Din nou Arghezi…[1]
În privința sentimentului religios al lui Arghezi, dacă plecăm de la evidențe prime, un număr destul de mare dintre titlurile poemelor sale trimit neîndoielnic la experiența eclesială a poetului: Înviere, Muntele măslinilor, Psalm, Lumină lină, Binecuvântare, Mânăstire, Icoană, Heruvic, Închinăciune, Potirul mistic, Denie cu clopote, Interior de schit, Rugă de vecernie, Duhovnicească, Buna-vestire, Rugă de seară, Schivnicie, Priveghere, Denie, Transfigurare, Har, Clopotele, etc.
Cercetând însă conținutul poemelor, realizăm că Arghezi nu e un poet al devoțiunii religioase în sens clasic și că Psalmii lui nu exprimă întotdeauna adorația sau smerenia și pocăința psalmilor biblici și nici nu au harul profetic al acelora, ci sunt produsul unei conștiințe bântuite de neîncredere și răzvrătire, exprimat – întrucâtva corespunzător –, într-un limbaj modernist care, cel puțin la prima vedere, e șocant și nu se evidențiază prin cucernicie. Dar este clar, totodată, că sentimentul religios reprezintă dominanta liricii sale. Și că alte trăiri fundamentale, precum îndrăgostirea/ iubirea sau frica de moarte, i se subordonează.
Însă nu e mai puțin adevărat că limbajul biblic poate fi și el cel puțin tot la fel (dacă nu și mai mult) obscur/ ermetic și șocant, mai ales dacă avem o traducere acurată din greaca veche sau ebraică, iar nu texte adaptate pentru a nu leza bunul-simț comun, contemporan. Și că Arghezi însuși s-a inspirat substanțial din tipul de poeticitate (surprinzător, neobișnuit pentru epoca noastră) al Scripturilor Sfinte. Gest poetic pe care cred că, mai înainte, l-au făcut un pionier ca Baudelaire și alți poeți considerați simboliști, pentru că tocmai de aceea au ajuns la „descoperirea” expresiei abrupte a liricii moderne. Aceștia, ca și Arghezi, la noi (care a adăugat și cărțile de cult și de cultură ale Bisericii Ortodoxe, între care situez și pe ale unora ca Varlaam, Dosoftei etc.), au învățat foarte mult cum să fie poeți obscuri/ ermetici din însăși obscuritatea Scripturii!
O mare parte din exegeza noastră literară îl plasează pe Arghezi între credință și tăgadă. Poetul însuși, într-un Psalm, a sugerat această situație: „Pentru credință sau pentru tăgadă/ Te caut dârz”… . Dar, când Arghezi vorbește despre tăgadă sau folosește orice altă vocabulă prin care exprimă refuzul lui Dumnezeu, el se referă la faptul de a-L respinge ostentativ pe Dumnezeu, așa cum respingi sau negi o persoană iubită despre care crezi că te-a jignit sau te-a supărat cu ceva.
E ceea ce poetul exprimă în primul Psalm: „Vreau să pier în beznă și în putregai,/ Nencercat de slavă, crâncen și scârbit./ Și să nu se știe că mă dezmierdai/ Și că-n mine însuți tu vei fi trăit”. Însă aceasta reprezintă o situație cu totul diferită de refuzul filosofic/ ideologic al însăși existenței lui Dumnezeu.
Am arătat, în trecut, printr-o hermeneutică aplicată și convingătoare (și, în consecință, plagiată intens), de ce Arghezi nu poate fi considerat, pentru nimic în lume, un poet al tăgadei în sensul de poet ateu, necredincios, așa cum au apreciat, subiectivist și fără seriozitate, Manolescu și Negoițescu (cu premise la Lovinescu). Și, mai ales, am extins cercetarea peste „categoria” Psalmilor, la care se limitează adesea investigațiile în domeniul religios al poeziei argheziene, cu o lipsă de sensibilitate religioasă și de știință teologică pe care numai viețuirea într-o epocă (post)modernă ca a noastră o poate justifica.
Din confesiunile poetice reiese că, după plecarea din Mănăstire, Arghezi a oscilat mai degrabă nu între credință și tăgadă, între a crede sau a nu crede (poetul nu prezintă, nici pe departe, semnalmentele tipice nietzscheene sau sartriene sau ivankaramazoviene ale ateului sau nihilistului), ci între iubirea și ascultarea de Dumnezeu (cu tot ce presupune ea: smerenie, lepădare de sine, răbdare nesfârșită, efort ascetic de rugăciune și contemplare a cuvintelor și a voinței lui Dumnezeu) și duhul de răzvrătire, purtător de grele îndoieli, care l-a măcinat și l-a biruit nu de puține ori (și care nu este deloc modern: cu el s-au luptat oamenii aș putea spune nu din primele veacuri creștine încoace, ci de la Cain, Abel și Sit).
Însă apetitul criticii literare moderne românești (care îl secondează pe cel general-european) spre a înțelege și a descifra mai repede și mai bine ipostaza omului revoltat, sentimentul de frondă și atitudinea de respingere și de negație a tot ce ține de Biserică, de Teologie dogmatică sau de ritualuri sacre, a dus la scoaterea în evidență și amplificarea mult peste măsura justă a situațiilor poetice în care autorul e în luptă cu Dumnezeu, Îl sfidează și hulește. Situații care, după cum cu onestitate observa Mircea Scarlat (caz rarisim de exeget onest, în critica noastră, care caută adevărul în ciuda propriei ideologii literar-estetice), nu sunt precumpănitoare în lirica lui Arghezi și nu depășesc în intensitate pocăința lui (intensitatea ce reprezintă un element esențial, care nu a fost luat în calcul de uriașa majoritate a exegeților care s-au aplecat peste paginile poetului).
Lirica sa ne relevă două ipostaze principale: cea în care „Poetul /…/ Întârzie-n mândria tăcerii, solitar./ Visează pentru Domnul cu dulce[1] în zadar” (Din nou), în care nu-și poate învinge orgoliul sau insistența lui în rugăciune nu e plenară și dialogul visat cu Dumnezeu nu se stabilește, și cea în care imploră eliberarea de mândrie: „M-aș umili acum și m-aș ruga:/ Întoarce-mă, de sus, din calea mea” (Psalm: Ca să te-ating, târâș pe rădăcină), sau mărturisește direct: „Am fost vinerea la schit:/ M-am rugat și m-am smerit” (Buna-vestire).
Doar că, după cum spuneam, mărturisirea clară a credinței și a iubirii de Dumnezeu e încuiată sub zălogul de fier al obscurității stilistice, fiind obnubilată adesea sub o inflație de sentințe întortocheate și de termeni cu ecou negativ. Limbajul poetic abraziv și colțuros indică celor care interpretează după ureche, după sonoritatea cuvintelor, mai degrabă afecte contrare exprimării iubirii și sensibilității.
Doar dacă e vorba de erotică mai înțelege critica să extragă pozitivul afectului din negativul expresiei, dar când se ajunge la Dumnezeu, pentru critică e noapte fără stele…
Am explicat, de curând, printr-o exegeză detaliată și limpede, trăirea poetului după ieșirea din Mănăstire, așa cum reiese ea din poemul Heruvim bolnav (a se vedea aici), și în care fostul Ierodiacon se prezintă pe sine ca un adevărat Adam izgonit din Rai. Titlul ar fi fost mai clar dacă era Adam bolnav și nu Heruvim bolnav, pentru că în felul acesta a indus foarte mult în eroare (e drept că Adam a trăit ca un heruvim în Rai, până la cădere, dar acesta este un detaliu care cu greu ar fi putut persecuta conștiința lui Lovinescu, spre exemplu).
Însă inducerea în eroare e unul din scopurile principale ale lui Arghezi, care are oroare de afișarea publică a emoțiilor pozitive, de a face spectacol impresionant din intimitatea lui fragilă, din sensibilitatea lui cea mai pură, din „voia mea de bine, frumos și adevăr”. Pentru că, orice ar fi făcut, „în van va să suspine/ Eroul meu din suflet de râsul celui prost” (Rugă de vecernie).
De aceea, aparent paradoxal, poetul nu apreciază ca fiind un gest artistic indecent a-și exprima senzualitatea febrilă și erotica expectativă, impulsurile presante ale instinctului sexual (tocmai pentru că le consideră vulgare, ordinare, prin nimic ieșite din comun și demne de protejat, dar și pentru că mărturisirea poetică e o formă de exorcizare care le diluează frenezia – a nu se extinde, cu ușurătatea plagiatului, această caracteristică la poeți sau scriitori pentru care vulgaritatea sau nerușinarea sunt virtuți literare!), dar găsește că e impudic să-și reveleze autenticul iubirii de Dumnezeu, într-o formă clară și de nepus sub rezervă.
[1] „Visează pentru Domnul cu dulce” e o exprimare perifrastică, în care Arghezi îl imită expresiv pe Sfântul Dosoftei.