Iubiții mei[1],

când ești mic de statură [Lc. 19, 3, BYZ] și urât de oameni și toți te socotesc un păcătos notoriu [Lc. 19, 7], cu care nu e bine să ai de-a face, așa cum îl socoteau pe Zacheos [Ζακχαῖος], ai foarte multe dezavantaje sociale. Pentru că toți fac front comun să te marginalizeze. În ciuda bogăției sale [Lc. 19, 2], toți îl considerau un păcătos [Lc. 19, 7], un om nedrept.

Și așa și era! Pentru că atunci când a fost luminat de Dumnezeu și a început să se pocăiască pentru păcatele sale, el a recunoscut: „Iată [Ἰδού], cele jumătate ale averilor mele [τὰ ἡμίση τῶν ὑπαρχόντων μου], Doamne [Κύριε], le dau săracilor [δίδωμι τοῖς πτωχοῖς]! Și dacă pe al cuiva [de la] cineva l-am smuls [καὶ εἴ τινός τι ἐσυκοφάντησα], îl dau înapoi împătrit [ἀποδίδωμι τετραπλοῦ]” [Lc. 19, 8, BYZ]. Iar când smulgi lucruri de la alții, când le iei cu forța, prin diverse tertipuri, ești un om nedrept, pentru că îi nedreptățești pe oameni.

Și noi știm extrem de bine ce înseamnă să ceri șpagă pentru un loc de muncă sau pentru o favoare anume: să îl minimalizezi pe cel din fața ta. Să îl socotești o marfă. Un obiect vandabil.

Și, privindu-l de sus, îi ceri bani în mod nesimțit pentru ca el să existe, pentru ca să se facă sănătos, pentru ca să poată intra într-o slujire sau într-o funcție.

Însă, în fața lui Dumnezeu, un om simțit, un om cu frică de Dumnezeu, înțelege ce oroare e acest lucru: șpaga, mita, folosul necuvenit. Pentru că, prin această nedreptate, tu atentezi la viața omului. E o încercare de ucidere cu premeditare a aceluia. Căci dacă îi iei banii unui om, banii de care el are nevoie pentru ca să trăiască sau îl împiedici să ocupe un loc de muncă, de care depinde existența lui, tu ești un criminal cu mănuși albe. Pentru că îl omori în tăcere, în timp ce tu pari un „onorabil”.

Însă falsa onorabilitate, cea crescută pe multe hoții, pe crime, pe nedreptăți e devoalată, e pusă la zid de Domnul în vindecarea sufletească a Sfântului Zacheos. Pentru că Domnul îi cere să se apropie de El unui om căruia îi știa adâncul sufletului, potențialitățile sale bune, dar care nu fuseseră deloc afirmate. Lucru pe care îl vedem la tot pasul. Pentru că vedem oameni cărora le simțim sufletul bun, le vedem potențele, vedem de ce pot fi în stare, însă care, în fapt, nu trăiesc după Dumnezeu și nu își sporesc talanții proprii.

Iar Domnul îi acordă atenție lui Zacheos, păcătosului notoriu, tocmai pentru ca el să ia o decizie radicală, mântuitoare pentru viața lui și să își pună în practică potențele.

Ce ar fi fost un scriitor de geniu, dacă nu ar fi scris în mod continuu? Cum să pictezi, dacă nu vrei să îți iei în serios vocația de pictor? Cum să ajungi să cânți foarte bine, dacă nu studiezi muzica și nu îți exersezi zilnic vocea?

Pentru că poți să ai capacitatea de a face un anume lucru. Dar de la a putea până la a face foarte bine un lucru e nevoie de multă muncă, de muncă continuă, de dedicare. E nevoie ca să crezi în ceea ce faci. E nevoie ca această muncă zilnică să fie modul tău de a te împlini.

– Și ce se întâmplă dacă poți să fii și nu vrei să fii cel care poți să fii?

– Te ratezi interior! Pentru că nu îți dai posibilitatea de a ajunge acolo unde poți să ajungi. Dacă simți că trebuie să faci muzică, atunci trebuie să te dedici muzicii. Dacă simți că trebuie să inventezi, atunci trebuie să experimentezi pe fiecare zi. Să tinzi pe fiecare zi spre rezultate importante în munca ta de cercetare științifică. Și munca constantă te faci să ajungi, pas cu pas, la ce poți să faci cu adevărat.

Iar fiecare dintre noi putem fi Zacheos, cel care se pocăiește, pentru că „Fiul omului a venit să caute [Ἦλθεν ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ζητῆσαι] și să mântuie pe cel care a fost pierdut [καὶ σῶσαι τὸ ἀπολωλός]” [Lc. 19, 10, BYZ]. Pe cel care a fost pierdut pentru El.

– Și ce înseamnă să te pierzi de Dumnezeu?

– Înseamnă să nu mai alegi calea Lui! Pentru că, în fiecare clipă, noi trebuie să alegem să fim creștini. Ori de câte ori am greși, noi trebuie să ne ridicăm din păcatul nostru și să fim creștini. Pentru că creștinii sunt cei care Îl aleg mereu pe Dumnezeu, aleg mereu viața cu El. Creștinii sunt cei care biruie în ei înșiși păcatul, cu harul lui Dumnezeu, pentru că nu vor să rămână captivii unui mod păcătos de a trăi.

Și Dumnezeu îl caută pe cel care, în adâncul său, vrea viață curată, pe cel care vrea să fie împlinit, deși e om păcătos, și pe el îl mântuie, pe cel care era îndepărtat de El. Pentru că îl învață ce trebuie să facă pentru a fi creștin.

Dumnezeu ne învață foarte repede, în puține cuvinte, ce înseamnă a fi creștini. Dar e nevoie de ani întregi, pentru ca noi să trăim ceea ce El ne-a învățat în mod concentrat. Pentru că viața creștină nu trebuie să fie știută sau învățată, ci ea trebuie să devină viața noastră. Ea trebuie să fie viața și împlinirea noastră, mântuirea noastră.

De aceea, iubiții mei, dacă Dumnezeu ne dă jos din copacul părerii de sine printr-o anume durere, printr-o boală, printr-o smerire profundă a noastră, înseamnă că El dorește să scoatem la lumină potențele noastre ascunse. Vrea ca noi să ieșim din hibernare, din lenea noastră, din lipsa noastră de creație și să ne împlinim în relația cu Sine. Pentru că viața cu Dumnezeu e plină de dinamism, de creație și nu e o pierdere de timp. Viața cu Dumnezeu ne umple tot timpul, toată viața și e terenul continuei puneri în lucrare a potențelor noastre. Viața cu El e transformarea proiectului de viață într-un imperiu de creație. Pentru că El ne ajută să facem mai mult decât ne-am fi închipuit noi vreodată. Dar asta numai dacă lucrăm zilnic la proiectul nostru existențial, la ceea ce știm că trebuie să facem. Amin!


[1] Începută la ora 10.00, pe 31 ianuarie 2019, zi de joi, cer înnorat, 4 grade.