 23, 1-22, cf. BYZ

Next

Predică la Duminica a XXXII-a după Cincizecime [2019]

8 Comments

  1. Daria

    Adevărat ați subliniat, Părinte Dorin: ne trebuie continua așteptare a lui Dumnezeu, continua priveghere și pregătire interioară pentr El, așa cum Sfântul Simeon, trăind peste 300 de ani, nu a obosit și nu s-a plictisit să Îl aștepte pe Hristos. S-a răcit în noi dorul de Dumnezeu, nu mai avem râvnă pentru a primi și a vedea slava Lui, ne iau ochii și mințile cele trecătoare ale lumii. Să fiți sănătos și plin de toată bucuria dumnezeiască! Doamne ajută, binecuvântați și vă rugați pentru noi, păcătoșii!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Numai bine, Doamnă Daria! Multă sănătate și bucurie! Dumnezeu să vă întărească în toate zilele și să vă lumineze cu harul Său!

  2. Ier. Grigorie

    Așteptarea Sfântului Simeon e uluitoare, dacă ne uităm la noi că nu suntem în stare să avem răbdare niciun pic. Sfântului Petru Athonitul i-a descoperit Sfântul Nicolae într-o vedenie că rugăciunea Sfântului Simeon e mai puternică înaintea lui Dumnezeu decât a lui. Deci aveți dreptate să afirmați că Sfântul Simeon a trăit creștinește și ortodox, deși el n-a fost botezat, dar a fost luminat de harul Duhului Sfânt și l-a primit pe Hristos ca prunc în brațe. Doamne ajută! Mult har și spor în minunata lucrare online pe care o faceți!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc foarte mult, Preacuvioase Părinte Grigorie! Numai bine și multă bucurie!

  3. Justin

    Doamne ajută! Am avut și eu ocazia de mai multe ori până acum să văd oameni care și-au ales cariere foarte îndepărtate de vocația lor sau care au renunțat pur și simplu la ceea ce și-ar fi dorit să facă pentru că părinții sau familia au insistat sau alții i-au sfătuit că trebuie să facă altceva, ce se caută, sau trebuie să își păstreze un low profile ca să nu deranjeze pe nimeni. E dureros mai ales să vezi că nu au deloc senzația că se întâmplă ceva foarte grav în viața lor, că renunță la împlinirea și fericirea sufletelor lor pentru ce vor alții, care nu îi stimează ca oameni de valoare ci doar încearcă să îi niveleze, să îi aducă la pragul de mediocritate generală. Dar mai ales e foarte dureros când privești și nu poți să faci nimic pentru ei… Doamne ajută, Părinte! Mulțumim pentru toate!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Și eu vă mulțumesc, Domnule Justin, pentru comentariul dumneavoastră plin de nuanțe! Mult spor în toate!

  4. Andrei George

    Binecuvântați! Mă gândesc că numele Sfântului Simeon înseamnă „semn”, iar dacă s-ar putea spune că cei din Ierusalim n-au crezut pe magi pentru că erau păgâni, n-au crezut steaua pentru că nu credeau în astrologie, în schimb ar fi trebuit să creadă în acest „semn” dumnezeisc al unui Sfânt Părinte de 360 de ani și care cunoștea Scripturile, pentru că le si tradusese din ebraică în greacă. Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Da, ar fi trebuit să creadă în mărturia lui! Numai bine, Domnule Andrei! Dumnezeu să vă întărească și să vă bucure pururea!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno